Blog de familie

Lună: septembrie 2013

  • Club Piranha. N-aţi văzut aşa ceva!

    Săptămâna trecută, într-o zi specială în care m-am mai apropiat puţin de jumătatea de secol(că şi de aceea oi fi fost supărată puţin), am fost într-un loc cu totul şi cu totul deosebit. Vreau să nu ratez ocazia de a-i mulţumi Izei ce mi-a arătat acest loc şi colegilor mei dragi, pentru acest frumos cadou.

    Ne-am dus deci, să sărbătorim. Locul acesta se află chiar lângă intrarea în Politehnică venind dinspre Regie, pe podul din faţa cantinei R2(cea din mijloc) şi fireşte că m-a apucat nostalgia trecând prin locuinţa studenţiei mele. Cum treceţi podul, o luaţi pe aleea paralelă cu cea de intrare în Politehnică, pe o străduţă pietruită, vai de mama ei. Se înfundă cu locul nostru, ce se numeşte Club piranha.
    Dar cum aţi trecut portiţa de la intrare, uitaţi de stradă şi uitaţi de Bucureşti. O cladire frumoasă de clincher păzeşte o grădină spectaculoasă. Terasă este ea de fapt, dar mie mi s-a părut mult mai potrivit să-i spun grădină. Pentru că este ca şi gradina unei ferme rustice, decorată cu multă grijă cu tot felul de obiecte vechi tradiţionale,  cu dovleci, ştiuleţi de porumb, paie şi fuioare de ceapă atârnand pe alei, printre pomii şi mesele din lemn. Cum intri rămâi cu gura căscată, nevenindu-ţi să crezi că aşa ceva poate fi în Bucureşti. Uiţi de masă chiar dacă eşti leşinat de foame şi o iei pe aleile pietruite, şerpuind pe lângă foişoare, iazuri cu răţuşte şi peşti, cuşti mari cu târâtoare papagali şi păsări exotice. Surpriza maximă sunt găinuşele şi păunii ce se plimbă liniştiţi printre meseni. Am servit masa împreună, spre deliciul maxim al lui Mihnea, care nu s-a simţit în vieţişoara lui, în niciun restaurant, mai bine decât aici. Ştiţi cum sunt copiii, nu? Nu prea-ţi tihneşte mersul cu ei la restaurant. Dar de aici, abia am putut să-l mai luăm, după trei ore în care a explorat cu maxim interes şi entuziasm fiecare colţişor al grădinii şi clădirii, fără a se mai sătura.
    Interiorul este decorat integral cu antichităţi şi tablouri vechi. Surpriza de acolo este dată de două acvarii superbe, iar în cel de deasupra barului puteţi vedea şi celebrii piranha. 
    A doua surpriză a fost masa de o foarte bună calitate. La investiţia foarte mare făcută aici, nu te-ai aştepta la preţuri mici. Dar nu este deloc aşa. Sunt preţuri foarte bune pentru Bucureşti şi pentru un asemenea loc. Am încercat să reţin pentru voi, câteva dintre ele: ceaf[ de porc la 16 lei porţia de 250 de grame, 14 lei cotletul de porc, parcă 13 lei şniţelul de porc. în jur de 6 lei garniturile, 6 lei clătitele(multe feluri), 8-10 lei îngheţata, 12 lei papanaşii cu smântănă dulceaţă de casă, de afine. Am remarcat ceva ce nu am mai văzut din copilărie, şi anume carne la garniţă.
    Am fost serviţi frumos şi repede de un băiat deosebit de plăcut şi prompt. 
    În concluzie, locul a fost mult peste aşteptări, ne-am simţit foarte bine şi vi-l recomandăm şi vouă cu multă căldură. La o vizită în Bucureşti, nu uitaţi să treceţi si pe-aici, pentru o experienţă memorabilă.
    O singură mică recomandare mi-aş permite, de a şterge mesele mai des. Îmi dau seama că nu este uşor să fie păstrate fără niciun pic de praf, la cât de multă vegetaţie este acolo, dar mă gândesc că sfatul nostru, v-ar putea fi de folos.
    Acesta nu este un advertorial, ci doar părerea noastră total sinceră şi dezinteresată despre un loc minunat şi inedit.
    Mihaela Dămăceanu
    Mi-am adus aminte de caracterizarea făcută de Mihnea:” Aici este o grădino-zoo-teraso-restaurant”

