Nu am mai scris de mult despre vreo carte si nici nu intentionam sa mai scriu. Mai demult ma gandeam chiar sa nu mai scriu deloc, parca v-am spus, nu?
Dar cum, Doamne iarta-ma, sa nu scrii despre cartea asta? Cand numeri minutele in care faci o treaba, cand intri in viteza a cincea cand ai ceva de facut…doar ca sa-ti impaci constiinta, doar ca sa nu tipe casa si familia la tine, ca tu nu stii de fapt cum sa te intorci mai repede la paginile cartii ca sa dispari cu mintea din peisajul concret in care-ti duci, de fel, obisnuita-ti viata.
Trec oamenii casei si deschid gura sa-ti spuna-o vorba. Si tu nimic nu auzi…Esti cu totul dincolo, cu suflet, cu traire, parca cu toata viata in carte.
Am lasat intentionat sa treaca mult timp intre cartile lui Khaled Hosseini. Au trecut mai mult de doi ani de cand am citit Splendida cetate a celor o mie de sori si am amanat Vanatorii de zmeie, asa cum lasi la masa cea mai buna bucata pentru mai tarziu. Stiam eu ce ma astepta, asa ca am apelat la ea cand mi se luase tot cheful de scris si de toate. Am facut rost de carte si mi-am pus-o in brate, in tihna, cu incetul…ca sa o savurez.
Am vrut sa fie un citit cu incetinitorul dar apoi m-am luptat cu mine sa nu stau treaza doua nopti si sa mai las cartea din mana.
Mare talent, mare har, mare scriitor!
Cum or primi unii asa daruri, si altii doar firimituri?
E o carte, da? Sunt randuri din litere, da? Si atunci cum se face ca niste cuvinte nepretentioase, aparent nelucrate, fara nu stiu ce figuri de stil si fara nu stiu cata elaborare, pot sa compuna asa o stare?
Aparent, sau poate neaparent, Khaled Hosseini scrie foarte simplu. Nu are frazele complicate ale lui Orhan Pamuk, nu sunt lungi, nu sunt grele.
Dar povestea…, dar efectul emotional…, te cutremura. Citesti si tremura muschii pe tine, scrasnesc dintii ca sa nu iasa tipatul de revolta, te doboara tristetea si curg siroaie din ochii tai. Nu poti sa crezi ca se poate intampla asa ceva, desi stii sigur ca da. Nu poti sa nu suferi, desi stii sigur ca este o poveste. O poveste ca toate povestile, care imbina realul cu imaginarul, dar asa de bine le amesteca, ca nu mai stii ce-i adevar si ce-i imaginatie.
Ca este adevar, e clar. Nu cred ca degeaba s-o fi suparat pe el toata comunitatea afgana, ca a povestit lumii si a pus tara intr-o lumina negativa. Dar el a spus povesti universale, caci dementa nu s-a nascut in Afganistan, nu s-a aflat si nu va fi niciodata in monopolul acesteia.
Dementa, paranoia si absurdul insotesc toate razboaiele si n-a fost loc pe lume sa nu-i fi adus tributul si jertfa.
Cam asta simti si gandesti citind cartea aceasta. Si zau ca mare-i harul acestui om si tot respectul pentru toti scriitorii si darul lor. Darul de a te scufunda in alte lumi, darul de a te emotiona pana la lacrimi, de a te face o particica nevazuta dintr-un alt univers, dintr-o alta viata si dintr-o alta stare.
Si de-acuma mai imi las niste timp pana la Si muntii au ecou, Khaled Hosseini este de savurat cu pipeta, scrie prea rar pentru noi. Am inteles ca splendida cetate va fi ecranizata. Ma intreb cum vor arata femeile, ma intreb cum or reusi actorii sa transmita toata acea bogatie fabuloasa de trairi si suferinta din sufletul lor.
De data aceasta nu am vrut sa povestesc cartea, ci am vrut doar sa-mi scriu trairile. Sunt curioasa daca v-a placut, textul asta are vreun sens doar daca si voua va place Khaled Hosseini.
