Blog de familie

Lună: august 2013

  • PLECĂĂĂĂĂĂĂĂĂM în CONCEDIU

    Dragele mele, cu bucurie vă anunţ că plecăm în concediu !!!
    Ne revedem pe 2 septembrie.
    Ne ducem la a noastră Mare Neagră, care nu e neagră, ci verzuie-albăstruie
    Mihnea, Mihai, Mihaela

    Sursa: Google

  • Elif Shafak – viaţă de şi pentru poveste

     

     În 2006, la scurt timp după publicarea celui mai cunoscut roman al ei, Elif Shafak a fost dată în judecată în Turcia, de către o grupare ultranaţionalistă. În baza unei legi arhaice, scriitoarea a fost acuzată că prin romanele ei denigrează propria ţară şi spiritul acesteia, datorită unor afirmaţii ale personajelor cărţii. La data procesului, era însărcinată şi urma să nască, motiv pentru care nu s-a putut prezenta. A fost achitată, datorită intervenţiei ministrului culturii. Alături de ea, au mai fost acuzaţi şi alţi mari scriitori turci, printre care şi Orhan Pamuk, şi aceştia fiind achitaţi.
    Dar legea respectivă este încă în vigoare. Iar Elif Shafak nu a încetat să scrie despre problemele ţării ei natale, de care în ciuda părerii grupărilor radicale şi ultranaţionaliste din Turcia, este foarte ataşată. Dacă în romanul despre care vorbeam mai sus-Bastarda Istanbulului, abordează un subiect tabu în Turcia, şi anume problema armenilor, în Onoare scrie despre crimele ce încă se întâmplă în zilele noastre, în apărarea acestui concept.
     
    Toate aceste probleme ale societăţii moderne turce sunt cazuri reale, despre care nu se prea vorbeşte în Turcia.

     

    Interesul meu pentru această scriitoare a pornit de la romanul Onoare, citit recent. Această  carte mi-a plăcut datorită poveştii fascinante şi a măiestriei literare a autoarei. În plus, lumea islamică exercită o fascinaţie asupra mea, prin exotismul şi modul total diferit în care este construită.Toate motivele de mai sus erau suficiente să mă determine să aflu câteva informaţii despre Elif Shafak. 

     

    Surpriza a fost că am descoperit o femeie la fel de fascinantă ca lumea arabă şi ca romanul pe care l-am citit.

    Nu numai că are o personalitate surprinzătoare dar este şi o femeie foarte frumoasă. Se îmbracă mult în negru, şi nu ştiu de ce, chipul ei m-a dus cu gândul la Catherine Deneuve. 

    Este cea mai citită şi premiată femeie-scriitor din Turcia, şi totodată este o persoană modernă, combativă, care scrie şi luptă pentru progresul ţării ei. O feministă, bineînţeles!
    S-a născut în 25 octombrie 1971 la Strasbourg şi a trăit până acum, în nenumărate locuri din lume, printre care Ankara, Madrid, Aman, Istanbul, Londra, Koln, Boston, Michigan. Părinţii s-au despărţit când avea un an. Tatăl era filozof iar mama a devenit ulterior diplomat, lucru ce explică desele mutări în toată lumea. Un rol major în creşterea şi educaţia ei l-a avut bunica din partea mamei-o femeie simplă, reprezentând modul tradiţionalist de viaţă, încărcat de superstiţii, al societăţii din Turcia.
    Este licenţiată în ştiinţe politice şi a publicat până la această dată, 12 cărţi, dintre care 8 romane. A primit numeroase premii şi în Turcia şi în afara ei, atât pentru lucrările ştiinţifice, cât şi pentru romanele  publicate. De asemenea, scrie cu regularitate pentru publicaţii prestigioase, printre care The New York Times, Le Monde, Wall Street Journal, The Washinton Post, The Guardian, etc. Subiectele acestor articole sunt asemănătoare celor atinse în cărţi: drepturile minorităţilor, egalitatea sexelor, rigiditatea gândirii, ghetourile mentale, problemele imigranţilor, libertatea de expresie, rolul literaturii în depăşirea limitelor şi a identităţilor politice.
     