      

  • Tristeţe de septembrie

    Şcoala a început de doar două săptămâni şi deja am obosit puţin, de atâta ciondăneală. Toamna a venit deja de o lună şi parcă tot nu m-am obişnuit cu ea. Îmi tot spun că această uşoară tristeţe ce stă la mine, o să treacă pe măsură ce mă voi obişnui cu ideea că vara s-a dus, vacanţa la fel, şi voi reuşi să reintru în ritm şi să fac ceea ce am făcut în atâtea alte toamne şi doi ani şcolari.

    Blogul acesta m-a acaparat prea mult şi iar încep să mă întreb de ce şi pentru ce. Ideile vin mai greu iar unele pe care le am de mult în cap, nu îndrăznesc să le pun pe hârtie, de fapt pe ecran, şi să le dau drumul în faţa lumii.
    Septembrie de anul trecut a fost mai frumos şi mai plin de bucurie. A fost şi anul acesta ceva, dar nu la fel. Săptămâna trecută a avut o zi specială, în care am fost într-un loc tare frumos, despre care vă scriu mâine, că azi sunt cam întoarsă.
    Mă tot gândesc cum să mă organizez mai bine, cum să le cuprind pe toate pe care vreau să le fac, fără a şti. Iar de fapt, ştiu că nu am cum să le fac pe toate, că nimeni nu le poate face toate. Ştiu că ar trebui să prioritizez treburile noi şi dorinţele, dar mi-e greu să decid care este cea mai importantă, cea cu care să încep.
    La serviciu a trecut restructurarea şi mă bucur că am rămas. A fost bine două săptămâni, iar acum trecem printr-o situaţie pe care nu am mai văzut-o şi nu am conceput-o în viaţa mea. În plus, iar circulă nişte zvonuri că ar mai veni încă o restructurare. Cică mai mică, dar eu m-am săturat. Caut soluţii şi nu le găsesc. Cu ceva timp în urmă scriam că sunt, şi ştiu că sunt, dar eu le caut pe cele potrivite mie şi nu dau de ele.
    Chiriaşii ne-au plecat. S-au hotărât să se mute în Germania!
    În timp ce fumam o ţigară în mijlocul ploii, meditând la ce să scriu azi, îmi tot treceau gândurile acestea prin cap şi mă gândeam să le pun aici, poate mai scap eu de ele. Nu vroiam să vă încarc pe voi şi speram să scriu şi despre lucrurile bune, intitulând acest articol amestecate. Nu am amestecat nimic, că parcă azi nu găsesc nimic de bine de spus. Aşa că, la final i-am găsit titlul potrivit.
    Vineri am fost prin piaţă, cu gândul să mă documentez despre ce ar fi bine să cumpărăm în septembrie, că îmi doream în iulie să fac un fel de planificare pe luni, a cumpărăturilor. În august am fost în concediu şi nu mi-a mai ars de asta. În septembrie a fost mai mult Mihai la piaţă, după legume, cu o listuţă dată de mine. Mi-a tot spus ce preţuri sunt, dar am crezut că nu a fost el foarte atent şi de aceea am zis că trebuie să merg eu. Şi când am mers, mi s-a părut că nimic nu este de cumpărat.  Preţurile sunt mai mari decât erau în vară, la toate cele. Castraveţi nu am pus când erau 1-1,5 lei, iar acum sunt 3 lei. Gogoşarii sunt 5 lei kilogramul, ceea ce mi se pare foarte mult. A scris Dana despre Piaţa Pucheni şi ar fi o soluţie pentru ceva conserve, doar că nu mai avem maşină şi trebuie să caut să mă cuplez cu cineva.
    Da! Cam astea ar fi.

    Şi ploia asta…ufff. Trebuie să plec mai repede la serviciu, că precis se va circula foarte greu, aşa cum se întâmplă în oraşul acesta de fiecare dată când plouă.

