Blog de familie

Lună: februarie 2013

  • Jignirile astea, chiar m-au scos din sărite

    Astăzi chiar mi-am ieşit din pepeni şi scriu aici să vă povestesc de ce, ştiind foarte bine că este o problemă cu care nu doar eu mă confrunt. 
    Nu mai departe de ieri, protestam în felul meu la stilul unora de a scrie comentarii. Este o problemă mai veche, de care ne lovim toţi bloggerii. De aceea suntem nevoiţi să introducem moderarea comentariilor, pentru că, dacă noi trecem mai mult sau mai puţin uşor peste jigniri, obrăznicie, nesimţire şi prostie, nu este cazul ca toţi cititorii să observe toate acestea. Să le observe şi la noi, pentru că altfel, se văd foarte bine  în comentariile din presa online. Luaţi doar un articol din Capital, în special unul ce tratează subiecte din imobiliare, şi veţi vedea cât de mulţi sunt cei care nu au altceva mai bun de făcut, decât să-şi etaleze prostia pe Internet. 
    Dar să vă povestesc ce m-a scos atât de tare din calmul meu de Balanţă, ce încearcă mereu să înţeleagă puncte de vedere opuse, cu condiţia de a exista în ele un dram de dreptate.
    În momentul în care am început acest blog, am avut o dilemă referitoare la riscurile şi utilitatea declarării identităţii mele, pe blog. Ştiam foarte bine, că este mult mai uşor, şi poate mai bine, să scrii sub protecţia unui pseudonim. Am ales să semnez cu propriul nume, considerând că nu fac nimic rău, că nu am făcut niciodată cu bună ştiinţă aşa ceva şi că nu am de ce să mă ascund.
    Şi toate au fost bune şi frumoase, până pe la începutul lui decembrie, când hodoronc-tronc, mă trezesc cu nişte comentarii absolut răutăcioase şi jignitoare, fără nicio legătură cu conţinutul articolelor respective, sau al blogului în general. Bineînţeles, nesemnate. Le-am ignorat, le-am şters şi am introdus moderarea comentariilor, considerând că persoana respectivă se va potoli la un moment dat şi va găsi ceva mai bun de făcut.
    Însă m-am înşelat!
    Nu numai că nu a găsit, dar observând că nu-i mai apar perlele pe blog, şi-a dat cu totul arama pe faţă şi a început să ne jignească şi mai rău, după care ne-a dat sfaturi. De ce „domniile voastre atât de credincioase” nu dăruiesc hainele purtate ale lui Mihnea copiilor mai săraci, deşi eu explicasem chiar în respectiva postare şi motivele pentru care făceam acest lucru dar şi faptul că foarte multe lucruri fuseseră dăruite până atunci? Apoi, ne-a făcut cunoscut că există copii mult mai buni şi mai deştepţi decât Mihnea, ca şi când eu aş fi afirmat vreodată altceva. De fapt, nu are nicio importanţă ce afirm eu, căci nu ce scriu eu contează pentru această persoană. Nu a citit decât câteva postări şi comentează numai prostii.
    Cum vă spuneam, am ignorat total aceste comentarii şi am ales să le şterg, cu speranţa că se va potoli.
    Când credeam că strategia mea a avut succes, constat că tirul reîncepe.
    De aceea, m-am gândit astăzi să le public şi să vă cer şi vouă părerea despre cum aţi procedat sau aţi proceda, dacă v-aţi găsi într-o astfel de situaţie.
    Oricum, se pare că răbdarea mea a atins astăzi limita suportabilităţii, astfel încât voi încerca să pun puţin la punct această persoană, căci idioţeniile scrise la adresa lui Mihnea devin total enervante.
    „Inteligentele” comentarii au fost publicate acolo unde le-a scris, adică aici şi aici.
    Şi acum răspunsul meu, adresat respectivei persoane:
    1. Ce scriu pe acest blog şi pe cine interesează ceea ce scriu eu, nu este treaba ta. Dacă pe tine nu te interesează, ai libertatea de a nu mai trece pe aici, ceea ce ar fi foarte indicat. Sunt o mulţime de lucruri interesante de citit şi te rog să le citeşti pe acelea, în cazul în care lectura este una din preocupările tale, lucru de care mă îndoiesc;
     
