Blog de familie

Lună: iulie 2012

  • De ce nu sunt un cinefil?

    Vă plac filmele? Aţi văzut multe filme? Vă uitaţi des la filme? Se întâmplă în fiecare seară? Cel puţin, s-a întâmplat acest lucru, într-o perioadă mai lungă a vieţii voastre? Dacă răspunsul la minim trei întrebări este da, atunci sigur vă consideraţi un cinefil. Cel puţin, eu aşa credeam despre mine.
    Ei bine, nu este corect. Am să vă spun eu aici, ce înseamnă să fii un adevărat cinefil. Să o luăm în ordinea firească a lucrurilor, adică cronologic.
    Primul exemplu este mama, o mare iubitoare de filme de când o ştiu. Una din puţinele posibilităţi de petrecere a timpului liber şi distracţie, pe vremea copilăriei mele, era cinematograful. În oraşul anost de câmpie, în care am crescut, erau pe vremea aceea două cinematografe. Unul dintre ele, în mijlocul unui frumos parc, de pe malul braţului Borcea. Nu ne scăpa niciun film. Încă dinainte de a putea să citesc la filme, nu era o săptămănă în care să nu ajungem la cinema. Îmi amintesc cum am fost pedepsită o dată, să nu merg cu ea la film şi am plâns acasă toată după-amiaza. Aşa am văzut noi toate filmele din seria cu Angelica, marchiza îngerilor, toţi corsarii şi piraţii şi bineînţeles, toate filmele româneşti. Seara, din puţinele ore de program TV, normal că nu scăpam nici un film. Am revăzut astfel, toate filmele româneşti. Era un adevărat ritual. La ora opt, toate treburile casei erau terminate. Ne instalam fiecare comod, în locul lui bine stabilit, se stingea lumina şi nimeni nu scotea o vorbă. Mama, care de obicei fie mai văzuse filmul, fie intuia din acţiune, mai avea tendinţa să ne spună ce se va întâmplă în film. Şi eu şi sora mea, protestam urgent şi nu o lăsam. Ce este aia, să ştii dinainte ce se întâmplă în film. Ne fura toată plăcerea vizionării, aşa că îi interziceam. Şi acum, mă uit la filme cu acelaşi ritual. Mihai râde uneori de mine, spunându-mi: “Da, cunoaştem! Lumina stinsă, nu mişcă nimeni, nu răsuflă nimeni, nu trece musca!”
    Dar nu eu sunt subiectul principal, ci mama.
    Din păcate pentru mine, în ultimii ani vizionarea filmelor a scăzut în topul preferinţelor, în favoarea Internetului. Unul dintre motive a fost Mihnea şi al doilea tati. Când era micuţ, nu mă mai uitam că ne sâcâia mereu şi decât să nu fiu lăsată în pace când mă uit la un film, mai bine nu mă uit. Tati mă punea să citesc. Aţi citit vreodată cu voce tare, în timpul unui film?. Deşi nu pare cine ştie ce, vă spun eu, că dacă o faceţi, vă piere cheful de uitat la filme. Te obişnuieşti până la urmă, dar la început nu savurezi nimic din film. Încet, încet, i-am lăsat cu filmele.
    Credeţi că mama a renunţat? Nu, bineinţeles că nu! A devenit şi mai şi. Locuim în alte oraşe şi eu şi sora mea şi venim acasă la căteva luni, dar ea tot nu renunţă la filme. Seara, în loc să mai stea de vorbă cu noi, tot filmele sunt prima grijă. Mare supărare, în serile când după încercarea tuturor canalelelor TV, nu găseşte ceva nou de văzut. Căci acum, are o problemă. Sunt foarte multe filmele văzute, şi greu mai găseşte la TV un film pe care să nu–l fi văzut. Culmea vizionării, înseamnă să vezi mai multe filme în paralel, schimbând de pe un program pe altul.
