Blog de familie

Lună: iunie 2013

  • Ramona şi Dojoblog

    Ştiţi care-i cusurul meu? Mă rog, unul dintre ele, că no-i avea doar unul. Că vreau prea multe şi apuc să fac prea puţine. Unele dintre ele, mai le şi fac, dar multe rămân visuri.
    Din categoria celor pe care doresc să le fac şi se realizează cu întârziere, face parte şi postarea de azi.
    Am vrut să scriu despre Ramona şi unul dintre blogurile ei, dojoblog.ro, de vreo trei luni. Întâi am amânat din motive de tehnologie. Apoi, din lipsă de timp. Şi apoi datorită blocajului în care am fost în luna mai.
    Şi nu mică mi-a fost mirarea, când am văzut că mi-a luat-o înainte. Iar cât de mare mi-a fost bucuria, îmi vine şi greu să vă povestesc. Nu scap însă ocazia de a-i mulţumi din nou, pentru această mare surpriză.
    Dar puţin, puţin, mi-a părut şi rău. Pentru că vroiam să fi scris ce aveam de scris, de atunci de când mi-am propus.
    Însă, sper că cititorii mai vechi mă cunosc şi ştiu că sunt un om sincer.
    Şi trec odată la subiect, ca să nu fugiţi de tot!
    Am spus că vroiam să scriu de acum trei luni, adică, cam de când am descoperit blogul. În paranteză fie spus, deşi bat netul de nişte ani, eram cam pe din afară cu blogosfera românească, pentru că mă ţinea prea ocupată, cea de limba engleză. Aşa se explică, de ce am descoperit-o pe Dojo, abia acum.
    Şi când am găsit-o, am tot răsfoit blogul, până m-a tras Mihai de mânecă, amintindu-mi că am o groază de alte treburi de făcut a doua zi de dimineaţă, începând cu mersul la serviciu. În seara aceea, m-am oprit, dar am continuat să revin cât am putut, în limita timpului acesta, care în ultima vreme, zboară prea repede.
    Şi haideţi acum să vă spun ce mi-a plăcut şi de ce tot mă duc pe blogul ei:
    1. Mi-a plăcut foarte mult OMUL din spatele blogului: informat, educat, cu o judecată sănătoasă, corectă şi înţeleaptă. Cu o perspectivă realistă şi profundă asupra vieţii, dar şi optimistă. Un OM cu care îţi place să comunici şi pe care îţi place să îl citeşti. O luptătoare şi un spirit foarte deschis. Se numeşte Ramona Iftode, însă toată lumea o ştie de Dojo. A lucrat 10 ani în Timişoara la doua posturi de radio, după care, din 2002 lucrează online, ca web designer. Are trei bloguri şi două forumuri. Este pasionată de călătorii şi îndrăgostită de New York şi Dubrovnik, visând să se mute într-una din aceste locaţii.
    2. Mi-a plăcut, tot foarte mult, şi cum scrie. Clar, interactiv, captivant. Subiectele sunt multe şi diverse, iar postările sunt scrise şi cu suflet, şi cu înţelepciune.
    3. Mi-au plăcut şi m-au atras şi temele abordate. De la călătorii, la freelancing, blogging, probleme ale societăţii româneşti(câteva articole despre sistemul medical şi multiplele lui hibe, m-au atins în mod special), sport, slăbit, bani, afaceri, etc. Le găsiţi grupate frumos pe categorii, în funcţie de ce vă interesează. Şi sigur vă vor interesa mai multe.
    4.  Mi-a plăcut că este foarte deschisă, foarte sinceră şi foarte dornică să ajute. Răspunde cu drag la toate întrebările care i se pun, şi nu sunt puţine. Se vede că doreşte să ajute. Poate că toate acestea trebuiau scrise la primul punct, pentru că ţin de omul despre care am scris deja mai sus. Dar le pun aici separat, pentru că vreau să subliniez distinct aceste calităţi, pe care le-a adus şi pe blog. Mai sunt oameni care au aceste calităţi dar nu la toţi au devenit şi o caracteristică a blogului.
    5. Şi nu în ultimul rând, mi-a plăcut foarte mult şi faptul că reuşeşte să trăiască din freelancing şi munca pe Internet. Este un vechi vis de-al meu, şi sunt sigură că şi de-al altora. Şi mă bucur că am găsit un model, aici, la noi, de la care să putem învăţa.
    6. Şi dacă tot am întârziat postarea aceasta, o fi fost şi un bine în această întârziere, că poate trebuia să aflăm că vine barza. Felicitări, Ramona! O sarcină uşoară şi să vină un bebe debordând de sănătate şi de veselie! Iar ursitoarele să-i hărăzească şi mult noroc!  
    Cu drag, pentru Dojo şi bebeluţ,
    Mihaela Dămăceanu 
    P.S. Citiţi şi articolul Merita sa faci situri in romaneste?.