    2. Doar eu şi cititorii care îmi impun respect, pot alege ce se scrie PE BLOGUL MEU. Dacă ai ceva de spus lumii, fă-ţi propriul blog şi scrie acolo;
    3. În cazul în care mai ai şi alte păreri despre munca altora, învaţă să comunici în mod inteligent, schimbând idei şi postând comentarii care pot fi de folos cuiva. Jignirile şi atacurile nefondate la persoană nu te vor ajuta nicăieri;
    4. În cazul în care mai îndrăzneşti să scrii ceva pe acest blog, în primul rând să te semnezi. Dacă nu o faci tu, atunci va trebui să precizez eu cine a scris. Acest blog este citit de o mulţime de oameni din Botoşani, printre care este posibil ca unii să te şi cunoască, dinaintea plecării tale în Germania sau din vizitele pe care le faci în ţară. Poate ei mă vor ajuta mai bine să înţeleg de ce trebuie să îţi exprimi frustrarea pe blogul meu. Am eu o bănuială referitoare la motiv, dar nu sunt foarte sigură. Dacă referitor la motivul frustrărilor tale, am un mic dubiu, nu se poate spune acelaşi lucru despre identitatea ta;
    5. Va trebui să laşi în pace familia „domniilor noastre” şi în mod special copilul nostru. Nu este cel mai deştept copil din lume, dar ne mândrim cu el CÂT VREM NOI ŞI UNDE VREM NOI;
     
    6. Dacă mai scrii aberaţii aici, motivate de faptul că nu i te poţi adresa direct lui Mihai, va avea el grijă să stea de vorbă cu tine. Aşa cum ştii, Mihai este foarte tranşant şi spune lucrurilor pe nume. Cred că de data aceasta, nu vei dori să îl auzi;
    7. Mihnea insistă să îţi spună şi el câteva cuvinte „dulci” şi îl moşteneşte pe tatăl lui. 
    Mihaela Dămăceanu
    P.S. Dacă îţi închipui că nu voi mai scrie din cauza ta, să ştii că te înşeli amarnic, mon cher! 

  • Viaţa la ţară şi viaţa la 30 de ani

    Că tot nu-mi dă pace şi mi se plimbă prin creier, chiar aleargă… ideea aceasta a căsuţei de la ţară, normal că mă apuc eu să răsfoiesc Internetul, care abundă de bloguri şi păreri ale celor care săturându-se de viaţa „trepidantă”, gen serviciu-gătit-teme-curăţenie-salariu-plata facturilor-aşteptarea cu înfrigurare a următoarei zile de salariu, îşi iau lumea în cap şi renunţă la betoanele oraşelor.

    Şi astfel, dau eu de un site care doar prin denumire mă atrage instantaneu: think outside the box. Şi parcă vrând să mă trezească pe mine din reveria instalată, au acolo un articol foarte bun, cu părerile pro şi contra vieţii la ţară, cu două opinii ce par fiecare adevărate când le citeşti.

    Căci acesta este adevărul: viaţa la ţară poate fi şi idilică dar cu siguranţă nu este o viaţă uşoară. Cu atât mai mult pentru noi orăşenii.

    Şi totuşi…

    Dar mai bine mergeţi aici şi citiţi, că părerile mele sunt astăzi răsucite. Eu una, le-aş dori pe amândouă.