    Al doilea exemplu de mare iubitor de filme, este Mihai, soţul meu. Până la un punct, am zis că intră şi el, ca şi mine, în aceeaşi categorie a cinefililor cu trei, patru răspunsuri pozitive la întrebările de la începutul eseului. Dar nu, dragii mei, m-am înşelat! Am văzut un al doilea exemplu, de adevărat cinefil, nu amator ca mine. A început să colecţioneze filme. Nu am prea priceput eu de ce să colecţionezi filme dacă tot le vezi o singură dată. Dar aceasta era gândirea mea. Am văzut întâi la el şi apoi la Mihnea, că nu trebuie neapărat să vezi un film, doar o singură dată. Se poate şi de mai multe ori. De la două, la cinci, la 10, şi poate chiar la mai mult. Aha, încep să mai înţeleg, de ce să le aduni. Bine, am zis eu, cu înţelepciune.
    Şocul a venit când am aflat că doreşte o colecţie de 5.000. “Dar bine, omule, unde o să le ţinem?” ”Unde? În casă, unde altundeva?” Aha. Şi am aflat unde. Întâi în bibliotecă, de unde au început să se mute cărţile. DVD-urile frumoase au ajuns la vedere, pe rafturi, iar cărţile mele, au tot fost înghesuite în dulapurile de jos ale bibliotecii. Teancuri, teancuri, să intre cât mai multe. Apoi, nu au mai avut loc nici acolo şi au început să fie duse pe la mama, pe la soacră-mea. Carţile. Mari discuţii în casă, ce ducem şi ce păstrăm. Apoi, DVD-urile au ajuns şi în cămară. Cred că ne mai trebuie o casă. Anul trecut, când ne-am mutat la Botoşani, cine căra la maşină, cutii, şi cutii, şi cutii… cu DVD-uri. Noi şi prietenii noştri. Acuma, că urmează să ne reaşezam la casa noastră, cine va căra iarăşi, cutii, cutii, cutii? Normal că tot noi. Poate mă ajută Dumnezeu şi îl conving să mai lăsăm, măcar o parte, acolo, că e casa mult mai mare. Dar vă daţi seama cu câtă grijă va trebui să le ambalăm? Dacă intră praful? Dacă este prea cald sau prea frig? Dacă le strică chiriaşii? Habar nu aveţi, dragii mei, câte probleme sunt. Aşa că, probabil le vom urca în pod. Aţi muncit vreodată atâta pentru filme? Nu. Nici eu.
    Vedeţi că nu suntem cinefili adevăraţi? V-am spus eu mai sus, dar sigur nu m-aţi crezut.
    Cred că acum începem să ne înţelegem.
    Dar să ştiţi, că tot nu este suficient, ca să înţelegeti. Ştiţi voi, că o colecţie se organizează? Normal, că altfel cum să găseşti filmele? Ştiţi voi, ce înseamnă să citeşti cu lupa şi să stai să faci liste, cu litere de 20, ca să organizezi filmele? Cred că nu. Eu nu credeam că este posibil. Trei mii şi ceva de filme, organizate în Excel. Aceasta, dragii mei, înseamnă adevărata cinefilie.
    Aşa că, m-am declarat învinsă!
    Eu sunt doar o umilă amatoare.
    Nu voi mai spune niciodată, că sunt un cinefil!
    Mihaela Dămăceanu 

