Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu… greu de tot am putut să rostesc primul meu te iubesc.
Subiectul de astăzi este urmarea unei minidiscutii cu Miruna. Până luni seară, habar nu aveam de ce le spunem copiilor mami te iubeşte, în loc de te iubesc.
De ce atunci când ne adresăm direct copiilor, la început folosim persoana a III-a, în loc de a II-a, cum ar fi normal şi indicat. Iar la această întrebare retorică, a continuat şi Miruna cu o alta, referitoare la o nedumerire despre urmările folosirii în exces a lui te iubesc.
Haha, si ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi mai jos…este vorba despre te iubesc-ul adresat copilului. In mare…că mai deschidem câte o paranteză şi mai facem şi câte o trimitere către soţi.
Rămasă în cap cu ideea exprimării afecţiunii şi cu urmările ce derivă mi-am amintit cum ani de zile nu am putut să pronunţ îl pronunţ pe te iubesc.
Prima paranteză
Tocmai ce mi-am intrerupt ideile, cineva s-a întors din oraşul dantelelor şi din ţara ciocolatei.
Bruges este un oraş de poveste…Sighişoara sau Braşov, doar că muuuult mai frumos. Bruxelles este pierdut. Plin-plin de arabi.
Dar nu am deschis paranteza ca să vă spun impresiile lui despre oraşele Belgiei. Baiatul a mers special la Bruges pentru un decor adecvat unui moment unic, adică cel al oferirii inelului de logodna. Ce ziceţi, doamnelor şi domniţelor? Frumos, nu-i aşa?
A doua paranteză
Generaţia decreţeilor – aceea din care şi eu fac parte- greu a auzit şi, mai ales, greu a ROSTIT declaraţii de dragoste. Bunicii noştri îî învăţaseră pe ai noştri părinţi să pupe copilul doar în somn. Altfel li se urcă iubirea la cap. Aici s-ar putea să greşesc, căci nu iubirea ar fi putut fi problema lor, ci răsfăţul.
Aşa că nu se prea pomeneau declaraţii de dragoste adresate copiilor. Şi aş simplifica lucrurile, mergând până la a spune că de aceea mi-o fi fost greu să le fac şi eu.
Dacă nu aş simplifica şi dacă aş privi lucrurile din perspectiva complexă şi mult mai adevarată, aş recunoaşte că nu ştiu alte cuvinte pe lume, care să cuprinda-n ele mai multă emoţie, simţire şi semnificaţie. De aceea cred că NIMENI nu le rosteşte cu uşurinţă şi nici nu este de dorit aşa ceva.
Abia când l-am cunoscut pe tatăl lui Mihnea, am învăţat să rostesc te iubesc. Şi mi-a tremurat vocea, inima, fluturii din stomac şi neuronii responsabili de gandirea logico-matematică.
Până ce a venit copilul pe lume, m-am mai obişnuit cu pronunţarea acestor două vorbe şi altfel decât în gând. Dar nu suficient de mult, astfel ca ele să sune natural şi firesc, nu sugrumate de emoţie şi alte înţelesuri. Poate că şi aceasta ar putea fi o explicaţie a lui te iubeşte mami în loc de preadirectul te iubesc.
Răspunsul la minitemerea Mirunei ar putea fi ceva de genul:
După ce trecem noi de faza cu jena, ne adresăm copiilor la persoana a II-a. Şi apoi vine cealaltă perioada, cea în care începe şi copilul să îţi spună la fel. Şi dacă tot aminteam mai sus de fluturi, acuma pot spune că vin toţi fluturii din lume în jurul tău. Toti. De la cei micuţi şi bleu ca floarea de nu-mă-uita, pană la cei mai exotici, imenşi şi viu coloraţi, ce se admiră prin muzee pe felii de portocale.
La un moment dat, copilul şmecher cum l-a facut mama natura-ca noi nu prea ştim ce-i aceea şmechereală 🙂 – începe să se folosească de te iubesc. Şi ţi-o spune de câte ori vrea să îi acorzi atenţia, ceea ce nu este un lucru rău şi nu displace mamelor. Ba chiar se intâmplă să descopere şi şantajul emoţional. Şi cine ar putea fi prima victimă, dacă nu mama din dotare, nu?
Dar nu întotdeauna e cu şantaj sau cu vreun minuscul interes. Uneori e cu suflet şi chiar cu dragostea ce ţi-o poartă. Uneori chiar simte dorinţa de a ţi-o marturisi. Uneori chiar o şi face si doar o inimă de mamă ştie ce simţi atunci.
Iar uneori o mai şi scrie. Asa cum ştie el. Doar cu litere mari, strâmbe şi fără spaţii între cuvinte.