    Şi ca să vedeţi de unde mă apucă astăzi marea revoltă vă mai dau ceva de citit şi de meditat. Scrie, tot acolo, o cititoare despre ce înseamnă viaţa ei la 30 de ani. O realitate tristă, în care din păcate, o mare parte dintre noi, se regăseşte, mai mult sau mai puţin. Ceea ce m-a revoltat a fost mulţimea comentariilor sfătuitoare, unele chiar dure sau jignitoare, pe care le-a stârnit. Niciodată nu am înţeles datul cu părerea, aşa, doar ca să fii Gică contra. Are omul un moment de sinceritate, în care spune ce a visat de la viaţă la 20 de ani, şi cum nu a putut realiza nimic până la 30, şi îi sare tot Internetul în cap.

    Oare câţi dintre toţi cei ce au umplut-o de sfaturi, or fi realizat mai multe decât ea? Oare de ce trebuie să vezi atâtea comentarii tâmpite?

  • Meniul săptămânal: 25 februarie-3 martie 2013

    Săptămâna trecută am reuşit să gătesc de trei ori, dar am sărit două feluri programate. Deci, tot mai avem de lucru până să iasă lucrurile cum am dori.

    Pentru săptămâna care urmează, programăm următorul meniu:

    LUNI
      ciorbă rădăuţeană(că mi-a fost resolicitată)
    mămăliguţă cu brânză şi smântână
    plăcintă cu mere

    MARŢI

    ciorbă rădăuţeană
    piept de pui la grătar cu salată de sfeclă roşie

     MIERCURI(harţi)

    pizza cu şuncă şi ciuperci
    cârnăciori de curcan cu salată de crudităţi

    JOI

    ciorbă de legume 
      peşte prăjit cu mujdei şi mămăliguţă

    VINERI(harţi)

    ciorbă de legume 
    paste cu ton

    SÂMBĂTĂ

    dimineaţă
    sufleu de spanac

    prânz

    salată a la russe 
    ficăţei de pui sote cu cartofi natur şi salată verde
    plăcintă cu dovleac

         

    DUMINICĂ
    inspiraţie de moment  

          
     

              O săptămână frumoasă, tuturor!

              Mihaela Dămăceanu

     



  • Sâmbăta roz cu înnoire

    Dacă tot e sâmbătă şi dacă tot o asociez cu roz, mă gândeam eu ce să mai postez azi şi cum să vă mai transmit o stare roz.
    Că dacă te uiţi afară, întorci capul de la fereastră spre interior instantaneu. Noroc că suntem în week-end şi ne mai trece.
    Dar ce poze să vă mai pun eu vouă astăzi, în afară de flori roz, că pe acelea le-am tot pus. Mă tot gândesc de dimineaţă. Dacă mă uit un pic la mine, marca roz este prezentă. Am pe mine un halat roz şi şosetuţe de asemenea. Dar zău că nu sunt de pozat. Un pic expirate şi capoţelul şi posesoarea.
    Şi de aici, îmi vine ideea că mi-ar trebui o noutate roz. Şi cum vine primăvara şi tot omul se înnoieşte, mă duc şi eu la nişte rochiţe.
    Dacă şi vouă v-ar trebui o hăinuţă cu roz, haideţi cu mine pe pagina de aici:

  • Cordon bleu din piept de pui

    Aşadar, denumirea corectă este cordon şi nu gordon şi vine de la cordonul albastru, distincţie acordată bucătarilor excelenţi. Ne-am încercat şi noi excelenţa în bucătărie şi cel mai mare premiu a fost afirmaţia lui Mihnea că este cea mai bună mâncare din viaţa lui. Lungă vieţişoară, adevărat, dar lui mami i-a crescut sufleţelul, suficient cât să mai aplice şi altă dată croitoria aceasta în bucătărie.

    Ingrediente:
    – 2 piepţi de pui;
    – 100 g şuncă presată;
    – 100 g caşcaval;
    – 2 ouă;
    – pesmet;
    – condimente.

    Mod de preparare
    Se feliază şunca şi caşcavalul iar pieptul de pui se taie, se bate şi se condimentează.

