Lună: aprilie 2013

  • Din nou o pauză

    Cu părere de rău, sunt nevoită să vă anunţ că avem o perioadă mai grea şi nu voi mai putea posta o perioadă. Sper să ţină puţin şi să putem relua ritmul normal al vieţii.

    Vă mulţumesc că aţi trecut pe la noi şi revenim cât de repede putem.

    Mihaela Dămăceanu

  • Deci, debordam

    Nu prea v-am povestit ce şi cum am gestionat stresul, după câteva săptămâni bune de testat lista cu cele 25 de alimente antistres.

    Dar întâi să vă spun de ce m-am hotărât să le caut. Niciodată nu am fost un exemplu la controlul emoţiilor, supărărilor şi stresului şi nici un model de răbdare sau calm.
    Într-o dimineaţă, devreme-tare, mă sculasem cu ochii cârpiţi şi nu izbuteam sub nici o formă să îi deschid, să mă îndrept spre computer şi să încep să scriu. Că de aceea mă scol cu noaptea-n cap de obicei, adică de un an, de când am concluzionat indubitabil, că acesta ar fi singurul moment în care aş putea să scriu ceva pe blog. Şi dacă vreau blog, mă scol şi gata. Dar până atunci, greeeeu mă scula omul dimineaţa. Plus că, cel puţin o jumătate de oră, nu deschideam gura.
    Mihai al meu este exact opusul: matinalul prin definiţie. Sare din pat uşor şi rapid şi, după ce a ieşit din baie, e gata pus pe glume şi cântece. Adică exact ce îmi trebuie mie când nu pot să deschid nici gura, nici ochii.
    Şi uite aşa, într-o dimineaţă în care eu abia reuşeam să leg două idei să scriu pe blog, vine el ca o floare, cu glume şi cântecele pe care nu le gust la acea oră.
    – Te rog frumos să mă laşi să scriu. Nu mai cântaaaa!
    – Dragă nevastă, viaţa cu tine este foarte restrictivă. Omul nu are voie să cânte, nu are voie să glumească, nu are voie să vorbească, nu are voie să facă zgomote!
    Zbang! Parcă am primit o lovitură în cap. Normal că nu este total adevărat şi nu este mereu aşa cum a spus. Dar gândindu-mă eu mai bine…dimineaţa scriu şi plec…seara, vin acasă şi repede-repede cu masa, cu verificatul temelor, cu lucratul cu Mihnea, etc. Trec aşa de repede cele 5 ore care ramân până la culcare, că nici atunci nu prea am timp şi chef de cântecele, glumiţe şi bocănelile nelipsite ale lui Mihnea.
    Rămâne doar week-endul. Dar şi atunci sunt o mie de treburi de făcut.
    Mă întrebam deci, câtă dreptate are Mihai în afirmaţia lui?
    Probabil că are.
    Mi-a venit ideea de a lua ceva măsuri, aşa că am început să mă documentez şi apoi să consum o parte din alimentele găsite. Am luat întâi drojdie de bere, vreo câteva săptămâni. Apoi am consumat zilnic şi câte o banană sau unul-două cubuleţe de ciocolată neagră. Toate acestea, pe lângă cerealele de dimineaţă, cu nuci sau migdale şi fructe uscate.
    Vă întrebaţi dacă am avut vreun rezultat?
    Ei bine, da!
    Cam cu trei săptămâni în urmă, debordam. De veselie! Nu că nu mai eram obosită, dar cu siguranţă am fost mult mai veselă. Atât de veselă, că într-o seară în bucătărie, tot repede printre oale, constat că tot râdeam, cam fără rost, parcă.
    – Măi tati, ţie nu îţi pare că râd ca proasta? Adică degeaba?
    – Nu, deloc! Este mult mai bine aşa, decât să nu poată omul să spună vreun cuvinţel.
    După care a venit week-endul şi eu eram la fel. Toată ziua rânjită. Mihnea se întreba ce-i cu mami, dar tare îi plăcea copilului. Tati era şi el vesel, ceea ce însă nu e vreo noutate în casă. Am ţinut-o tot în glume. Am făcut şi treburile, am ieşit şi pe la plimbare. La un moment dat am concluzionat că debordez de veselie. Tot aşa, fără rost. Mihnea răsfoia un album cu pictori ruşi, prilej pentru tati să ne înşire toate personalităţile din „mama Rusie” pe care le ştia el, iar eu cu râsul.
    Dialogurile erau cam aşa:
    Tati: „Deci: Puşkin, Şîşkin, Şolohov, Tolstoi, Dostoievski, Rahmaninov…”
    Mami: ” Deci, debordez!”
    Deci, aţi înţeles de ce spuneam că râdeam ca proştii. Pictorii ruşi i-am văzut în album şi tot acolo au rămas, că tot nu ştiu nici unul, cum nici tati nu ştia. Copilul a râs şi s-a amuzat iar eu am debordat toată ziua. Şi pe cuvânt că nu am luat niciun strop de băutură alcoolică.
    Doar drojdie, banane şi ciocolată.
    A urmat săptămâna mea cu plimbări prin Bucureşti şi după cum vă povesteam, înainte să înceapă m-am stresat foarte mult. A fost un alt sfârşit de săptămână, opus celui despre care vă povesteam mai sus. M-am descurcat bine, dar nu am mai avut timp şi grijă de drojdie. Şi oricum era momentul să fac o pauză. Care între timp s-a lungit la două săptămâni.
    Ieri şi alaltăieri, am avut două zile dificile la serviciu şi m-am supărat destul de tare.
    Nu am apucat să vă spun, că începuseră şi două colege să ia drojdie, dintre care una a continuat.
    Aşadar, văzându-mă şi supărată, şi nervoasă, mă întreabă:
    – Ai luat drojdia azi?
    – Păi nu, că fac o pauză.
    – Şi eu ar trebui să fac, că am deja o lună de când iau, dar tu trebuie să reîncepi.
    Corect. Că aşa mă gândeam şi eu, că tare ne-a plăcut când debooooordaaam… de veselie.
    Mihaela Dămăceanu
    P.S. Am luat cam 1,5 kg în plus, în perioada de o lună de veselie, dar acum am scăpat de ele. Colega mea, o persoană care greu stă locului, de felul ei, nu s-a îngrăşat deloc. Am întrebat-o dacă a simţit efectul benefic al tuturor B-urilor din drojdie şi a spus fără reţinere, că da.
  • Meniul săptămânal antistres: 15-21 aprilie