Şi care-i mama de pe lume căruia nu-i curge o lacrima atunci când peste ani vede o felicitare sau deschide agenda, cartea sau vreun caiet pe care dă cu ochii de
MAMITEIUBESC.
Vă spun din proprie simţire, că am trăit faza asta recent.
Si vroiam să transmit tuturor celor ce se intreaba, că nu avem motive de îngrijorare în ceea ce priveşte folosirea excesivă, cu copiii, a acestor sensibile şi semnificative două cuvinte.
Din experienţa mea, urmarea este că vine o vreme în care şi copilul începe să le foloseasca şi mamele de-a dreptul se topesc. Apoi devine si la el un mic exces. Iar faza a treia este cea în care copilul iese în lume şi mama nu mai este centrul universului pentru el. Iar atunci tânjim după ele-cuvintele-zâmbind cu duioşie şi nostalgie când le vedem scrise stângaci printre foi îngalbenite de ani.
Iarasi nu apare linkul catre Miruna, pe care l-am introdus in text. Este acesta:https://www.siblondelegandesc.ro/2016/10/23/descurcaret-impiedicat/
Persoana I, cred, nu a II-a. Daca ma insel, dati cu pietre 🙂
Nu stiu asta cu copiii, dar cu scurtatura sunt de acord, ca si cu aprofundarea. Cu adevarat, decreteii au un handicap in a rosti cuvintele, cu toate ca daca o faci, constati ca nu doare :), dar nici „bine” (= usor) nu-ti e.
Categoric este persoana I, m-am incurcat aiurea de la pronume. Deci, pietrele trebuie trimise catre mine 🙂
S-ar putea ca problema rostirii sa nu fie doar la decreteii, ci si la unii mai mici ca ei 🙂 Sper…sunt curioasa de impactul asupra generatiei copiilor de azi, a faptului ca noi le spunem. la pers a III-a, la pers. I, dar le spunem. Oare lor le va veni mai usor sa rosteasca aceste cuvinte? Sau semnificatia si incarcatura lor emotionala, ii vor bloca si pe copiii de azi. Cand ii mai fac copilului declaratii, deja nu mai imi raspunde. Il voi intreba direct de ce? Clar ca nu doare. Adultilor soti-perechi, le spunem mult mai greu decat copiilor…
Ma recunosc in toata povestea asta cu te iubesc. Sunt in gama „Mami te iubeste mult” si tare pe ganduri m -ai pus.
Sunt un decretel mic mic. Mic mic.
Mi-e greu si sa spun ca eu ma iubesc pe mine.
Dar lupt si ma dezvolt, promit.
Esti un decretel, serios mai mic. Adica cu mult mai mic, ceea ce inseamna ca problema este mai larg raspandita, haha.
Ma bucur ca te-am pus pe ganduri, macar copiilor sa le spunem direct. Cu adultii e greu, chiar daca nu doare, vorba Cristinei. Iar ca sa ne spunem noua insine…si mai greu imi pare. Nu ma gandisem la asta, multumesc pentru completarea ideii. Sa stii ca blogurile astea, chiar ne ajuta sa ne dezvoltam, serios! SUCCES!
Citind postarea ta, mi-am dat seama ca nu-mi amintesc ca bunicii mei sa-mi fi spus vreodata ca ma iubesc, si cu toate astea am simtit iubirea lor pana-n strafundul inimii si nu m-am indoit nicio clipa de existenta ei. Ei ma faceau sa ma simt iubita, fara cuvinte.
Eu, pe de alta parte, spun des „te iubesc”.
Apropo de felicitari si biletele cu „te iubesc ela”, ca asa imi zicea cand era mica, am o gramada. Am si scrisorile catre Mos Craciun. Cand le rasfoiesc, stau si ma intreb daca vremurile alea chiar au existat cu adevarat sau doar am visat. 🙁
Te pup! :*
Stiu ce relatie deosebita ai avut cu bunicii si stiu si cat ai suferit la pierderea lor. Este clar ca cel mai mult conteaza sa simti iubirea si ei au fost bunici minunati. Dumnezeu sa-i odihneasca si la fel pe toti bunicii nostri!
Ma bucur ca spui des si inteleg ca o spui la persoana potrivita, nu ca altii. Venim sa luam ceva lectii de la tine, mamica frumoasa! Si in alte privinte as mai lua cateva lectii de la tine si acuma sunt emotionata cand imi amintesc ce am citit. Am si eu niste vise mai vechi pe care mi-ar placea sa le indeplinesc. Ela? Asa iti zicea? Pana si mie imi pare ca a zburat prea repede, d-apai tie cu o printesa mare, ca a ta! Si eu te pup!