  • Miercurea fără cuvinte-expoziţia „Comorile Chinei”

    Cu această postare participăm şi noi la provocarea lansată de Carmen pe blogul ei.

  • 5 idei de înveselit suflete

    Cred că ar fi cazul să mai aduc un pic de veselie pe blog şi în viaţa noastră, că a fost cam multă tristeţe pe-aici în ultima vreme. Sau m-am trezit eu azi, deja veselă? Ei, nu ştiu, dar nici nu contează.
    Cert este că astăzi vă dau şi vouă idei de înveselit oamenii, ziua, şi mai ales, propria persoană. Vă rog să citiţi cu mare atenţie cele ce urmează şi obligatoriu să reţineţi, că nu ştiţi când aveţi nevoie.
    Mi-am amintit aşadar, de o listă (că de trei zile am dat în damblaua lor) pe care am citit-o acum nişte ani, cu nici mai mult, nici mai puţin de 50 de modalităţi de a-ţi creşte buna dispoziţie.
    Am printat-o şi bine era dacă mai ştiam pe unde o găsesc, ca să vă ajut un pic mai mult. Din păcate, teancurile mele cu articole interesante, adunate în ani buni, s-au făcut atât de mari şi au umplut atâtea noptiere şi dulapioare…că nimeni nu ar mai fi în stare să gasească ceva prin ele. Iar eu cu atât mai puţin.
    De aceea apelez la fantastica mea memorie, că poate-oi fi în stare să-mi amintesc vreo trei-patru, măcar de sămânţă. Pentru restul apelez la voi).
    Aşadar:
    – zâmbiţi larg şi forţat în faţa oglinzii, chiar dacă nu aveţi niciun chef să o faceţi. Zâmbetul nu face casă bună cu supărarea. În plus, când vă veţi vedea simpatica mutrişoară haioşită de grimasa impusă, vă ia de-a binelea râsul adevărat. De-a lungul zilei, nu uitaţi să împărţiţi cu dărnicie zâmbete în stânga şi-n dreapta. În maşină, la serviciu, pietonilor, şi mai ales şoferilor obraznici, vă rog să le afişaţi un zâmbet laaarg. Continuaţi pe seară, acasă cu cei dragi;
    – cântaţi cu voce tare un mic cântecel ce vă place. Sau doar fredonaţi, ori chiar lălaiţi. Scotociţi-vă memoria (ca mine acum), după unul vesel, dacă se poate. În situaţia în care repertoriul vostru nu conţine aşa ceva, e bun orice. Ideea este să cântăm, căci alungă subit supărarea;
    –  treceţi în bucătărie şi căutaţi: nişte drojdie (că eu am reînceput şi uitaţi ce mi-a făcut), ceva nuci sau migdale, o banană, câteva cuburi de ciocolată neagră, somon dacă găsiţi, sau soia pentru ce gătiţi. Apoi amestecaţi, permutaţi şi serviţi în combinaţii de două luate câte trei, apoi ieşiţi din bucătărie victorioşi. Siiigur va veni veselia la voi;
    – citiţi ceva vesel. Un text, o glumă, un banc sau vizionaţi o comedie. Această ultimă variantă este mai grea, că eu nu mai găsesc comedii care să mă facă să râd de-adevăratelea sau nu mai ştiu pe unde să caut. Dacă nu găsiţi, încercaţi să vă amintiţi imaginea lui Mr. Bean având curcanul pe cap şi aţi rezolvat cu tristeţea;
    – buuuun… Am ajuns la a cincea, ceea ce îmi depăşeşte aşteptările referitoare la memoria mea, mai ales că doar una din cele de mai sus se găseşte pe lista amintită 🙂 De fapt nu mai ştiu sigur, dar şansele mai mari sunt să nu fie, că acestea sunt mai mult din alte surse adunate în creieraşul meu, sau(cu mare mândrie vă spun…inventate de mine). Trebuia să v-o spun pe a cincea, care, jur că era pe listă, că din cauza ei am reţinut articolul. Pe deasupra, la ei era prima. Nu am mai auzit niciodată aşa ceva, nu am experimentat-o, dar mi-a consumat neuronii valoroşi taaare(că sunt pe ducă) cu uimiri şi întrebări. Gata cu plictisitul, acum v-o spun: SCHIMBAŢI-VĂ ŞOSETELE. Nu zilnic, cum face tot omul, ci în aceeaşi zi. Da, nu faceţi ca mine şi uitaţi ca în zilele în care purtaţi şosete, să vă mai luaţi o pereche-două-trei în plus, şi când vă enervează şeful, daţi fuguţa la baie şi schimbaţi şosetuţele. Că trebuie neapărat să aflăm dacă această metodă funcţionează, că tare m-am mai întrebat. Adică, dacă funcţionează şi la femei, că eu mă gândeam că asta o fi pentru bărbaţi, dar ei nu au făcut această distincţie.
    Acum vă las, că mi-e frică să nu vă treacă toată buna-dispoziţie de atâta citit fluvii de veselie şi vă urez grimase, zâmbete, cântece şi lălăieli!
    Dar mai ales nu uitaţi şosetuţele!
    Mihaela Dămăceanu