    Pe jumătatea bucăţii de pui se aşează o felie de şuncă şi apoi una de caşcaval, se îndoaie ca un pliculeţ şi se prinde cu scobitori. Pentru amuzamentul lui Mihnea, care gravitează prin bucătărie de câte ori fac ceva interesant, am făcut croitorielo-bucătăreală, şi le-am cusut. Am îndepărtat aţa, după ce le-am prăjit.

    Le trecem prin ou bătut şi apoi prin pesmet.

    Hop cu ele în tigaia de teflon…
    şi ne-a ieşit aşa ceva:
    POFTĂ BUNĂ SĂ AVEŢI!

     Mihaela Dămăceanu

  • 12 paşi pentru a ne ajuta copiii la teme


    Scrisesem eu în Meditatiile-un rau necesar? că s-a creat o modă a meditaţiilor intense şi începute din ce în ce mai devreme. Tot acolo veneam cu  întrebarea despre ce aş putea face pentru a da o mână de ajutor.

    M-am gândit pentru început să postez etapele pe care le-am putea parcurge pentru a ne ajuta copiii la teme. 
           

    Înainte de a începe mai fac doar o observaţie. Deşi am cunoscut datorită blogului, câteva fete extraordinare care lucrează acasă cu copiii şi fac o treabă excelentă, din experienţa proprie şi din cele aflate şi povestite de alţi părinţi fără bloguri, ştiu că nu este chiar foarte uşor să lucrezi cu copiii tăi. Şi mai ales, acest lucru mi l-au spus mulţi profesori. Partea emoţională este cea care aduce această dificultate. Pentru părinte este mult mai greu de acceptat că propriul copil nu înţelege la fel de uşor ca alţii, iar copilul are tendinţa de a nu îşi asculta părintele, aşa cum o face cu un profesor, care este o persoană străină.

    Dar nu este imposibil. Doar un pic mai greu decât cu cei pe care nu îi cunoşti. Paşii pe care îi putem urma şi tot ce ne poate ajuta să facem meditaţii acasă, ca să le spun aşa,  sau chiar neoficialul nostru homeschooling ar fi următorii:

               
    1. Primul lucru va fi acela de a găsi timpul necesar acestei activităţi. După părerea mea, de cele mai multe ori această sarcină revine femeilor. În situaţia în care tatăl are calităţile necesare(cum este la noi) şi este dispus să facă acest lucru, devine ceva mai simplu, pentru că ei nu au atâtea sarcini pe cap, precum mamele. Dacă nu vor sau nu pot să ajute, atunci trebuie să înţeleagă că este necesar, fie să preia o parte din sarcinile gospodăreşti, fie se apelaţi la un ajutor benevol(bunici) sau plătit(o femeie). Poate vă veţi întreba de ce să nu plăteşti direct un profesor, dacă tot trebuie să dai bani. Pentru că diferenţa de preţ este semnificativă. Nu putem prelua toate treburile doar noi. Munca cu copiii este solicitantă şi dacă eşti stors şi epuizat nu cred că ai prea multe rezultate.
    1. Cunoaşterea materiei. Acest lucru fie se întâmplă din şcoală, fie se învaţă acum. Nu este un lucru imposibil. Manualele sunt făcute pentru mintea nu atât de antrenată a copiilor şi parcurgerea lecţie de lecţie a manualelor, nu este un efort atât de mare precum pare la prima vedere. Cheia este să nu săriţi lecţiile şi să le învăţaţi efectiv odată cu copiii. Nu mulţi români au auzit de homeschooling. Chiar dacă la noi pare o ciudăţenie, în multe ţări este legiferat şi statistic copiii pe care îi şcolesc părinţii au rezultate mai bune decât cei din sistemul clasic, de stat sau privat. Dacă atâta lume adoptă acest stil şi se descurcă singuri cu întreaga educaţie a copiilor, atunci cu siguranţă şi noi ne putem descurca cu nişte meditaţii.
    1. Convingeţi dinainte copilul că îl puteţi ajuta singur. De câte ori aveţi ocazia explicaţi-le că viaţă le va fi mai uşoară dacă vor învăţa, pentru că, mai ales la vârsta mică, învăţătura este un chin şi nu realizează deloc necesitatea acesteia. În plus, vor avea reţineri în a lucra cu voi şi vor încerca să evite pe cât se poate. Dacă le explicaţi din timp se pot obişnui cu ideea şi vor accepta ajutorul.
    1. Adoptaţi o atitudine profesorală, cu ceva mai multă autoritate decât în celelalte aspecte ale vieţii parentale. Nu le permiteţi amânări şi eschivări. Dacă li se va da o şansă, vor face tot ce se poate pentru a scăpa. Am auzit mame, care deşi stau acasă, îşi duc copiii la after-school pentru că nu au autoritatea necesară pentru a-i pune să facă temele.
    1. Dezvoltaţi–vă răbdărea de a lucra cu copiii. Este cea mai importantă calitate în această activitate. Pentru a reuşi în acest ajutor trebuie să conştientizaţi că ei nu au în spate anii noştri de muncă şi exerciţiu. Ei chiar nu ştiu aceste lucruri şi prima oară când auzi şi înveţi ceva, noţiunile nu sunt atât de simple, precum ne par nouă. Vă aşezaţi alături de ei şi le dăruiţi aceste momente. O faceţi treptat, conştienţi că trebuie să rezistaţi.
    1. Nu vă enervaţi şi nu îi certaţi. În momentul în care sunt certaţi, copiii, şi nu doar ei, se blochează. Chiar dacă nu au înţeles de prima oară, nu le reproşaţi şi nu strigaţi la ei, căci i–aţi pierdut. Efortul lor de a se concentra este mult mai mare decât al nostru.
    1. Abţineţi-vă să le arătaţi câte ştiţi voi şi cât sunteţi de deştepţi. Scopul este de ai învăţa pe ei, nu de a ne etala noi deşteptăciunea. În felul acesta, ei se vor simţi complexaţi şi nu vor mai avea acelaşi nivel de atenţie. Nu le daţi informaţii în plus. Trebuie să îi învăţaţi ce au în programă.
    1. Adaptaţi timpul de lucru la capacitatea de rezistenţă a copiilor. Nivelul lor de atenţie şi capacitatea de memorare sunt mai scăzute decât ale noastre. In momentul în care au obosit, nu insistaţi să lucraţi în continuare, pentru că va fi inutil. Nu vă mai pot urmări şi vă bateţi gura de pomană, pierzând şi timpul.
    1. Adoptaţi un stil de lucru relaxant şi amuzant. Faceţi câte o mică glumă şi destindeţi atmosfera cât de mult puteţi. Le va face plăcere să lucreze şi totul va fi mai uşor.
    1. Stabiliţi mici recompense şi lăudaţi-i de câte ori puteţi. Treceţi peste greşeli dar spuneţi o vorbă bună de câte ori reuşeşte ceva.
    1. Fixaţi toate noţiunile prin exerciţii sau întrebări. Mai ales la matematică acestea sunt esenţiale.
    1. Aflaţi stilul de învăţare al copilului şi insistaţi pe acesta. Este utilă o discuţie cu cadrele didactice pentru a şti dacă memorează mai uşor auditiv sau vizual.

       Mihaela Dămăceanu

    1. Un ravas de primavara

    2. Satul bloggerilor?

      Astăzi deviem cu totul de la subiectele obişnuite ale acestui blog şi de la lumea aşa zis normală pentru a intra în lumea viselor. Dar să vedem de unde am pornit cu deviaţia. Vă spuneam că am avut o săptămână ceva mai grea. Modul meu de a trece peste acestea, de relaxare poate, este prin vis. Acuma, e drept că nu ştiu cât de bine este, dar asta este. Aşa că începusem să învârt în cap idei şi vise şi apoi vine provocarea cu leapşa. Pe două căi. Răspund eu, frumos şi conştiincios, şi apoi trec la citirea celor pe care, la rândul meu i-am provocat.