    Cărţile i-au fost traduse în 30 de limbi şi cel mai cunoscut roman este Bastarda Istanbului, în care descrie povestea unei familii de armeni şi turci. În afară de acesta şi de Onoare,  în limba română au mai fost traduse: Cele 40 de legi ale iubirii, Sfântul nebuniilor incipiente, Lapte negru. Ultimul titlu este al unei cărţi autobiografice despre maternitate şi depresia postnatală prin care a trecut timp de aproape 8 luni. Nu le-am găsit traduse la noi, pe următoarele: Sufiştii, Privirea, Oglinzile oraşului, Palatul paduchilor-cărţi pentru care a primit diverse premii şi care au impus-o ca o voce remarcabilă a literaturii turce.

    În 2005 s-a căsătorit cu un jurnalist turc, cu care are doi copii. Numele puse copiilor au legătură tot cu literatura.
    Într-un interviu publicat în The Guardian spunea că viaţa ei seamăna cu un compas. Un picior al compasului este înfipt puternic într-un singur loc: Istanbul. Al doilea picior, descrie un cerc larg, ducând-o în diverse locuri şi oraşe. Această puternică ancorare în Turcia, combinată cu un internaţionalism, răzbate intens în tot ceea ce scrie.
    Nu am citit decât o singură carte. Aceasta m-a determinat să caut cam tot ce se putea găsi pe Internet, şi după ce am citit mai mult de 20 de articole scrise de ea, din publicaţiile amintite mai sus, sunt nerăbdătoare să trec la următoarea carte. 
      Însăşi viaţa ei mi s-a părut o poveste, la fel cum mi se pare că trăieşte pentru a spune poveştile culese încă din copilărie. Le auzea la bunica din Ankara, într-o casă în care se adunau multe femei, uneori pentru a ghici în cafea. Deseori se întâmpla ca acestea să vorbească şoptit, despre subiectele tabu ale vremii, şi când le întreba ce vor să spună, nimeni nu îi mai răspundea. Aşa a fost şi cu genocidul armenilor, despre care nicio bunică sau mătuşă nu vroia să îi povestească nimic.

    Dar marile poveşti ridică probleme şi caută soluţii. 

    Şi am înţeles, că exact asta face şi ea, în toate cărţile pe care le-a scris.

    Întrebată într-un interviu ce înseamnă să fii scriitor, a răspuns că niciodată nu-şi pune problema de ce scrie, aşa cum nimeni nu se întreabă de ce mănâncă sau de ce respiră. 

    “It’s so inevitable for me… It’s my way of connecting to the universe.”

    Un citat de-al ei, ce a făcut înconjurul Internetului:”knowledge that does not take us beyond is far worse than ignorance.” Într-o traducere proprie şi aproximativă, aceasta ar fi: „cunoaşterea ce nu ne duce mai departe, este mai rea ca ignoranţa”

    Mihaela Dămăceanu 

    Sursa fotografiilor şi a unora dintre date: elifshafak.com şi elifsafak.us
      

    P.S. LA MULŢI ANI TUTUROR MARIILOR, MARIANELOR ŞI MARIANILOR!

     

  • Miercurea fără cuvinte-Mănăstirea Radu Vodă

    Dacă doriţi să participaţi şi voi, vă puteţi înscrie la Carmen.

  • Onoare de Elif Shafak

    Am citit Onoare de Elif Shafak, mai pe drum, mai pe seară, mai în parc păzindu-l pe Mihnea în interminabilele lui ture de bicicletă. Este prima  carte din cele comandate de la Elefant. Am înlocuit una din ele, cu Onoare  la sfatul unei colege foarte avizate.

    Atât de incitantă a fost descrierea ei, încât a fost cea cu care am început.

    M-am tot gândit cum aş putea defini această carte, cât mai pe scurt şi mai cuprinzător. Cuvântul ce mi-a venit în minte, a fost TULBURĂTOARE. Chiar aşa, cu majuscule. Am citit-o pe nerăsuflate şi dacă mai eram studentă sau liceană, nu o lăsam din mână, până nu era gata.