  • Meniul săptămânii 24-30 iunie

    Nu pot să spun că am avut un mare succes în respectarea meniul de săptămâna trecută, dar ştiţi cum stă treaba cu greşeala care este omenească. Eu însă, perseverez, sperând că nu în greşeală.
    Azi începe o nouă săptămână, printr-o sărbătoare şi printr-o zi liberă. Tot azi, să ne gândim puţin şi la marele Mircea Eliade. Nu are nicio legătură cu postarea unui meniu şi îmi cer scuze pentru o alăturare atât de nepotrivită, ca să mă exprim elegant. Dar, pentru că nu prea sunt în stare să scriu două postări în aceeaşi zi, am zis ca măcar să vă amintesc şi vouă de romanul care poartă în titlu sărbătoarea de azi.
    Cu tot respectul pentru marele scriitor, filozof şi istoric al religiilor, trec la lucruri mai practice şi prezint meniul de post, pentru că am intrat în Postul Sf. Ap. Petru şi Pavel. Fiind unul mult mai scurt, mi-aş dori ca de aceasta dată, să reuşesc să îl ţin.
    LUNI
    prânz
    mâncărică de cartofi cu măsline 
    salată de castraveţi

    MARŢI

    prânz
    ciorbiţă de legume
    salată a la russe cu maioneza din pufuleti
    MIERCURI
     
    prânz
    ciorbiţă de legume
    JOI
    prânz
    chifteluţe de legume 
    salată verde, cu roşii, ardei şi castraveţi

    VINERI
    prânz
    borş de fasole boabe
    cartofi la cuptor cu ceapă şi usturoi
    salată de varză cu mărar
    SÂMBĂTĂ
    prânz
    borş de fasole boabe
    dovlecei umpluţi cu orez şi ciuperci
    plăcintă cu mere
         
    DUMINICĂ
    inspiraţie de moment  
    Pentru dimineaţă vom folosi aceleaşi cereale combinate cu lapte de soia şi nuci, migdale, seminţe de dovleac şi floarea soarelui, dulceaţă de vişine. Sau  cereale înmuiate în compot de ananas, cu bucăţi de fructe proaspte. Sau
           

              O săptămână uşoară!

              Mihaela Dămăceanu

  • Câteva fotografii de ieri

    Zi plină, plină, ieri. De emoţii şi ulterior şi de treabă. Ca să ne „lăudăm” puţin, aleg vreo câteva fotografii. Am făcut foarte multe şi sunt chiar frumoase, însă, în majoritatea apar foarte mulţi alţi copii. Nu toată lumea este de acord cu expunerea copiilor lor pe Internet, motiv pentru care vi-l arăt doar pe Mihnea şi prietenul lui, ai căror părinţi m-au rugat să le fac şi lor fotografii şi şi-au exprimat acordul postării acestora.