    Poate octombrie va fi mai bine!
    Mihaela Dămăceanu  

  • Graffiti – ultimele desene

  • Miercurea fără cuvinte-Mănăstirea Stravropoleos

    Această postare participă la provocarea lansată de Carmen. Puteţi participa şi voi.

    Mihaela Dămăceanu

  • Ştiţi voi cumva?

    Repet: Ştiţi voi cumva, cum se cheamă floarea mea? 
    Frumuşica mea?

    O am de câţiva ani şi ştiu că seamănă cu o narcisă. Dar are florile mai mici şi frunzele mai 
    tubulare. Înfloreşte doar o dată-n an, în perioada august-septembrie. În rest, are doar frunze, ca o iarbă 
    lungă ce durează tot anul.
    Am luat-o de la o colegă de serviciu, cu mulţi ani în urmă şi este floarea care a rezistat cel mai mult la 
    noi în casă, unde este cam prea multă lumină şi căldură.
    De atunci, nu am mai văzut nicăieri această floare.
    Când am fost plecaţi, i-am dat-o unei prietene, ce mi-a adus-o înapoi când ne-am întors. Nu am vrut să 
    o iau, dar ea ştia că îmi place şi a insistat. Am promis să-i prind un pui.
    A vrut ea să vină tot la noi.
    Şi cum să nu-ţi fie drag de ea, cu florile acestea delicate, dar atât de rezistente? 
     
    Anul acesta când a înflorit, m-am bucurat ca în fiecare an, şi m-am gândit să v-o arăt şi vouă.
    Apoi, mi-a trecut prin cap să vă întreb cum s-o numi. Poate ştie cineva.
    O fi narcisă? O fi altceva?
    Mihaela Dămăceanu

  • Cel care mă aşteaptă

    coperta cărţii Cel care mă aşteaptă

    Asemănătoare şi totuşi diferită de Onoare, am citit cam un sfert din Cel care mă aşteaptă, de Parinoush Saniee, spunându-mi continuu că Onoare îmi place mai mult. Rămăsesem marcată de povestea şi personajele acelei cărţi şi, deşi dădeam paginile acestei cărţi cu aviditate, parcă tot nu vroiam să mă dezlipesc de Elif Shafak şi de cartea ei superbă.

    Senzaţia aceasta a ţinut doar o zi, pentru că în următoarele două, între mare şi nisip, printre zbor de pescăruşi, am stat până târziu în noapte, să devorez cartea.