    Nu vreau să v-o povestesc, ca să o puteţi savura. Vă dau doar câteva repere pentru a vă face o idee. Dar tema este dezvăluită de titlu şi toată cartea este un întreg lanţ de întâmplări, care conduc la cea mai cumplită acţiune posibilă, făptuită culmea, în numele onoarei. 
    Cartea începe cu un capitol în care Esma, o tânără turcoaică născută şi crescută în Londra, mama a două gemene, face un  drum către închisoarea Shrewbury, pentru a-l lua pe fratele ei în ziua eliberării. 
    Firul logic al acţiunii începe însă, în 1945 într-un sat kurd de lângă Eufrat, unde Naze-o aspră femeie, aduce pe lume primele gemene. Supărată pe Allah, că i-a mai dat încă două fete, pe lângă cele 6 pe care deja le avea, Naze decide să nu mai vorbească până când acesta nu îi explică, „în amănunt şi convingător” de ce nu îi oferă un fiu. Când este vizitată de bătrânii satului ce încearcă să îi explice că face un sacrilegiu şi că Allah vrea să o audă vorbind, că altfel ar fi făcut-o peşte, Naze îşi revine şi caută nume fetelor.

    „Chiar în seara aceea, cănd tatăl lor s-a întors acasă, fetele s-au grăbit să-i dea vestea cea bună:

    – Tată! Tată! Mama vorbeşte.

    Oricât de mulţumit ar fi fost să-şi audă nevasta vorbind iar, Berzo s-a întunecat la faţă când a aflat ce nume le dăduse copilelor abia născute. Clătinând din cap, a rămas tăcut preţ de câteva clipe apăsătoare.

    – Soartă şi Destul, a murmurat în sfârşit, ca pentru sine. În fapt, nu le-ai dat nume copilelor. Ai făcut o plângere către ceruri.

    Naze  a plecat privirea spre picioare, cercetând un deget care i se iţea printr-o gaură din ciorapul de lână.

    – Numele ce ascund duşmănie ar putea să-l supere pe Făcător, a urmat Berzo. De ce să atragem mânia Domnului asupra noastră? Mai bine să rămânem la nume obişnuite şi să fim în siguranţă.

    Spunând acestea, a lăsat să se înţeleagă că are în minte alte nume: Pembe şi Jamila-Trandafiria şi Frumuseţea. Nume asemenea cuburilor de zahăr ce ţi se topesc în ceai, dulci şi supuse, fără asperităţi.”

    De aici, scriitoarea ne plimbă în timp, spaţiu şi mintea personajelor. Cu o măiestrie ce aminteşte de covoarele orientale, înnoadă şi deznoadă firele poveştii, ducându-ne ba în satul de pe malul Eufratului, ba în Istanbulul muncitoresc al anilor 70, ba în Londra, în Hackney, sau în închisoarea Shrewsbury, în anii 90.
    Pentru un scurt moment, am avut impresia că mă voi încurca în poveste şi că voi pierde şirul datorită deselor schimbări de planuri. Dar nu a fost aşa, istoria derulându-se uşor, cu pagini ce se dau repede, curios să vezi ce se mai întâmplă cu personajele, fie ele într-o casă de squaterri din Londra sau în satul de la graniţa Turciei cu Siria. Acolo a rămas Jamila, devenind moaşă-vraci, trăind izolată, în apropierea contrabandiştilor, în timp ce Pembe se căsătoreşte cu Adem, cu care pleacă întâi la Istanbul şi apoi la Londra. Perioada din Istanbul este puţin prea scurtă, deşi descrie de acolo, un episod cutremurător.
    Pembe va avea trei copii, a căror istorie va fi de asemenea prinsă parţial în carte, ajungând astfel la a treia generaţie a familiei pornite de pe malul Eufratului. Primul este Iskender, pe care sora lui-Esma,  îl ia din închisoare la începutul cărţii. Tot ea este cea care povesteşte destinul mamei şi al familiei. Al treilea copil se naşte în Londra şi devine un muzician cunoscut.
    În finalul cărţii, Elif Shafak introduce două răsturnări de situaţie. Pe de-o parte au farmecul lor, pe de altă parte mi-au părut puţin forţate. Sau doar una dintre ele, deşi anulează efectul celeilalte.
    Onoare este o carte pe care v-o recomand din tot sufletul. Un roman tulburător şi captivant, despre familie, sărăcie, destin sau chiar fatalism, credinţă amestecată cu superstiţie, luptă şi resemnare. Şi peste toate acestea, o mare problemă, nu numai a societăţii turce, ci şi a comunităţilor de imigranţi turci, fie  ei în Londra sau altundeva: crima în numele onoarei.
    Elif Shafak a dedicat acest roman „celor care văd şi celor care aud”. 
    Iar eu îi voi dedica o postare separată, întrucât mi-a făcut o impresie extraordinară şi am răscolit Internetul după date despre ea.
    Mihaela Dămăceanu  