    Aşadar, pe drum…

    la şcoală:

     – alături de doamna învăţatoare( din păcate, cu ochii închişi)

    Mihaela Dămăceanu

  • Încă un sfârşit de an

    Astăzi mergem la serbare. Am emoţii mari, pentru că este prima de la şcoală, la care ajung. Anul trecut, proaspăt revenită în capitală, nu am putut merge la serbarea de la Botoşani, unde băiatul nostru primea prima lui coroniţă. La cafeaua de dimineaţa, am vărsat câteva lacrimi ş-apoi am plecat la serviciul pentru care mă reîntorsesem, pentru început singură, în Bucureştiul nostru cel de toate zilele. 
    În toamnă, au venit şi băieţii şi-a început vârtejul anului şcolar. Parcă nu ştiu când a început şi când s-a dus. A fost un an destul de greu, în care Mihnea a învăţat în două clase, căci da, am reuşit să îl mutăm acolo unde vroiam. Acolo unde sunt cei mai buni copii ai şcolii şi unde s-a descurcat bine.
    Un an cu multă muncă, un an cu program mai serios decât în clasa I-a. Iar copiii, nu se obişnuiesc uşor cu programul. Aşteptăm cu toţii vacanţa. Parcă şi eu, aproape cu aceeaşi intensitate ca pe vremea când eram elev.
    Când se trezeşte, trebuie să îi spun că suntem mândri de el. Şi să pupe mama un băieţel, că iar mă ia cu lacrimi în colţ de ochi.
    O zi melancolică astăzi, o zi cu emoţii.
     
    Nici nu ştiu dacă se mai dau coroniţe, nu ne-a spus nimeni nimic, poate va fi o surpriză. Îmi pare rău că am ratat momentul de anul trecut, că pe-aici nu se prea mai poartă coroniţele. Mie mi-e dor de ele!
    Vă las şi fug la pregătiri.
    O zi frumoasă tuturor şcolăreilor şi părinţilor emoţionaţi!
    Mihaela Dămăceanu

  • Meniul săptămânii 17-23 iunie

    Încet, încet, colegele mele de publicat meniu, au renunţat la el. La fel am făcut şi eu, de când am fost cu pauza, şi sincer vă spun că mi-a lipsit. Mi-a lipsit în general organizarea şi de aceea parcă totul a fost mai greu. Încerc să reiau şi meniul şi reaşezarea tuturor obiceiurilor şi rosturilor casei, cu speranţa că va fi mai uşor. Oricum, noroc că vine vacanţa cu trenul din Franţa, să ne mai odihnim şi noi puţin.  
    Am lăsat şi drojdia şi alimentele antistres, lucru care de asemenea s-a cunoscut, că a venit iar stresul peste mine. Mă voi duce din nou la lista mea, cu speranţe mari de vindecare. Glumesc, dar ceva adevăr este aici, căci pe cuvânt că erau toate mai bune şi mai uşoare.

    Gata cu vorba, că mă aşteaptă serviciul.

    Să trecem la planificări:

    LUNI
    prânz
    ciorbă rădăuţeană
    cartofi noi cu şuncă, ridichi şi sos de hrean
    salată de varză

    MARŢI

    prânz
    ciorbă rădăuţeană
    pilaf cu pui
    salată verde cu ridichi şi ceapă
    MIERCURI
     
    prânz
    peşte prăjit cu mămăliguţă şi mujdei de usturoi

    JOI

    prânz
    ciorbă de fasole 
    chifteluţe marinate
     salată verde cu roşii şi castraveţi

    VINERI
    prânz
    ciorbă de fasole 
    chifteluţe din ciuperci, cartofi şi făină
    salată de cartofi cu porumb, castraveţi muraţi şi peşte
    SÂMBĂTĂ
    prânz
    ciuperci umplute
    şniţel de pui cu salată de roşii şi castraveţi
    plăcintă cu mere
         
    DUMINICĂ
    inspiraţie de moment  
    Pentru dimineaţă vom folosi cereale cu lapte, stafide/ nuci/seminţe de dovleac şi floarea soarelui. Lapte cu  tarnine cu caşcaval şi cu dulceaţă(în zile diferite). Pentru miercuri şi vineri cereale înmuiate în compot de ananas, cu bucăţi din alte fructe proaspte şi arpacas fiert combinat cu fructe, nuci şi prune uscate. 
          

              O săptămână uşoară!