  • România ar putea lua exemplu de la micuţul stat Ecuador

    Nu în toată lumea este criză. În timp ce Europa şi SUA au problemele pe care le cunoaştem cu toţii, America Centrală şi de Sud, dar şi Asia au creştere economică. Ţări precum Indonezia, Filipine, Malaezia, Singapore, Hong Kong, Panama, Chile, Peru, Columbia sunt vedetele ultimilor ani.
     
    Nu acelaşi lucru se poate spune despre Ecuador.
     
    Cunoscută mai mult ca o destinaţie în care să te retragi la pensie, în special pentru americanii atraşi aici de unul din cele mai scăzute costuri ale vieţii dar şi de clima plăcută din înălţimile Anzilor, această ţărişoara nu oferea alte ştiri de top.
     
    Am găsit zilele trecute un articol care m-a pus pe gânduri. O să vă întrebaţi ce legătură au aceste informaţii cu un blog despre creşterea copiilor. Este adevărat că nu foarte multe, dar mi s–a părut un exemplu atât de  interesant că am zis că merită să fie semnalat. M-am gândit că dacă şi la noi s-ar lua astfel de măsuri, poate nu ar mai pleca pe capete, copiii aceştia buni şi medicii.
     
    Ceea ce nu ar fi un lucru rău.
     
    Să vă spun despre ce este vorba. Într-un articol din Business Insider, citesc despre o iniţiativă a preşedintelui ecuadorian, Rafael Correa, de a păstra şi aduce talente în ţară. Convins că Ecuadorul nu se poate dezvolta fără oameni bine pregătiţi, a coordonat un program prin care să se finanţeze educaţia ecuadorienilor de top dar şi atragerea de creiere din străinătate.
     
    În primul rând, au plătit doctorate la şcoli prestigioase pentru specializări în străinătate. Exemplul din articol este un profesor de 47 de ani, care s–a specializat în Spania pe domeniul energiei solare fotovoltaice. Doctoratul acestuia costa 150.000 de dolari şi a fost achitat de guvernul ecuadorian. Pentru fiecare an de studiu în străinătate, beneficiarii acestor burse sunt obligaţi să lucreze doi ani în ţară.
     
    A doua măsură a fost  crearea unui fond de 250.000 USD prin care să se finanţeze studiile universitare ale absolvenţilor de liceu care trec un examen special, la cele mai bune 50 de universităţi din lume.
    De asemenea, pentru fiecare an de studiu plătit din acest fond, absolvenţii vor fi obligaţi să lucreze doi ani în Ecuador. Dacă nu respectă această clauză, studenţii sunt obligaţi prin contracte, să plătească şcolarizarea. La revenirea în ţară li se vor asigura locuri de muncă în universităţi sau institute de cercetare.  
    A treia măsură a fost atragerea talentelor din străinătate. Au fost deja recrutaţi 100 de matematicieni, fizicieni, chimişti, biologi şi alţi oameni de ştiinţă. Dintre aceştia jumătate sunt ecuadorieni şi jumătate străini. Mai sunt în analiză încă 1.500 de cereri, depuse de aplicanţi din Spania, SUA şi alte ţări.
    Ce îi atrage pe aceşti oameni în Ecuador ?
    Un salariu de 6.000 USD lunar, care la nivelul acestei ţări oferă o calitate a vieţii foarte ridicată.