  • Mulţumesc şi eu!

    Astăzi voi fi scurtă şi vreau doar să vă spun că am avut o mică bucurie. Vă mai amintiţi articolaşul acesta?
    Nu am apucat să vă povestesc că în ziua în care trebuia să fac şi eu micuţele mele daruri, se gândeşte surioara mea, la noi, fetele familiei. Aşa că, se urcă ea frumuşel în trăsura ei fermecată(sau covorul zburător?) şi se duce de la Brăila la Călăraşi, la părinţii noştri. De acolo, îmi dă mie un telefon şi mă anunţă că o ia pe mama şi porneşte iar cu trăsurica-covoraşul, spre Bucureşti. De ce face fata un drum Brăila-Călăraşi-Bucureşti? Uite aşa, ca să ieşim şi noi trei în oraş şi să stăm de vorbă ca fetele, până târziu în noapte, că trecuseră muuuuulţi ani, de când astfel de isprăvi nu mai făcuserăm.
    Închei această lungă paranteză, fermecătoare pentru mine, de altfel, şi trec la subiectul celeilalte bucurii.
    În sâmbăta cu pricina, făcusem şi eu trei pacheţele cu ce-am putut şi ce m-am priceput. Şi le-am dăruit aşa cum îmi propusesem.
    Şi vroiam să pun şi pozele pe pagina indicată, în ziua respectivă. Doar că am fost cu fetele-plimbăreţele, în oraş. Şi nu am mai postat fotografiile, dar nu era nicio problemă, pentru că ce era cel mai important, fusese făcut.
    Acum două zile primesc un mesaj pe Facebook, în care mi se mulţumeşte pentru articolul de pe blog. Datorită lui, fuseseră ceva vizualizări pe pagina lor. Nu foarte multe, dar nici puţine pentru un mic bloguşor ca al nostru.
    Şi m-am bucurat foarte mult. Dar chiar mult! Şi am vrut să vă mulţumesc şi eu, tuturor celor care v-aţi uitat şi aţi citit.
    Şi mai am o mulţumire către Adrian, pentru popularizarea acestei idei!
    Frumoasă idee au avut!
    Nu-i aşa?
    Mihaela Dămăceanu 
    Pozele din toată ţara sunt aici.