              Mihaela Dămăceanu

  • Vineri recomandăm articole

           În urmă cu câteva săptămâni am aflat de la Iuliana despre o iniţiativă interesantă, găzduită de blogatu.ro. Este vorba despre o zi în care putem recomanda articole ce ne-au plăcut, scrise pe alte bloguri. Eram în pauză de scris în perioada aceea, dar mi-am propus de atunci să preiau această idee, când voi reveni pe blog.
           Din ce am citit săptămâna aceasta, cel mai mult m-au impresionat următoarele:
    – Vienela a scris un atât de sensibil articol, intitulat „Prin ploaia de vară”, că l-am terminat cu o lacrimă într-un colţ de ochi. Trist, dar scris extraordinar de frumos. Adevărată literatură. Am mari probleme cu timpul şi de aceea simt acum nevoia să îi spun Vienelei că îmi pare rău că am ajuns atât de târziu pe blogul ei;
    – Iulia a prezentat cu ceva mai mult timp în urmă, o listă utilă de bloguri de finanţe personale. Cum întotdeauna m-a interesat acest capitol important al vieţii, mi-a plăcut să găsesc atâtea recomandări într-un singur loc. Pe unele le ştiam, dar am descoperit şi multe altele, care m-au mai ţinut legată de computer nişte ore bune, cu tot felul de idei interesante de aplicat. Un articol ce implică multă muncă şi pe care îl găsiţi aici;
    – dor de cireşe şi amintiri din copilărie, mi-a stârnit Părintele Victor cu sensibilitatea, profunzimea şi poezia cu care scrie, prin articolul Fotografia. L-am citit cu bucurie şi am revenit astăzi cu aceeaşi plăcere să-l mai citesc odată să primesc puţină tihnă.
         Cu speranţa că vă vor plăcea şi vouă cele alese de mine, închei recomandările pentru a vă ura o zi de VIIINERI plină de pace şi căldură!
          Mihaela Dămăceanu

  • Tartă cu căpşune şi ananas

    Tarta cu căpşune şi ananas este o reţetă pe care am găsit-o într-un catalog de la Mega Image, adaptată puţin sezonului, dar şi cu scopul de a o face ceva mai accesibilă ca preţ. Am socotit costul ingredientelor şi a rezultat un total de 16 lei, adică un preţ rezonabil. Cantităţile sunt pentru 4 porţii mari, iar durata de lucru este de 1 oră şi jumătate. Pentru că a avut mare succes în casă, m-am gândit să vă fac poftă, şi vouă.
    Puteţi folosi orice fructe doriţi, eu scriu ce am pus a doua oară.

    Ingrediente:

    Pentru aluat
    – 200 g de făină
    – 100 g de unt
    – 1 ou
    – 2 linguri de zahăr

    Pentru cremă
    – 3 ouă
    – 4 linguri de lapte
    – 100 g de zahăr
    – o sticluţă de esenţă de vanilie

    Pentru decor
    – 4 căpşune mari
    – 1 kiwi
    – o jumătate de cutie de compot de ananas

    MOD DE PREPARARE

    Se amestecă într-un blender toate ingredientele pentru aluat, până se omogenizează uniform.

    Prima dată mi-a ieşit un aluat nisipos, cum scria în catalog, dar a doua oară nu a mai fost deloc nisipos. Dar să nu mă întrebaţi de ce, că eu am făcut acelaşi lucru şi cred că şi blenderul la fel. Oricum, nisipos sau nesipos, a fost la fel de gustos. Se întinde uşor cu mâna în tava de copt, presărând înainte puţină făină. Se ţine la frigider o jumătate de oră şi apoi se coace cam 30 de minute la foc mic.

    Între timp puneţi un vas cu apă pe foc. Când apa ajunge la fierbere, micşoraţi flacăra şi aşezaţi peste vasul de pe foc un alt vas în care se pun toate componentele cremei. Amestecaţi continuu până se îngroaşe crema.

    Când se răceşte, întindeţi crema peste foaie şi apoi ornaţi cu bucăţi din fructele tăiate.

    S-aveţi poftă!

    Mihaela Dămăceanu

  • Despre scris şi rostul lui

    În strădania mea de a relua cu viteza I-a postările de pe blog, am izbutit astăzi să mă trezesc la ora necesară şi să încerc să pun cuvintele în idei citibile şi ideile în afara capului, că tot am spus atâta vreme că ajută.