Ma crezi, ca eu o spun mai usor in alta limba ? Si copiilor le-o spun de multe ori cand dorm … dar se pare ca se transmite si ei pastreaza informatiile primite in somn, chiar daca nu o constientizeaza.
Te cred, cu siguranta te cred. In alta limba e mai usor, ca si cum nu ar fi simtit acelasi lucru sau aceeasi retinere experimentata in ani. Si sa le scrii imi pare mai usor decat sa le pronunti. Stiu ca se transmite si in somn, citisem de mult de un fel de exercitii de sugestie pozitiva pe care sa le faci asa. Copiilor le vorbesti in romana?
Vorbim romaneste cand suntem in Romania si rareori aici, in Grecia. Cu sotul imi vine mai usor 🙂
Pai, da, cred! Ca nu spui in limba materna 🙂 Sper ca si copii sa aiba talentul tau la invatat limbi straine! Si cred ca au, asa am eu un feeling!
Când rostim excesiv te iubesc,devine rutina,stereotip verbal,un cliseu,ceea ce nu trebuie sa fie,ci o emoție puternica coordonata de minte.Iubirea înseamnă libertate sau implica condiții?cert e ca e un proces al inimii,nu a, mintii!unii spun te iubesc la persoana a 3-aca sa sublinieze
subiectul care iubeste ,o terta persoana care e martora ca acest sentiment exista,părerea mea!Iubirea trebuie sa fie faptica,nu declarația.
Categoric, excesivul nu e de dorit. Ca tot ceea ce este in exces, dar cu rostitul lui „te iubesc” am o impresie ca nu prea este in exces la nimeni. Cel putin eu nu cunosc pe nimeni. Crezi ca asta ar fi explicatia, sa sublinieze subiectul? Se poate, nu m-am gandit. Dar parca tot o incercare de a pronunta mai usor, mai impersonal as crede… Weekend frumos, Ileana! Cred ca esti pe undeva pe drum, situatie in care iti urez drum bun! E vreme frumoasa, vad soare pe fereastra.
Scuze declarația am vrut sa scriu
Ai dreptate am ajuns la Constanța, autostrada libera dar Bucureștiul bara la bara! Și vouă va doresc un sfârșit de săptămână frumos și cald!În Constanța e cald,soare! Sa fii Iubita! Tu ,deși nu folosești ușor „te iubesc” ai dat dovada de iubire adevărată, la bine și la rău!Cred ca nici nu trebuie sa rostești acest cuvânt, se simte din exterior,darămite persoana în cauza cum sa nu înțeleagă, doar dacă nu vrea sau din orgoliu.Va sărut!
Ei, s-a facut deja seara cand sa aflu unde esti. Sa aveti o seara placuta pe malurile marii si poate faceti si o plimbare. Multumesc pentru cuvintele calde! Si noi, si noi!
Eu le spun fetelor ca le iubesc in fecare zi aproape si nu mi se pare ca e desuet. Si ele imi spun mie tot la fel de des. Cred ca e si o cestiune de obisnuinta. O declaratie fireasca a vietii.
Nici mie nu mi se pare deloc desuet, doar ca baiatul nostru a inceput sa il rareasca tare 🙂 Mie mi-a venit greu sa le pronunt, chiar si copilului, nu mai zic de tatal lui. Iar acum deja mi-e dor de perioada in care si Mihnea imi spunea zilnic.
oricum, sfaturile alea care spuneau sa nu-i spui niciodata copilului ca il ubesti, sa nu stie, sa l pup doar n somn alea m se par total depaste.
Absolut depasite, sunt total de acord cu tine. Cred ca generatia noastra nu mai gandeste deloc asa.
Hmm, si eu m-am observat de multe ori spunandu-i copilei mele „Mama te iubeste”, si tin minte cand era mica si ii spunea tatal ei direct ca o iubeste, mie mi se parea un pic ciudat. Da, sigur are o legatura cu faptul ca nu tin minte ca mama sa-mi fi spus vreodata direct ca ma iubeste, desi mi-a aratat-o in o mie de feluri. E un lucru bun de inteles si de urmarit, m-ai pus un pic pe ganduri si pe mine.
Elena, se pare ca suntem multe care spuneam/spunem „mami te iubeste”, comentariile de aici mi-au reconfirmat un lucru observat mai demult. Eu am inceput asa si apoi am ajuns la „te iubesc”, pronuntat cu ceva jena, timiditate-nici nu stiu cum sa ii zic- si apoi am depasit, acum pot sa le pronunt firesc. Asa cred si eu, prea nu ne spuneau deloc. Poate reusesti sa treci la faza a doua 🙂