    Cel care mă aşteaptă este un roman în care se amestecă insesisabil, destinul unei femei puternice- îndepărtată pe viaţă de adevărata ei dragoste, cu vremurile tulburi, grele şi neînţelese, ale revoluţiei iraniene din 1979.
    Marcată de acelaşi cod islamic al onoarei, familia protagonistei-Masumeh, se mută la Teheran, convinsă de un unchi că acolo viaţa ar putea fi mai bună. Entuziasmul copiilor faţă de această mutare nu este deloc împărtăşit de mama obsedată de ideea de a o mărita pe Masumeh, convinsă fiind că dorinţă fetei de a merge la şcoală nu o va ajuta deloc în viaţă, ci îi va face doar rău. Referitor la şcoală, cei trei fraţi ai eroinei-personaje obtuze, închistate într-un tradiţionalism exacerbat, sunt de aceeaşi părere cu mama: Masumeh, care avea în jur de 14 ani, trebuia măritată rapid şi nu avea ce căuta la şcoală.
    Singura fiinţă ce este de acord cu dorul de carte al fetei, şi totodată, singurul căruia îi pasă de ce simte şi gândeşte eroina noastră, este tatăl ei. Opunându-se mamei şi certându-şi fiii, de a căror limitare este conştient, Agha Jun-tatăl, decide mutarea la Teheran şi îşi lasă fiica să îşi urmeze arzătoarea dorinţă şi să meargă la liceu. Mai mult, îşi şochează familia lăsându-se convins de Masumeh să accepte ca ea să renunţe la chador– lungul văl purtat de femeile musulmane şi să poarte doar manteau şi rusari, adică pardesiu şi basma pe cap.
    De la mersul la şcoală i se va trage. Pretextul prin care fraţii ei îţi exprimă ura şi bestialitatea, este oferit de câteva gesturi şi priviri nevinovate care au loc între Masumeh şi un tânăr student la medicină, consumate pe drumul dintre casă şi şcoală. În mintea lor, comportamentul inuman aplicat fetei, s-a datorat faptului că aceasta a dezonorat familia. Rănit şi îndurerat, tatăl ei nu o mai poate ajuta. Dorinţa mamei şi a fraţilor de a scăpa de ea, este dusă la îndeplinire printr-o căsătorie forţată.
    Viaţa ei şi lupta de a-şi creşte copiii, alături de un soţ cu totul altfel decât toţi cei din jur, este descrisă în continuarea cărţii. Evenimente neaşteptate şi tot felul de complicaţii, fac din această carte o lectură absolut captivantă.
    Am însemnat o mulţime de fragmente ce m-au impresionat, dar v-am ales doar unul pentru a nu lungi foarte mult această postare. Mi s-a părut o lecţie cât se poate de înţeleaptă, adresată de o mamă a cărei viaţă a fost total condusă de alţii, dar care a izbutit să-şi menţină o gândire corectă şi echilibrată asupra vieţii:
    „-Vezi, fiul meu, chiar nu vreau să iau parte la aceste reprezentaţii. Ştii bine că nu eram de acord cu tatăl tău, un om onest, da, dar care privea lucrurile dintr-o singură perspectivă. Pentru el, şi pentru cei care credeau ca el, lumea se împărţea în două: cu ei sau împotriva lor, şi cine era împotrivă era urât şi rău. În această viziune era implicat totul, chiar şi arta. Numai artiştii care împărţeau crezul lor politic erau adevăraţi artişti, ceilalţi formau o turmă de ignoranţi. Ajungea să se certe cu mine pentru că-mi plăcea un cântăreţ sau un poet care nu era cu ei. Şi eu mă simţeam vinovată, dar nu puteam face nimic, pentru că judecam cântecele şi poeziile, nu ideile. Nu puteai avea gusturi şi poziţii personale….. Îmi doresc să reuşeşti să vezi mereu atât aspectele pozitive, cât şi pe cele negative ale unei poziţii sau ale unei păreri, judecând cu mintea ta, cultivându-ţi idealurile prin intermediul cărţilor şi căutând informaţii ca să iei decizia care ţi se pare cea mai corectă. A susţine iraţional o ideologie presupune o legătură angajantă, te face ostil faţă de diversitate, incapabil să ai opiniile tale şi te face să vezi întotdeauna o singură faţetă a medaliei. „
    Spuneam mai sus, că Cel care mă aşteaptă este asemănătoare şi totuşi diferită de Onoare, de Elif Shafak.
    Ambele cărţi ridică şi problematica onoarei-chiar dacă îmbracă manifestări diferite, dar şi condiţia ingrată a femeii în societatea islamică, rolul şi locul familiei în această lume şi mai ales rolul şi locul femeii în acest model de familie.
    Diferenţele dintre cele două cărţi sunt date de evoluţia celor două femei: în timp ce Pembe emigrează la Londra, dar rămâne aceeaşi femeie simplă, închistată în toate tradiţiile şi superstiţiile lumii din care provine, Masumeh rămâne toată viaţa în Teheran, devenind o femeie cu o minte deschisă, ce evoluează continuu, în ciuda faptului că toată viaţa ei a fost dictată şi condusă de alţii. Fenomenul emigraţei este abordat şi în această carte, prin prietena ei cea mai bună şi fiul cel mare, pe care face tot posibilul să-l trimită în Germania.
    De fapt, toată viaţa a făcut tot posibilul să-i mulţumească şi să-i ajute pe cei dragi, dar cea mai puternică luptă a dus-o pentru soţul, şi mai ales, pentru cei trei copii ai ei.
    Şi în final, ca toţi ceilalţi, copiii sunt cei ce îi hotărăsc încă o dată destinul.
    Parinoush Saniee s-a născut în 1949, la Teheran şi a debutat cu această carte la 54 de ani, în 2003. Cartea a fost interzisă de cenzura iraniană de două ori, dar de la data apariţiei a cunoscut 21 de ediţii succesive, devenind în Iran, cea mai vândută carte a tuturor timpurilor. Ştiind câte ceva despre extremismul regimului musulman din Iran, în timp ce o citeam, m-am întrebat sincer, cum de totuşi a apărut şi cred că a fost o luptă pentru ea şi un act de curaj. Apariţia unei cărţi despre lupta femeilor şi dorinţa de emancipare, într-o ţară unde există poliţie musulmană, este ceva inedit şi surprinzător. Îmi imaginez că într-o ţară liberă, scriitoarea ar fi putut spune şi mai multe.
    Autoarea trăieşte tot în Teheran, unde lucrează ca psiholog şi sociolog. După această carte, a mai publicat câteva romane şi mai are şi altele, ce aşteaptă aprobarea cenzurii iraniene.