               Mihaela Dămăceanu

  • Dezastrul din învăţământul românesc există de mult şi va dura mult

    Duminică s-au afişat rezultatele la bac şi am avut parte de un al doilea an catastrofal. Dezbaterile nenumărate de pe posturile de televiziune, au încercat şi au reuşit să găsească cauzele. Sunt atât de multe şi atât de profunde, încât mă îndoiesc că problema se poate rezolva în timp scurt, chiar şi în cazul fericit în care s-ar căuta nu numai cauzele, ci şi măsurile ce trebuie aplicate.
    Dar să vedem şi cauzele, sau măcar unele dintre ele.
    Dezinteresul copiilor este  motivat de ceea ce se întâmplă în societatea românească, unde valoarea intelectuală nu numai, că nu mai este respectată şi apreciată, dar, de multe ori copiii văd intelectualii chinuindu-se să supravieţuiască, în timp ce oameni cu şcoală mai puţină trăiesc mai bine. 
    Dezinteresul profesorilor este motivat, în mare parte, de salariile de mizerie şi de lipsa de respect, cu care sunt trataţi de multe ori.
    Alte cauze importante sunt: insuficienta finanţare a şcolii româneşti şi implicit  numărul mare al elevilor din clase, sistemul de învăţământ învechit şi total neadaptat cerinţelor reale de pe piaţa muncii, lipsa unei strategii şi a unei reforme reale a învăţământului, pornită de la programele şcolare şi activitatea la clasă, structura greoaie a sistemului, schimbările dese şi inconsecvente legate de modalităţile de evaluare şi examinare, întocmirea subiectelor de examene de către specialişti teoreticieni, fără practică suficientă la catedră şi fără viziune de ansamblu asupra nivelului real de pregătire al elevilor. 
    De aceea cred că este nevoie de mulţi, foarte mulţi ani, pentru a se ajunge la o schimbare în bine. Până atunci, probabil că şi societatea noastră se va mai obişnui cu ideea, că bacalaureatul nu este neapărat un examen pe care toată lumea trebuie să îl promoveze şi angajatorii se vor obişnui să nu mai pretindă diplomă de bacalaureat, indiferent de utilitatea ei la locul de muncă respectiv. Sau să ne obişnuim cu ideea că nu  trebuie să forţăm copiii să parcurgă toate etapele de învăţământ, dacă ei nu îşi doresc acest lucru. Orice muncă şi orice meserie este respectabilă, dacă este făcută cu responsabilitate.
    Ceea ce nu am auzit deloc în emisiunile pe care le-am ascultat, este că, din păcate aceasta este trista realitate a învăţământului românesc, de foarte mult timp încoace. Am scris luna trecută despre diferenţele inimaginabile de pregătire între elevii din liceele noastre. Acele poveşti s-au petrecut în perioada 1989-1996. Acum doar a ieşit la iveală! Doar acum a fost văzută de toată lumea, pentru că doar acum s-a dorit să se arate acest lucru.
    În realitate, acesta este nivelul învăţământului românesc, nu de anul acesta, nici de anul trecut şi nici din ultimii  8 ani încoace, cum susţine doamna ministru Ecaterina Andronescu. Am auzit-o de două ori, afirmând că învăţământul ar trebui să asigure accesul egal la educaţie, ceea ce nu se mai întâmplă la noi. “Acestea sunt rezultatele unei guvernări de dreapta” susţine dânsa,  cu aluzie la ultimii ani.
    În primul rând, nu prea ştiu unde a fost la noi guvernarea de dreapta. În al doilea rând, deşi nu iau în nici un fel apărarea PDL-ului(că nu mi-s dragi deloc), nu acesta este adevărul. Doamna Ecaterina Andronescu a mai fost ministrul Educaţiei şi Învăţământului şi nici atunci lucrurile nu au stat mai bine. Doar că nu erau camere de luat vederi. Nu pot nici să contest că lucrurile s-ar fi putut înrăutăţi în perioada guvernării PDL, dar ceea ce pot afirma cu certitudine este că în ultimii 20 de ani, nu s-a făcut nimic important pentru învăţământul românesc. Întotdeauna au înţeles şi au început aşa–zisa reformă prin modalitatea de evaluare. Nu programele au fost modificate, ci evaluarea. Nu celelalte cauze importante ale rezultatelor copleşitoare ale învăţământului românesc, ci evaluarea.  
    Într-un fel, tot a fost ceva, pentru că s-a arătat problema. Dar doamna ministru, care înţelege bine problemele învăţământului nostru, ştie că aşa au stat lucrurile mereu.
    Ştie foarte bine, doamna ministru, că la nivel de liceu, discrepanţele sunt imense. Aşa este acum, aşa a fost şi pe vremea când domnia-sa a mai condus Ministerul Învăţământului, aşa a fost şi în anii ’90 şi pe vremea lui Ceauşescu.
    Singurul lucru care s-a schimbat este că acum există posibilitatea ca acei copii buni să se realizeze.
    În afara ţării, din păcate! Şi până la un punct, acest stat incompetent suportă  costurile formării copiilor noştri eminenţi!
    Mihaela Dămăceanu

  • Există părinţi perfecţi?