    În ultimele două săptămâni nu am publicat meniul pentru că nu l-am făcut. Bineînţeles că i-am simţit lipsa şi revin la bunul obicei. Mai am o veste pe care mi-e greu să v-o împărtăşesc, din motive de jenă. Au trecut 4 săptămâni din post şi….deja am călcat pe bec. Îmi pare rău că nu am rezistat tentaţiei, dar încerc să continui aşa cum pot şi sper că data viitoare va fi mai bine. Programez în continuare mâncare de post şi îi completez lui Mihnea, cu câte un grătar, ouă şi lactate.
    În altă ordine de idei, voi încerca să folosesc în continuare lista cu cele 25 de alimente antistres.Am observat nişte rezultate şi voi include câte alimente pot, în meniurile săptămânale. Le folosesc în mod special, la micul dejun, salate, ciorbe şi desert.
    În plus, mai doresc să mulţumesc unei cititoare dragi, care mi-a trimis mai demult o supercolecţie de reţete de post. M-am inspirat şi până acum din ele, dar nu am scris pe blog pentru că nu am mai postat meniul. Folosesc şi acum câteva idei şi îi transmit din nou mulţumiri.
    Aşadar, meniul următor va arăta cam aşa:
    LUNI
    prânz
    mâncărică de mazăre
    salată de varză

    MARŢI

    prânz
    pilaf cu legume
    salată verde cu ridichi şi ceapă
    MIERCURI
     
    prânz
    ciorbă de ştevie
    pizza de post
    JOI
    prânz
    ciorbă de ştevie
    chifteluţe din ciuperci, cartofi şi făină 

    VINERI
    prânz
    supă-cremă de mazăre
    salată de cartofi cu porumb şi castraveţi muraţi
    SÂMBĂTĂ
    prânz
    ardei umpluţi cu orez şi ciuperci
    salată din spanac, ridichi, morcovi, ceapă verde
    plăcintă cu mere
         
    DUMINICĂ
    inspiraţie de moment  
    Pentru dimineaţă vom folosi cereale combinate cu lapte de soia şi nuci, migdale, seminţe de dovleac şi floarea soarelui, dulceaţă de vişine.
    Sau  cereale înmuiate în compot de ananas, cu bucăţi de fructe proaspte. Sau
    arpacas fiert combinat cu fructe, nuci şi prune uscate. Reţeta cu arpacaş merge foarte bine şi ca desert, şi tot ca desert voi folosi tot din lista cu antistresul, mere, banane, nuci şi ciocolată neagră.
           

              O săptămână uşoară!

              Mihaela Dămăceanu

  • Reducere la C&A, doar mâine

    Doar SAMBATA, la C&A! Reducere 25% si 3 rate prin CardAvantaj, în toate magazinele şi la toate articolele. Am zis că poate v-ar folosi, dacă ieşiţi mâine prin oraş.