    Cel care mă aşteaptă este prima carte a lui Parinoush Saniee pe care am citit-o şi următoarea pe lista mea este Tatăl celuilalt copil.

    Mihaela Dămăceanu  

  • Perfecţionismul

    sursa

     
    Am descoperit recent că am o problemă. Mai precis, nu am descoperit acum, căci ştiam mai demult, ci am avut un moment din acela care te izbeşte în cap şi te marchează profund. Ca o revelaţie, aşa, ca să folosesc un cuvânt serios.
    Sufăr de perfecţionism!
    În tot ceea ce fac, am această problemă, dar o să exemplific puţin cu scrisul.
    Prima etapă, care durează de ani buni, este la serviciu. Căci înainte de acest blog, am mai scris destul, la serviciu. Bineînţeles că acolo scriu cu totul alt fel de lucruri, şi anume adrese oficiale, pe teme specifice, cu aspecte economice. În cei 13 ani scurşi la actualul serviciu, scrierea acestor adrese a devenit din ce în ce mai importantă, ponderea acestor adrese crescând treptat, în defavoarea altor activităţi specifice muncii unui economist.
    Şi cum face fata când are de făcut o adresă?
    Ia dosarul şi-l citeşte, pentru a vedea situaţia acestuia, căci de ceva timp, aproape fiecare dosar, reprezintă o speţă distinctă, diferită de celelate, şi de obicei dificilă. Încerc să identific şi să înţeleg problema în evoluţia ei. Apoi, urmează redactarea răspunsului, unde trebuie să sintetizezi, mai pe scurt, sau mai pe lung, istoria problemei, şi apoi să răspunzi întrebării ce-ţi este adresată.
    Prima dilemă a unui perfecţionist, este cât de mult sintetizezi povestea dosarului, încercând să nu te pierzi în amănunte ce nu au legătură cu subiectul adresei pe care o faci.
    A doua problemă a unui perfecţionist, este textul în sine. Pentru că orice text, suportă nenumărate îmbunătăţiri şi poate fi învârtit de zeci de ori. O singură frază, poate fi sucită de câteva ori, dacă vrei să sune mai bine. Şi de obicei, cam asta fac. Bineînţeles că nu fiecare frază, căci m-ar apuca damblaua. Dar fac acest lucru destul de mult, chiar mai mult decât este cazul. Sunt foarte conştientă de asta, şi totuşi nu reuşesc să schimb acest obicei. Astfel încât, atunci când duc adresa la semnat, sunt deja sătulă de ea. Pentru că o duc obosită destul de sucirile mele.
    Dar în 13 ani de suciri, am avut parte de mulţi şefi diferiţi. Şi am constatat că nu sunt singura care face acest lucru. Pentru că apoi, urmează altă tură de învârtiri de cuvinte, de tăieri şi de adăugări de amănunte, considerate irelevante/relevante pentru adresa în cauză.
    Acum, trecem la blog.
    Aici, se pun oarecum altfel problemele unui perfecţionist.
    Prima este alegerea subiectului despre care scrii. Nenumărate interpretări pot fi aici. Este subiectul acesta interesant pentru cititorii mei? Am ceva de spus despre el? Pot să găsesc o interpretare originală? Pot să aduc amănunte noi? A fost un subiect despre care s-a scris mult, căci atunci ce rost mai are să-l abordez şi eu? Pot să-l scriu cu suflet şi pasiune? Foloseşte cuiva sau la ceva? Şi vă spun sigur că aş mai putea continua cu aceste întrebări, chiar dacă vi se pare că le-am epuizat, căci acesta este perfecţionistul. Dar aţi prins ideea şi e cazul să mă opresc.
    Etapa a doua este aceeaşi de la serviciu: cât de lung îţi iese textul şi cât de mult intri în amănunte, ca să poţi transmite ideea, dar să nu plictiseşti. Altă problemă, vă daţi seama, nu?