    Încheiam postarea trecută cu mulţumirile adresate celor care mi-au scris şi lăsam să se întrevadă una din întrebările care m-a muncit în perioada de pauză. Şi anume, care este rostul a ceea ce fac eu aici.

    Nu mă refeream la rostul scrisului, în general. Căci răspunsul la această întrebare este dat de milioanele de oameni care citesc. Printre care, cu mare bucurie, mă număr şi eu.

    Mă refeream doar la scrisul meu pe blog. Şi vă mai spun, că nu este prima dată când îmi pun această întrebare. Pentru că m-am luptat cu ea ani de zile, înainte de a începe blogul. În sensul, că nu ştiam dacă aveam ceva de spus. Adică ceva ce ar putea interesa pe altcineva în afară de mine. Pentru că, parcă totul s-a spus.

    Şi vă spuneam că m-au chinuit întrebări fără răspunsuri, una dintre ele fiind şi aceasta.

    Am mai avut o confirmare că astfel de întrebări şi le mai pun şi alţii, citind ultima postare a Irinei.

    Era o întrebare diferită, pentru că ea spunea acolo, că înainte de a da click, ai multe alte opţiuni. Opţiuni ce ar putea fi mai bune decât a petrece atâta timp pe Internet.

    Şi pot să vă spun că am înţeles-o perfect, pentru că şi aceasta a fost o altă întrebare cu care m-am luptat în luna din urmă.

    Dar mai pot să vă spun, că după ce am încheiat postarea trecută, m-am simţit bine că am scris. Şi mi-am amintit de ceea ce am simţit un an întreg scriind aici.

    Am spus că scrisul are un rol eliberator, în sensul că te scapă de anumite gânduri obsesive. Şi mai spun că te mai ajută şi în organizare. A vieţii şi a minţii. Căci de obicei, mintea noastră macină continuu gânduri. Doar că, tot de obicei, acele gânduri sunt haotice. În momentul în care le aşterni, încerci să te concentrezi. Laşi deoparte toate celelate gânduri care trec cu viteză prin capul tău şi scrii doar despre un subiect. Şi îl analizezi până când vezi concluzia. Şi de cele mai multe ori se luminează mintea în mod neaşteptat, şi chiar găseşti o soluţie.

    Şi mai pot să vă spun că atunci când am avut supărarea ce a declanşat perioada aceasta mai grea, după familie, prima persoană cu care am dorit să comunic a fost o dragă prietenă a acestui blog. Ceea ce, dacă stau eu strâmb şi judec cât pot de drept, răspunde enorm la întrebarea din această postare.

    Şi atunci, care o fi, şi unde o fi adevărul?

    Are rost să scriu, sau nu are rost să scriu?

    Având în vedere ce am simţit în această lună mi-e greu să răspund, că de aceea spuneam că am lăsat întrebările fără răspunsuri.

    Probabil, că există perioade şi perioade.

    Perioade în care vrei şi poţi să scrii şi perioade în care vrei şi trebuie să taci.

    Şi nu cred că una este mai bună ca cealaltă.

    Drumul spre echilibru nu este uşor şi nu este mereu la fel. Noi il tot căutăm şi uneori îl găsim în moduri diferite.

    Uneori îl găsim prin comunicare şi alteori îl găsim prin linişte şi tăcere.

    Şi probabil, că o perioadă o alimentează pe cealaltă. 

    Îţi urez să ai parte de câtă linişte îţi trebuie, Irina!

    Dar mărturisesc că şi eu, ca şi alte fete ce ţi-au scris, aştept cu nerăbdare postările tale inspiraţionale.

    Şi mai vreau să mărturisesc că sper să pot continua să scriu şi eu, că parcă îmi pare rău de blogul băiatului şi mi-e dor de bucuria pe care am primit-o aici, deşi el nu se poate compara calitativ, cu cel al Irinei.

    Vă urez o săptămână minunată şi o invit şi pe la mine!   

    Mihaela Dămăceanu

    P.S. Şi ca să închei într-un mod mai optimist, bineînţeles că acum, după ce am pus pe ecran aceste gânduri, parcă mă simt mai bine, chiar dacă mi-ar fi plăcut mai mult să pot emite nişte idei mai vesele şi mai colorate.