    Mihaela

  • În vizită la Operă

    Din tot ce am văzut săptămâna trecută, cel mai mult mi-a plăcut la Opera Naţională Bucureşti.
    Pentru că nu avusesem ocazia până acum, să vizitez Opera altfel decât ca simplu spectator.
    De data aceasta am ajuns pe scenă, în culise, în birourile administrative şi în toate atelierele în care se pregătesc decorurile şi costumele.
    Actuala clădire a Operei Naţionale a fost construită după planurile arhitectului Octav Doncescu şi a fost terminată în 1953, înlocuind vechiul sediu din Teatrul Naţional, distrus de bombardamentele din timpul celui de-al doilea război mondial. Societatea Opera Română se înfiinţase şi primise fondurile necesare instituţionalizării în 1921, şi datorită eforturilor depuse de poetul Octavian Goga, care era Ministru al Artelor şi Cultelor, la acel moment, dar şi soţul Veturiei Goga, o celebră soprană a vremii.
    Basoreliefurile de pe clădire sunt sculptate de Ion Vlad iar în micuţul parc, mi s-a părut firesc să fie amplasată statuia lui George Enescu, o sculptură în bronz realizată de Ion Jalea. Şi pentru că veni vorba de marele compozitor să amintim şi faptul că spectacolul inaugural al Operei Române-Lohengrin, de Richard Wagner, l-a avut la pupitrul orchestrei.
    Vă las în compania câtorva fotografii, în care puteţi vedea foaierul, muzeul de la ultimul etaj, sala de 2.200 de locuri, scena şi fosa orchestrei, pupitrul dirijorului, candelabrul imens ce se coboară pe scripeţi pentru a-i fi înlocuite becurile, decorurile pregătite pentru spectacolul O scrisoare pierdută, atelierele de croitorie şi tâmplărie, şi o frumoasă rochie, pentru nu ştiu ce spectacol…
    Şi nu pot încheia acest tur virtual pe la Operă, fără a aduce un omagiu, celor 500 de oameni care lucrează în prezent la Opera şi măcar câtorva din marii artişti ce s-au perindat de-a lungul timpului, prin faţa mulţimii extaziate, din marea sală roşie.
    Amintesc doar câteva nume, din cele pe care le mai ştiu, şi includ şi nume anterioare existenţei actualului sediu: Florica Cristoforeanu, George Folescu, Jean Athanasiu, Jean Bobescu, Ionel Perlea, Constantin Silvestri, Maria Cebotari, Florica Cristoforeanu, Magda Ianculescu, Ileana Cotrubaş, Arta Florescu, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Ileana Cotrubaş, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Felicia Filip, Ionel Voineag..
    Şi, în final, doresc să adresez mulţumirile mele doamnei Măriuca Nedelcu care ne-a condus şi unei foarte speciale doamne de la firma Children Tour, datorită căreia am putut vedea ceea ce v-am povestit şi pe care o recomand tuturor, cu cea mai mare căldură şi seriozitate.
    Mihaela Damaceanu.

     

  • Dorul

    Vă spuneam ieri că mi se făcuse puţin dor de perioada profesoratului meu. Au fost primii mei ani de muncă, făcuţi cu drag şi pasiune, şi cu ceva rezultate foarte bune pe la olimpiadele şcolare. Au fost ani de intensă implicare, curşi cu o ardere puternică, până la epuizare. Apoi, a trebuit să caut altceva. Ceva în care să reintru cu aceeaşi ardoare, în care să reîncep să ard, să simt pasiunea şi emoţia.
    De aceea am avut şi săptămâna trecută, o nouă activitate.
    Ca să simt iarăşi flacăra. Chiar dacă emoţional mă epuizează.
    Dar nu despre acest dor şi flacără, vroiam să vă povestesc azi.
    Ci despre un alt dor, pe care l-am simţit brusc, într-un respiro de câteva minute.
    Un dor, pe care l-am auzit  prima dată, cu ani în urmă, la o dragă colegă.”Mi-e dor de Laura mică!”. Pe vremea aceea, eu nu aveam copii şi nu am înţeles cum îi poate fi dor de copilul ei(Laura), care avea cam 20 de ani şi care locuia împreună cu mama ei. Mi-a explicat că nu este acelaşi lucru, chiar dacă o vede zilnic. Îi era dor de ea, mică.
    Deşi băiatul meu nu este încă de 20 de ani, ba chiar mai are foarte puţin până face doar 9 anişori, înţeleg abia acum cum îţi poate fi dor de propriul copil, de când era mai mic. Căci timpul acela s-a dus, şi nu te mai întâlneşti cu el. Şi copiii se schimbă, cu fiecare etapă. Fiecare astfel de etapă este diferită, şi e tare bine să te bucuri de ea, atunci, la vremea ei.
    Căci trec atât de repede, de nici nu ştii, nici nu simţi şi nici nu te bucuri.
    Şi apoi te-apucă dorul.
    Dor de perioada când îl ţineai în braţe cât puteai, ba chiar plîngea el să-l ţii în braţe, şi tu nu mai puteai.
    Dor de pupat cât vrei, pielicică albă, fină şi pufoasă.
    Dor de ochişori lucitori şi faţă permanent râzătoare.
    Dor de cârlionţi, obraji bucălaţi şi mers nesigur, legănat.
    Dor de acea puternică legătură cu tine, care se diminuează pe măsură ce trece timpul. 
    Dor de copilul tău mic…