    Apoi, urmează calitatea textului, care fireşte că poate suporta o mulţime de îmbunătăţiri. Am citit o dată, demult, că un text bun este unul rescris. Asta era înainte de a mă apuca eu de blog, şi mă întrebam de ce? Am aflat răspunsul mai târziu. Nu mi se mai întâmplă foarte des acum, dar totuşi se întâmplă. Pentru că nu întotdeauna se leagă ideile şi cuvintele. Şi uneori, după ce ai terminat postarea, constaţi că ar suna mai bine dacă ai rescrie textul. Ai pune ideile în altă ordine, ai crea o tensiune a postării şi ai putea înfrumuseţa textul.
    Şi astfel, am ajuns la un alt capitol, care nu există la serviciu, dar este foarte important într-un blog. Departe de mine pretenţia de a fi scriitor, dar sunt conştientă că şi printre bloggeri sunt foarte mulţi oameni care scriu bine. Şi de aceea îi citim. Şi în a scrie bine, contează toate cele de mai sus, plus frumuseţea scrierii, care este esenţială. Şi ce înseamnă aceasta? Un pic de poezie(sau mai multă), armonie, fantezie, originalitate, descrieri, claritate în idei, cursivitate, s.a.m.d. Adică, iarăşi, multe!
    Apoi, contează cât de mult te-a prins subiectul şi cât de interesant îţi mai pare. Uneori, dacă nu postez imediat ce am scris, şi asta se mai întâmplă, renunţ la postare căci nu mai îmi place.
    Ei, cum vi se pare?
    V-am convins că sunt un perfecţionist?
    Vă regăsiţi şi voi, mai mult sau mai puţin în anumite aspecte?
    Şi care este scopul acestei lungi postări?
    Să vedem dacă este bine să fii aşa.
    Răspunsul meu sincer, este: NU.
    Până la un punct, perfecţionismul este bun, aşa cum fiecare din etapele descrise sunt importante în munca pe care o fac. Dar trebuie să ne impunem limite. Trebuie să realizăm că pentru orice există doar o porţiune de timp alocată. Că mai important este să faci sarcina şi să duci la capăt munca, prezentând finalul. El poate fi permanent îmbunătăţit, este adevărat, şi ştiu bine asta.
    Dar la un moment dat, acest efort este steril.
    Pentru că în multe situaţii, deşi nu îţi vine să crezi sau să accepţi, contează şi cantitatea, nu doar calitatea.
    Mihaela Dămăceanu   
            

  • Miercurea fără cuvinte-Moscheea

    Această postare participă la provocarea lansată de Carmen. Puteţi participa şi voi.

    Mihaela Dămăceanu

  • Schimbare de look

    Mai în glumă, mai în serios, când am plecat din Bucureşti acum doi ani, am fotografiat peisajul „superb” ce se întinde în faţa ferestrelor apartamentului nostru. Imagini „de vis”, pe care nu vroiam să le uit. I-am spus lui Mihai, că atunci când mă va cuprinde dorul de Bucureştiul iubit, mă voi uita la aceste fotografii, ca să-mi potolesc dorul şi să-mi treacă.
    Aşadar, ce se vedea de la ferestrele noastre? O bucăţică de verde, din coroanele copacilor, şi o mare de blocuri, cutii gri-cenuşii, neîngrijite, cu dâre lungi făcute în ani de ploi şi tencuială scorojită, căzută pe alocuri. Imagini de vis, nu? Ca să nu ne pară rău de ce-am lăsat în urmă.
    Dar ce credeţi voi că s-au gândit vecinii noştri, să facă, acum că ne-am întors noi ?
    Aşa tare m-am bucurat, că de cum am văzut schelele montate pe blocul de vis-a-vis, m-am gândit că vă voi povesti şi vouă, despre această schombare de look, a peisajului din faţa ferestrelor.