  • Există soluţii

    Sursa: Google

    Cu ceva timp în urmă, mă întâlnesc în staţia de tramvai cu o colegă ce discuta deja cu o doamnă pe care o ştiam din vedere de pe traseu, dar cu care nu vorbisem niciodată. Şi cum stau femeile la vorbă, ajungem la discuţii despre serviciul nostru şi restructurarea care iar ne aşteaptă. La un moment dat, colega mea îmi spune că nu trebuie să ne mai îngrijorăm iar(e cam a 7-a sau a 8-a prin care trecem), că om găsi noi o cale, că mereu există soluţii şi un exemplu este chiar doamna care era cu noi.
    Neştiind cu ce se ocupa doamna şi făcând eu nişte ochi semnificativi, îmi povestesc ele că de 3 ani încoace, găteşte pentru familii de francezi. Satul francez este peste drum de serviciul nostru şi aşa se explică drumul comun cu tramvaiul. Mi-a plăcut doamna, şi după ce am coborât, aflu că obţine un venit destul de bun, semnificativ mai mare decât al nostru. Interesant! Nu că m-aş omorî eu după ideea de gătit ca şi serviciu, dar îmi plac oamenii care se descurcă şi întotdeauna reţin variantele ajutătoare ce se pot ivi la o adică. Nu se ştie niciodată, când şi cui vor folosi.
    Cum nu-mi erau lucrurile cu totul lămurite, iată că întâmplarea a făcut să ne întâlnim iarăşi, ziua următoare, şi din vorbă-n vorbă, începe doamna să îmi povestească cu încântare despre serviciul ei. Am aflat că înainte de a lucra pentru familiile de francezi, lucrase şi pentru români, după ce nu a mai avut serviciu. Diferenţa ca şi mod de comportament este enormă, spunea doamna. Muncea la fel, dar românii noştri nu erau niciodată mulţumiţi. Într-o zi le gătise dorada şi peste cartofii natur folosiţi ca şi garnitură, le-a presărat pătrunjel tocat. Fără să înţeleagă de ce, domnul s-a supărat foarte rău că îi servea lui cartofi fierţi cu pătrunjel şi ţipând că îi dă aşa ceva, a luat efectiv cu mâna mâncarea din farfurie şi a aruncat-o pe jos. A rămas calmă, încercând să-i explice că aşa se serveşte peştele, spunându-i chiar, că ar trebui să se informeze dacă nu ştie. Nu înţelesese ce-l deranjase: cartofii sau pătrunjelul. Nici nu a mai încercat să înţeleagă nimic, pentru că a refuzat să se mai ducă la ei. Nu mi-a povestit cum a găsit francezii, deşi aş fi vrut să aflu, dar mi-a spus că sunt extraordinar de politicoşi şi de drăguţi cu ea tot timpul. Au luat-o de două ori în Franţa, unde i-au plătit totul, dar i-au dat şi salariu în acelaşi timp. Cel mai mult  a impresionat-o faptul că niciodată nu au prezentat-o nicăieri, altfel decât prietena lor din România. De fapt, nici în ţară şi nici în Franţa nu au prezentat-o altfel.
    Lucrează pentru două familii, cinci ore pe zi la fiecare şi acum face şi curăţenie la una dintre ele. Cealaltă are un bebeluş, de care se ocupă tot dânsa. În curând urmează să plece una dintre familii, dar nu îşi face griji prea mari, pentru că a mai trecut prin asta şi mereu o recomandă de la unii la alţii. Spre final mi-a spus şi cu cât o plătesc: 20 lei pentru o oră de muncă. La cele 50 de ore pe săptămână, socotiţi şi voi, şi vedeţi că într-adevăr, este un venit foarte bun pentru România din mijlocul crizei. Cu siguranţă, şi francezii sunt mulţumiţi. În Franţa, nu găsesc ei pe nimeni la 5 euro pe oră. Dar este firesc ca într-o ţară străină să plătească salariile de acolo şi nu cele din ţara proprie. Una peste alta, toată lumea este mulţumită.
    Nu toate putem face ce face doamna, nu toate ne dorim acest lucru şi nu oricine doreşte, poate ajunge să lucreze pentru francezi. Ştiu asta. Însă mi-a plăcut mult doamna, echilibrul şi bunul-simţ al dumneeai. Şi mi-a mai plăcut demnitatea şi bucuria cu care povestea că lucrând la ei a reuşit să-şi renoveze apartamentul şi să-şi facă dantura, lucruri pe care cu siguranţă nu ar fi reuşit să le rezolve cu salariile noastre, pentru o muncă similară.
    Şi am vrut să scriu despre un om care s-a descurcat, că tare ne mai lipsesc asemenea exemple!
    Mihaela Dămăceanu
     

  • Miercurea fără cuvinte-Muzeul satului

    Această postare participă la provocarea lansată de Carmen pe blogul ei. Puteţi participa şi voi!