      Şi ce să vezi?

      Mai sunt şi alţii.

      Că e normal, că doar nu oi deţine eu monopolul  visatului în lume.

      Şi aşa, pur şi simplu, scriu o constatare pe blogul Iulianei despre prezenţa căsuţei la ţară, în visele multor bloggeri. Cum, Iuliana e mereu pe fază şi cum nu ştiu câte coincidenţe ne leagă, imediat prinde idee din zbor şi merge cu ea mai departe, propunând „un sat al bloggerilor, sau hai, măcar o uliţă.”

      Ei, vă daţi voi seama acum, că atâta mi-a trebuit mie, ca să nu mai scap de ideea aceasta, toaaaată ziulica de ieri. Bineînţeles, printre treburi şi programe. Culmea coincidenţei, că satul cu lumea lui şi orăşenii mutaţi la sate, fuseseră preocupările lecturilor mele de săptămâna trecută. Tot printre gânduri, şi rânduri, şi treburi, şi programe…

      Dar un sat al bloggerilor, dragii mei, este o idee excelentă, o idee pe care nu am mai găsit-o, o idee care nu mă lasă în pace, până nu îi dau drumul din cap. Deci, trebuia să vă scriu.

      Aşadar, am tot învârtit-o eu pe toate feţele. Bine, ştiu că acum zâmbiţi, dar în ciuda faptului că pare un vis, unul frumos, e adevărat, pare şi foarte practic, după ce trece faza cu zâmbitul.

      Da, da! Şi ştiţi de ce?

      Pentru că, ajungând noi la o anumită vârstă, adică la o vârstă în care trebuie să devii un sprijin pentru părinţi şi începi să te gândeşti că va veni şi bătrâneţea ta, de câţiva ani încoace, tot observam un lucru. Observam cât de greu devine în oraşele mari şi foarte mari, să te poţi ocupa aşa cum ar trebui de părinţi, în perioada în care au cea mai mare nevoie de copii, adică la bătrâneţe. Observam cum viaţa în oraşele mari, nu lasă foarte mult timp pentru dragii părinţi aflaţi în nevoie, vedeam şi auzeam diverse poveşti despre faptul că puterea şi forţa copiilor este limitată şi erau nevoiţi să apeleze la ajutor. Iar ajutoarele nu numai că sunt foarte scumpe, dar se şi găsesc foarte greu. Şi când răsuflau oamenii uşuraţi că au găsit, aveau surpriza să vadă că nu prea au rezolvat, pentru că aceştia repede îi părăseau, din motive de muncă prea grea sau datorită dificultăţii bătrânilor de a accepta în propria casă, prezenţa străinilor. Şi chiar este greu. De aceea au apărut o mulţime de spitale pentru bătrâni, mă rog, nu chiar spitale ci case în care sunt îngrijiţi, ca să nu spun azil, că este un cuvânt care nouă românilor, ne trezeşte fiori de revoltă şi protest. Şi deci, au apărut. Că era o nevoie neacoperită la noi şi trebuiau să apară. Dar ştiţi cât costă, nu? Şi mai ştim cât de mult doresc bătrânii noştri să nu fie duşi în acele locuri şi să rămână în casa lor.

      Personal, încerc de mult să mă obişnuiesc cu ideea că la bătrâneţe este foarte posibil să ajung într-un asemenea loc şi să nu mai resping cu vehemenţă această variantă. Nu ştiu de unde atâta respingere la noi, pentru că ideea este practică. Dar prea sună a abandon.