    Nu ştiu dacă fac bine scriind despre acest subiect, întrucât presupun că toată lumea cunoaşte răspunsul din start.
                Dar să vedem întâi ce înseamnă părintele perfect. Probabil una dintre cele mai corecte definiţii ar fi următoarea: părintele căruia copilul, nu îi poate reproşa nimic,, niciodată. Există aşa ceva?  Bineînţeles că răspunsul este nu. După cum nu există om perfect, tot aşa nu are cum să existe nici părintele perfect, indiferent cât de mult ne-ar plăcea să fim noi acela.
                Şi totuşi, de ce m-am apucat să scriu despre această temă.?
    În primul rând, pentru că la fel ca mulţi alţii, mă preocupă acest subiect şi mi-aş dori să fiu un părinte cât mai apropiat de cel perfect. În al doilea rând, pentru că vreau să vă povestesc o întâlnire cu nişte părinţi care mie, prin ochi de  mamă, mi-au părut perfecţi. Era în toamna anului trecut, în ultima zi a unei foarte frumoase excursii la Frankfurt, într-o ploioasă dimineaţă de duminică, cum sunt atâtea pe acolo. Doar că pe la ei nu plouă torenţial, cum se întâmplă acum la noi, sau dacă se întâmplă, nu ţine prea mult. Oricum, ne obişnuisem cu vremea şi aceasta nu ne ţinea în casă. Şi chiar dacă ar fi plouat torenţial tot aş fi plecat pentru că nu puteam rata o întâlnire cu o personalitate culturală, al cărui nume, din păcate, nu vi-l pot destăinui. Am ajuns la locul întâlnirii cu câteva minute înaintea orei stabilite, îndeajuns cât să facem nişte fotografii în faţa grupului statuar, cu taurul şi ursul, din faţa celebrei Burse din Frankfurt pe Main.
     Când au apărut, am fost surprinsă să văd un cuplu ce părea foarte tânăr, deşi ştiam că nu sunt chiar de douăzeci şi ceva de ani, două persoane foarte plăcute, creole, cu un băieţel blond, blond, cu tenul deschis. Unul dintre cei mai frumoşi copii pe care i-am văzut în viaţa mea, aproape rupt din soare de frumos, vorba poveştii. Prezentările fiind făcute, am intrat în restaurant şi am luat loc la masă. Impresionată de modestia şi bunul simţ al vedetei noastre muzicale, dar şi de cât de bine vorbea soţul ei, atât germana cât şi engleza(noi eram împreună cu un american), am petrecut împreună aproape două ore. Frumosul pui de om, aproape de trei anişori, a început să deseneze, folosindu-se de culorile oferite cadou de restaurant. Remarcabil a fost pentru mine, cum în timpul mesei şi a discuţiei purtate de adulţi, fiecare dintre cei doi părinţi se ocupa pe rând de copil, izbutind să nu îl neglijeze nici un moment. Cu foarte multă răbdare, au desenat cu el, i-au luat mânuţa şi i-au arătat cum se ţine creionul, au vorbit permanent şi cu el. Bineînţeles că până la urmă tot s–a plictisit de noi şi a început să exploreze restaurantul. Fără a fi scăpat din ochi nici un minut, a mers încetişor, din ce în ce mai departe de noi, trecând curios pe la toate mesele ocupate, uitându-se lung şi studiind toţi clienţii. Cam un sfert de oră,   a vorbit cu unii, a luat loc la mese lângă alţii şi s-a tot plimbat, pendulându-se şi pe la masa noastră. În acest timp nimeni nu i-a spus să vină înapoi la locul lui, deşi repet că nu era pierdut din vedere nici o secundă. După ce s-a plictisit şi de cercetarea mediului înconjurător a trecut la alergări şi la patinaj pe culoarul sălii. Toată lumea era calmă, inclusiv ospătarii, cărora li se cam juca printre picioare. Eu, care niciodată nu am lăsat băiatul să facă ce vrea într-un loc public, urmăream faza cu mult interes. Nemţii nu păreau deranjaţi cu nimic. Unii îl ignorau total, alţii vorbeau cu el sau îi zâmbeau. Nici unul dintre părinţi nici nu s-a ridicat, nici nu l-a chemat. Copilul făcea efectiv ce dorea. Punctul culminant, a venit în momentul în care a luat-o pe sub mese. La aproape toate cele ocupate, a intrat sub masă şi a ieşit pe partea cealaltă, exact lângă unul din clienţi. O persoană care citea ziarul, aproape s-a trezit cu el în braţe şi atunci a aruncat o privire înspre noi. Doar atât. O privire. Nici iritată, nici reprobatoare. În acel moment mama a ridicat din umeri şi a spus “I’m sorry!”. Apoi, tatăl lui l–a dus afară, unde s–au jucat împreună. Nu ştiu cum pare totul, povestit, dar vă asigur că nu era ca domnul Goe.  Era dulce şi lipicios. Cred, că dacă mama sau tatăl ar fi fost impacientaţi şi i-ar fi interzis să se mai joace în stilul lui, deranjant pentru noi, atunci ar fi putut face mult mai rău.