    Mihaela Dămăceanu

  • Meniul săptămânal de 55 x 3 lei: 5-11 august

    sursa

    Săptămâna trecută s-a încheiat cu o mică surpriză, pe care mi-au făcut-o băieţii, venind acasă cu câteva zile mai repede. Fiind acum toţi trei, intenţionez să testez ce şi cât vom consuma. Am un sentiment că nu mă pot încadra în 55 lei x 3, dar vreau să văd cum va fi şi să vă povestesc. Deja lucrurile s-au schimbat, şi după cum vedeţi, nu am fost gata la timp cu această postare. Am reuşit să mergem ieri la Piaţa Obor, unde de asemenea, nu am mai putut să fiu atât de atentă la preţuri ca de obicei. Am plecat cu doar 100 de lei, acesta fiind un reper clar că nu am cum să depăşesc suma respectivă. Spre surprinderea mea, nu i-am cheltuit pe toţi, dar nici nu mai ştiu atât de bine preţurile fiecărui produs în parte şi cantităţile din fiecare. Clar este, că ne-am întors acasă cu 16 lei, de nu îmi venea să cred. Şi dacă mai spun că am cumpărat şi carne de vreo 30 lei, nu o să vă vină nici vouă să credeţi. Dar m-am prins pe drum de ce! Cât eram doar eu acasă. am cumpărat în medie, cam 5 kg de legume combinate, pentru o săptămână. Mă gândisem de pe drum, că Mihai va dori un pepene roşu, mare-mare, că este hrana lui preferată pe timp de vară. Doar legumele ar fi fost în principiu cam 15 kg, la care adăugând vreo 8-9 kg pepenele roşu (plus alte fructe), cantitatea rezultată depăşea puterile noastre de a căra. Deşi s-au adunat foarte multe kg la fructe şi legume, având în vedere preţurile lor minime în această perioadă, suma totală a ieşit mică. Unde îmi amintesc preţurile, le scriu.
    De la Piaţa Obor:
    – legume (cartofi 4 kg x 1,5 lei, 5 kg de roşii x 1,5 lei, 2 kg de vinete x 1,5 lei, 2 kg  de ardei x 2 lei, 3 kg castraveţi x 2 lei/kg), în valoare totală de 26,5 lei
    – pepene roşu (9 kg la 0,8 lei/kg)
    – pepene galben (3 kg la 1,5 lei/kg)
    – piersici (2 kg la 3 lei/kg)
    – măsline de 12 lei ( aici chiar nu mai ştiu ce am luat decît că 200 g au fost cam cu 11 lei şi ceva per kg şi 100 g cu 10 şi ceva/kg). Am luat de la acelaşi magazin din hala nouă, de care vă spuneam data trecută
    – carne de 30 lei (1 kg şi ceva, tocată amestec cu aprox. 13 lei/kg şi 2 piepţi de pui cu os, mari, cu 13 lei/kg- la ofertă tot în hala nouă)
    Am vrut să mai iau cereale, linte sau fasole uscată, dar era prea mare coada la Orient Bazar, aşa că am renunţat. S-ar putea să mai cumpărăm.

    total: 84 lei

    Am fost sâmbătă la Mega Image şi am luat:
    – 10 ouă, iaurturi, smântână, lapte, vreo 6 pâini(stau foarte bine în congelator) borş, verdeaţă, ţelină, unt, în valoare totală de vreo 40 de lei.
    total: 40 lei


    Mai avem câte una alta, din categoria paste, făină, ulei, mălai, orez, zahăr. Mihai a adus brânză uscată de oaie, că cea din zona lui îi place cel mai mult, şi cred că voi scoate ştiuca pentru Mihnea. S-ar putea să ajungă, nu-mi dau seama foarte bine acum, însă sigur pepenele roşu nu va ajunge.

    Încerc să monitorizez şi vă spun ce am mai cumpărat, şi mai ales valoarea totală.