    Calitativ, aceste fotografii nu sunt foarte bune, dar feţişoara aceasta bumflică, de pe la un an şi ceva, mi-a mai liniştit puţin dorul.

    Probabil că nu sunt singura ce simte acest dor….

    Şi dacă nu l-aţi experimentat încă, aşteptaţi să mai treacă ceva timp şi veţi vedea.

    Mihaela Dămăceanu

  • Am revenit!

    Gata!

    Am revenit şi bine v-am reeeeegăăăsit, dragele mele !

    Sper să revin în acelaşi ritm cu care mă obişnuisem şi vă obişnuisem, deşi acum îmi pare că mi s-a golit capul. Orice pauză este o ieşire din ritm şi durează un pic până îl regăseşti.

    Am avut o săptămână plină, plină, plină, care a necesitat şi o pregătire prealabilă. Din acest motiv, nici în săptămâna dinaintea celei pline, nu am putut scrie zilnic.

    Mi-am luat concediu de odihnă, pentru o colaborare timp de o săptămână. A fost foarte solicitant, dar foarte frumos. M-am plimbat prin Bucureşti până nu am mai putut, am vizitat multe locuri frumoase, unele dintre ele noi şi pentru mine, şi am cunoscut o mare mulţime de oameni. Mai precis, o mare mulţime de copii. Copii mici, copii mai puţin mici, copii dulci, copii nerăbdători, copii entuziasmaţi, copii ascultători şi copii neascultători. Şi mai ales, mi-am amintit de perioada profesoratului. Nu-i deloc uşoară munca aceasta şi am tot respectul pentru cei ce o fac până la sfârşit, cu dedicaţie şi eficienţă.

    Şi mi-am reconfirmat nişte impresii despre mine. Şi anume, faptul că mă stresez mult, singură-singurică.

    Ştiam ce înseamnă munca cu mulţi copii şi îmi era puţin dor. De aceea, am primit fără rezerve propunerea de colaborare, convinsă fiind că mă voi descurca. Şi se pare că am reuşit să mă descurc.

    Dar când credeţi voi că mă copleşiseră emoţiile şi teama că nu voi putea gestiona totul?

    În week-endul de dinaintea începerii activităţii respective.

    Atât de mult, încât nu mai puteam să mă gândesc la nimic altceva.

    Raţional, ştiam că totul putea fi dus la bun sfârşit, mai ales că beneficiam de cea mai bună coordonare.

    Emoţional, nimic nu îmi mai părea controlabil şi mă rugam să nu apară surprize neplăcute.

    Cunoscându-mă destul de bine, raţiunea din mine spunea că mă voi descurca. Dar emoţiile mă făceau să mă întreb dacă am îmbătrânit mai mult decât credeam, mă făceau să cred că a venit timpul să încetez cu experimentele, cu schimbările şi cu testarea propriei limite şi valori.

    A trecut, şi aşa cum vă spuneam, m-am descurcat. Şi ca de multe ori în viaţă, am constatat că mă stresez prea mult înainte de a face ceva nou. Mult prea mult, şi inutil.

    Şi am mai constatat pentru a n-a oară, diferenţele dintre femei şi bărbaţi.

    În timp ce nouă ne sare sufletul de teamă şi suntem copleşite de responsabilitatea pe care o purtăm pe umeri, dumnealor sunt echilibraţi, detaşaţi, şi nu de puţine ori, mai eficienţi.

    Şi poate că nu întotdeauna sunt mai eficienţi decât noi(deşi nu era cazul persoanei pe care am urmărit-o eu cu atenţie, acum), dar cu siguranţă ne depăşesc la controlul emoţional.

    Ceea ce contribuie, cu certitudine, la obţinerea unor rezultate mai bune în activitatea desfăsurată.

    Pe mâine,

    Mihaela Dămăceanu