    Stăteam şi mă uitam siderată şi ceea ce mi-a trecut atunci prin cap a fost că aceşti părinţi sunt perfecţi. Atâta căldură şi armonie, într-o familie, nu am văzut niciodată până acum. Mai văzusem scene aproximativ similare, dar nu la noi şi nu cu părinţi români. Dacă un copil ar face în România astfel de scene, părinţii ar îngheţa de ruşine şi nu ar şti cum să îşi stăpânească mai bine odrasla sau să plece mai repede din locul respectiv.
     Ideea de a fi un părinte foarte bun, ne preocupă pe toţi. Pornim cu intenţia de a face pentru copilul nostru tot ceea ce putem, credem că ne vom controla şi stăpâni nervii oricând, ne dorim să nu îi atingem niciodată şi să avem a bună comunicare cu ei, să fim prietenii lor cei mai buni. Din păcate, lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Micuţii noştri se poartă uneori ca şi când şi-ar propune să ne scoată din minţi. Chiar am citit, că întind coarda la maximum pentru a vedea până unde le merge. Încet, încet comunicarea cu ei se pierde. Încet, încet ne îndepărtăm de idealul propus la început. Macar unul dintre noi devine cel rău.
    Mai presus de orice, a creşte un copil este cea mai mare responsabilitate pe care o avem în această viaţă. Îmi amintesc de o discuţie pe care am avut-o la uşa unui medic, cu o doamnă care mi-a spus că a creşte un copil este o responsabilitate copleşitoare, motiv pentru care nu a avut curajul să facă copii. “Vă daţi seama ce înseamnă să creşti un copil?” Tocmai ce începusem să îmi dau, dar nu pot spune că eram la fel de conştientă de asta, atunci când ne–am hotărât să facem un copil. Şi a fost mai bine aşa. Sinceritatea doamnei m-a uimit foarte tare şi m-am gândit că raţionamentul dânsei nu a fost cel mai indicat. Nu este subiectul de astăzi, ce bucurie înseamnă în viaţa noastră un copil. E prea mult de spus despre asta, şi, în plus, toţi cei care îi avem ştim. Dar poate că dintr-o astfel de gândire a izvorât şi proverbul ‘’cine-i are să şi-i crească, cine nu, să nu-i dorească”. În orice caz, despărţindu-mă de doamna, am zis “slavă cerului că nu eram atât de conştientă de câtă responsabilitate urmează, că altfel poate făceam ca dânsa”. Nu i–am spus asta, pentru că nu aş fi schimbat nimic. Impregnată cu o astfel de gândire, nu aş fi avut cum să o fac să înţeleagă părerea mea, că merită din plin.
    Mai buni sau mai puţin buni, ne străduim atâta cât putem, să facem faţă imensei responsabilităţi, asumată mai mult sau mai puţin conştient. Dacă mai şi greşim, se întâmplă pentru că de cele mai multe ori uităm cum am fost şi noi la vărsta lor. Aici, mai intervin bunicii, dragii noştri părinţi, aşa imperfecţi cum au fost şi ei la vremea lor, şi ne mai trag de mânecă, cu câte un remember. Şi aşa cum noi îi iubim, peste imperfecţiunea lor, tot la fel sperăm să ne iubească şi pe noi, imperfecţi şi nu mereu conştienţi, sau poate în alte cazuri prea conştienţi, de imensa responsabilitate pe care ne-am asumat-o.
    Şi totuşi, ce este de făcut? Poate nimic, pentru că asta este viaţa, sau poate să ne amintim mai mult de propriile greşeli din copilărie. Şi, să le mai spunem părinţilor noştri că îi iubim. Chiar dacă au fost prea duri sau au făcut, cine ştie ce alte greşeli. N-au greşit altcumva, decât că şi-au dorit ce este mai bun pentru noi. Aşa cum facem şi noi acum.