    TOTAL PRODUSE: 124 lei

    Nu mai programez nimic de pus la congelator, că mintea ne este la concediu.
    Meniul 
    Dimineaţa
    – lapte cu pâine prăjită, unt şi gem (de la Botoşani)
    – ouă fierte cu roşii şi ardei
    – măsline cu roşii şi pâine prăjită
    – iaurt
    – castraveţi, roşii, măsline şi pâine prăjită
    – omletă cu legume(cred că va trebui să mai iau câteva ouă)
    – salată de vinete cu pâine 

     Prânz şi seara
    – ciorbă cu perişoare a la grec/chifteluţe cu piure şi salată de roşii cu ardei
    – ciorbă cu perişoare a la grec/ ştiucă prăjită cu legume la cuptor
    –     ştiucă prăjită cu legume la cuptor; seara: salată grecească
    – piept de pui la grătar cu salată asortată; seara:mămăliguţă cu brânză şi smântână
    – salată de vinete, salată orientală fără ou, paste cu sos de roşii şi legume pentru seară
    – supă de legume, ardei umpluţi cu carne- prânzul pentru 2 zile. Seara dacă a mai rămas ceva din zilele trecute, dacă nu mai fac o salată grecească sau mămăliguţă cu brânză şi smântână(preferata lui Mihnea)
    Desertul va fi pepenele roşu şi galben, piersicile şi gemul de la soacra mea. Pentru week-end m-aş gândi şi la o îngheţată, pentru care ar trebui probabil, să mai cumpăr ingrediente.

    Mihaela Dămăceanu

    Cu o mică întârziere, vă urez o săptămână plăcută!

  • Vinerea cu recomandări articole

    Am citit bloguri şi săptămâna aceasta, chiar dacă mai puţin ca cealaltă. Din ce am răsfoit eu, selectez trei ce m-au impresionat:
     
    1.Voi începe cu articolul Irinei, care izbuteşte ca întotdeauna să ne transmită un mesaj bun şi încurajator. O postare care, deşi stârneşte întrebări şi ne pune pe gânduri, ne linişteşte şi parcă ne determină să luam pixul şi hârtia să facem ce spune ea în articol. Irina este ca o dăscăliţă ce ne-nvaţă cu căldură ce să facem ca viaţa noastră să fie mai aşezată, mai fericită şi mai împăcată. Totul pe blogul ei transmite mesajul acesta: de la cuvintele calde dar mobilizatoare şi motivaţionale, la pasajele înţelepte din cărţi de învăţătură creştină până la superbele fotografii. Articolul se numeşte  Diferenta dintre oamenii de succes si…ceilalţi 
    2. Alice despre care am scris recent, a reuşit un foarte, dar foarte cuprinzător articol despre cum putem călători ieftin. Mai multe idei pentru acest subiect nu aţi putea găsi decât într-o carte întreagă, sau cel puţin eu nu am găsit în blogosfera românească. Este scris în principal pentru budget travel, pentru cei pe care-i arde dorul drumului şi chemarea depărtărilor, pentru cei care apreciază mai mult călătoria şi învăţătura ei, decât confortul. Dar aceasta nu înseamnă că cei ce preferă concediul combinat cu confortul nu au de ce-l citi. Pentru că vă spuneam că este foarte cuprinzător şi este imposibil să nu găseşti ceva util, un site de folosit sau o idee pe care să te poţi plia. Mergeţi să-l citiţi aici.
    3. Am găsit la Mirela o postare de vară, o postare de week-end. O găsesc potrivită pentru week-end deoarece aveţi timp să revedeţi un mare film, cu un foarte mare actor. Cred că este unul din puţinele filme care a reuşit să depăşescă cartea. Este vorba de Zorba The Greek.
    Lectură plăcută şi week-end asemenea! 
    Mihaela Dămăceanu

  • Au sosit cărţile

    Marţi după amiază au sosit cărţile. Pachetul conţinea şi cadoul, care era un alt set decât cel primit de colega mea, lucru pe care-l bănuisem pentru că se numea cadou II. Pentru a-l primi, aveţi grijă ca la finalizarea comenzii să daţi click pe el şi va fi adăugat la comandă. Le vedeţi în fotografie, sunt cele două de jos, despre film, din colecţia raftul de cultură generală. Au fost trei, dar am dat una din ele colegei mele. Am finalizat comanda vineri seară şi pachetul a ajuns marţi, deci durează două zile lucrătoare. Încă mai au o mulţime de promoţii.