      Şi mă mai gândeam eu, de ce oare nu or apărea şi la noi, comunităţi speciale pentru bătrâni, aşa cum sunt în State şi nu numai. Locuri unde se vând case sau apartamente pentru bătrâni. Locuri unde eşti şi în casa ta, dar ai şi tot ajutorul necesar, la dispoziţie.

      Ei, toate aceste întrebări, nu îmi dădeau mie pace, în ziua de ieri.

      Şi deci, satul bloggerilor sau uliţa lor, ar putea fi mai mult decât o utopie, mai mult decât un simplu vis.

      Ar putea fi un răspuns şi frumos dar şi practic, la aceste noi probleme ale situaţiei bâtrânilor din vremurile pe care le trăim. Probleme care acum 15-20 de ani nu erau atât de acute, când nici un român cu mintea întreagă, nu îşi ducea părinţii la azil.

      Mihaela Dămăceanu   

    3. Meniul săptămânal:18-23 februarie 2013

      Am avut o săptămână dificilă, lucru resimţit şi pe blog dar şi în respectarea meniului programat. Primăvara nici nu a ajuns la noi, dar observ în jur că astenia s-a instalat.

      Mulţumim Irinei pentru link-party şi ne înscriem şi în această săptămână, dacă va reuşi să posteze meniul săptămânal.

      În speranţa că va urma o săptămână mai uşoară, programăm următorul meniu:

           

      LUNI
      prânz
      supă Wonton(reţetă preluată din revista Ioana-februarie) 
      varză a la Cluj

      MARŢI

      prânz
      supă Wonton

       ostropel de pui cu mămăliguţă

      MIERCURI

      prânz
      mâncărică de cartofi cu măsline
      salată de crudităţi

      JOI

      prânz
      supă cremă de linte
      macrou cu fasole verde, spanac şi seminţe de floarea-soarelui

      VINERI

      prânz
      supă cremă de linte
      salată de cartofi, ceapă şi castraveţi muraţi

      SÂMBĂTĂ

      dimineaţă
      sufleu cu fasole verde

      prânz

      şniţel de viţel în ceapă cu varză de Bruxelles
      salată de varză roşie

           

      DUMINICĂ
      ce mi-o mai trece prin căpşor  

            
      Ca de obicei, dimineaţă vom avea sandvişuri cu cremă de brânză, cereale cu iaurt, lapte/ceai, ouă fierte.

      Desertul va consta în fructe proaspete, nuci, seminţe de floarea soarelui, smochine, curmale.

                O săptămână frumoasă, tuturor, fără astenii de primăvară!

                Mihaela Dămăceanu

       

    4. Merge mai departe!

      Am avut bucuria să primesc o frumoasă leapşă şi provocare de la două bloggeriţe, dragi mie. Întâi de la Antoaneta şi la două ore, de la Iuliana.
      Ambelor, le mulţumesc din suflet că s-au gândit la mine şi dau premiul. mai departe.


      Regulile provocării:

      I. Numeşte şi mulţumeşte persoanelor care s-au gândit la tine.

      Repet ceea ce am scris mai sus, pentru Antoaneta şi Iuliana.

      II. Spui 11 lucruri despre tine.

       Iubesc culoarea roz şi albastrul azuriu al cerului senin. Sunt o balanţă oscilantă, cu un taler sus şi unul jos. Apoi invers. Îmi place schimbarea şi provocările ei. Nu suport rutina pe termen lung. Am o fixaţie pentru dreptate. Sunt o fire meditativă şi visătoare. Mă fascinează călătoria, casele frumoase, firul ierbii, splendoarea florilor şi lectura. Întorc totul pe mii de feţe. Mă captivează ideile outside the box şi îmi doresc o călătorie în jurul lumii.

      III Răspunzi la un set de 11 întrebări.

      M-am uitat de 3 ori, dar nu am văzut întrebările Antoanetei. No problem, şi trecem la cele de la Iuliana.