    S-au apucat să anvelopeze blocul din faţă, ca să nu mai îmi pare rău de revenire şi să înfrumuseţeze puţin imaginea de la fereastra noastră. Bine au făcut! Aşa tare m-am bucurat, că de cum am văzut schelele montate pe blocul de vis-a-vis, m-am gândit că vă voi povesti şi vouă, despre această schombare de look.
    Iar acum blocul arată aşa:
    Mai pot să am eu, vreun motiv de regret?

    Păi sigur! Ar trebui să-l facă şi pe-al nostru!

    Mihaela Dămăceanu

  • Începe şcoala!

    Sursa:Google
    Ne cuprinde nostalgia astăzi. Adică, pe mine mă cuprinde. Toate momentele şi zilele acestea deosebite sunt încărcate de melancolie. Pentru că în aceste zile realizezi mai mult decât în altele cum îţi creşte puiul, cât de repede trece timpul şi cum vrei să reţii fiecare clipă, să o păstrezi în suflet, că se duce… şi nu te mai întâlneşti cu ea decât în amintire.
    A treia oară la şcoală. A treia oară când mergi cu puiul de mânuţă şi cu emoţiile-n suflet, către un nou an, pe care vrei să-l vezi mai bun şi mai uşor, dar niciodată nu ştii cum va fi. Mai mult decât vezi, ghiceşti că şi el are emoţii, şi vrei să-i transmiţi putere de la tine, speranţa că va fi bine şi încrederea că se va descurca.
    Mihnea, la al treilea început de şcoală, şi eu la al treilea fel, şi ultimul, de raport faţă de şcoală. De la elev, la profesor, la părinte. Fiecare a fost altfel şi fiecare îşi are amprenta lui. Am renunţat demult la catedră, dar de câte ori îl duc pe Mihnea, amintirile năvălesc. Nu-mi pare rău că am plecat, e un capitol pe care l-am închis fără regrete. Dar îmi mai amintesc de clase, de laborator, şi mai ales de copiii ce mi-au fost dragi. 
    Şi mai avem amintiri azi. Legate de profesorii mei, despre care, din păcate, nu mai ştiu nimic. Nu mă opreşte nimeni să aflu. Doar timpul şi propria incapacitate de a-l gestiona.
    Lecţii, teme şi citit, am făcut prea puţine în vacanţa asta. Tabla înmulţirii ne aşteaptă, cu luni întregi de întrebări cu 7×8 şi 9×9. Ortogramele la fel, buclucaşii doi de i, texte mai grele şi mai frumoase, pe care eu, în taină, le studiez şi din punct de vedere literar. Nu şi Mihnea. A făcut şi el o mică compunere, din proprie iniţiativă, ce mi-a adus zâmbete pe faţă, în timp ce-mi înghiţeam vorbele despre greşelile găsite.
    Dar nu mai vreau să mă gândesc cu griji şi teamă la viitor. Copilul este isteţ şi se va descurca bine. La fel şi noi, pe lângă el, vom reuşi să ducem în spate responsabilitatea educării şi formării lui.
    Începem un nou an, poate mai greu, poate mai uşor…Învăţăm după-amiază, lucru ce nu-mi place deloc.
    Dar îmi tot spun că trebuie să fie mai uşor, chiar dacă avem de învăţat înmulţirea şi împărţirea, căci am avut doi ani de acomodare cu şcoala, cu programul, cu lucrul şi cu exigenţa.
    Vă las cu propriile emoţii şi vă promit că mâine-mi revin!
    Cu drag,
    Mihaela