      1. Vă plac, sau vă sperie schimbările?
      Îmi plac extraordinar de mult schimbările, chiar dacă îmi este şi teamă de ele. Tuturor ne este teamă, dar o depăşesc şi schimb ceva. Iarăşi coincidenţă, am locuit în 3 oraşe şi 7 case. Plus schimbarea profesiei. 
      2. Ce aţi visat în copilărie să deveniţi când veţi creşte mari?
      Mai multe bineînţeles. Cronologic: pe la vreo 4 ani, inventasem special pentru mine, meseria de ouăriţă, adică să aduni ouăle din toate cotloanele curţii bunicii. Fascinant, de-a dreptul! Apoi profesor, apoi arhitect, apoi detectiv, apoi chimist. Am ajuns profesor de chimie, ulterior economist. O lungă perioadă de timp, visasem să mă mărit cu un pilot. Asta, pentru că nu mă vedeam în stare, să fac eu această meserie a curajoşilor. 

      3. Ce vă face să vă simţiti în siguranţă? 
      Umărul soţului meu.

      4. Dacă te-ai putea teleporta oriunde pe glob, unde ai fi în momentul ăsta?
      Greu de ales primul loc, că vă spuneam că m-aş duce peste tot. Dar dacă sap mai adânc, undeva în bazarele Orientului.

      5. Când parfum/aromă/miros vă poartă cu gândul la copilărie?
      Bunica, draga de ea şi sentimentul de mare cucerire, când am ajuns prima dată la capătul satului.

      6. Cât la sută reuşiţi să faceţi ce vreţi şi cât la sută ce vor alţii ,să faceţi?
      Din păcate, cred că 80% ce vor alţii. Am încercat să fac lucrurile şi altfel decât aşa şi am şocat toată familia. Încă nu am renunţat să cred în viaţa trăită cum vreau eu.

      7. Care ar fi cele 3 dorinţe pe care să vi le împlinească peştişorul de aur?
      Să-mi învâţ băiatul să trăiască viaţa cu bucurie, să îşi revină Mihai, să nu mai depind de serviciu.

      8. Cui aţi trimite o scrisoare anonimă? 
      Nimănui. Cu toate riscurile, semnez.

      9. Care credeţi că ar fi ecuaţia succesului în viaţă?
      Încă o caut, chiar dacă am găsit câţiva  dintre termeni.

      10. Trăiţi clipa?
      Nu prea mult. Mă străduiesc să o fac, dar mai mereu sunt cu mintea în visuri.

      11. Cu ce hrăniţi copilul din voi?
      Nu prea am fost copil, nici când trebuia. Dar mereu m-am hrănit cu visuri. 

       IV. Formulezi propriile 11 întrebări.

      1. Credeţi în destin?
      2. Cărei persoane aţi vrut să îi mulţumiţi în viaţă şi nu aţi făcut-o?
      3. Vă place sau vă enervează rutina?
      4. Care sunt pasiunile voastre extraprofesionale?
      5. În ce loc v-ar plăcea să trăiţi?
      6. Aţi minţit vreodată?
      7. Care este rolul curajului în atingerea viselor?
      8. Cine vă este cel mai drag pe lume?
      9. Cu ce gând vă începeţi ziua?
      10. Care este floarea preferată ?
      11. Vă place schimbarea?

      V. Nominalizezi 9 bloggeriţe pe care le admiri şi care au ca şi followers mai puţin de 200. 

      Nu ştiu exact câţi cititori are fiecare, cu siguranţă multe au peste 200, dar le voi trece pe cele pe care le citesc, le admir şi mi-s dragi, exceptându-le pe Iuliana şi Antoaneta. Deci, dau leapşă mai departe la Iulia, Raluca, Cristina, CristinaC, Carmen, Dana, Ella, Valentina,  Nicoleta. 
      Aş fi vrut să o trec şi pe Irina, dar ne-a anunţat că este în pauză.

      VI. Le anunţi despre acest aspect pe pagina lor.

      Un week-end minunat!

      Mihaela Dămăceanu