M-am trezit gândindu-mă la această postare. De câte ori am de făcut ceva nou, îmi amintesc de această postare. Nu că aş fi avansat foarte mult, de când am scris-o, dar ceva-ceva am mai înaintat. Am recitit-o şi mi-a mai dat un pic de elan. M-am gândit să o repostez, că poate va mai da un elan şi altora, ce nu au citit-o la momentul publicării ei, anul trecut.
Şi pentru cei ce nu au trecut pe la noi săptămâna aceasta, vă mai rog să aruncaţi un ochi şi pe postarea mea de luni, cea cu ideile pe care le doresc de ajutor.
O zi minunată, cu gândul la week-end!
“Dumneavoastră nu greşiţi niciodată mâncarea?” a fost o replică a doamnei învăţătoare Rada, care iarăşi m-a surprins pozitiv. În timpul unei şedinţe cu părinţii, a rostit-o de două ori, ca argument al ideii că greşeala face parte din noi şi ne însoţeşte întreaga viaţă. Cu atât mai mult, este prezentă în copilărie, atunci când totul este un început.
Doamna învăţătoare a marturisit că dânsa mai greşeşte uneori mâncarea. Şi eu la fel! Şi fiecare femeie la fel! Se mai întâmplă, uneori, să o facem prea sărată, prea nesărată, prea fiartă sau prea nefiartă, să o mai ardem, etc. Şi nu ne ceartă nimeni şi nu este un capăt de ţară, deşi o facem de ani, şi ani, şi ani.
Dar totuşi, de câte ori nu ne trezim certând copiii, când greşesc?
Atitudinea faţă de greşeală, mai précis teama faţă de greşeală este indusă în anii copilăriei. Nu ai copilăriei mici, ci în anii şcolii. Cel mai mare rol în inducerea acestei frici aparţine părinţilor şi profesorilor. O facem inconştient, fără să ne dăm seama, din lipsă de răbdare şi din cauza stresului care ne copleşeşte viaţă. Uităm că învăţarea nu este uşoară, uităm că şi noi am greşit, având pretenţia de la copii, de a fi foarte atenţi, de a asculta şi a reţine din prima. Îi certăm când greşesc şi fără să vrem ajungem să le inspirăm teamă, să le formăm frica de greşeală. Aşa s–a întâmplat cu noi şi aşa facem şi noi cu proprii copii.
Discutam cu o prietenă, care, conştientizând lucrul acesta a ajuns la psiholog. Era foarte nervoasă şi nu mai avea nici un pic de răbdare cu copiii ei. Îi ajuta la teme, dar îi timorase complet. Uneori, îi mai şi atingea. De frică, copiii se blocau total. După o perioadă de terapie, a ajuns să înţeleagă cât rău le făcuse. A învăţat să se calmeze şi a ajuns să poată lucra cu ei, cu răbdare. Rezultatele s–au văzut imediat în notele copiilor. Uneori, mai ridica puţin tonul. Se calma rapid, văzând cum băieţii se blocau.”În acel moment, în mintea lor apărea teama că îi voi bate iarăşi, şi nu mai înţelegeau nimic din ce explicam. Slavă cerului, că le–am înţeles reacţiile şi am putut să–mi schimb atitudinea!”
Din păcate, nici eu nu sunt un monument de răbdare. Până în luna mai, când am revenit în Bucureşti, Mihnea dorea de foarte multe ori, să facă temele cu mine. Mă enervam destul de des, pentru că începea repede să plângă. Cum nu ştia ceva şi nu înţelegea explicaţiile mele, i se umpleau ochii de lacrimi. Sfărşeam prin a ridica tonul şi până la urmă îl prelua tati. Cred că plângea de ciudă că nu înţelege, dar şi datorită reacţiei mele. Săptămâna viitoare începe şcoala şi voi face tot posibilul să nu se repete aceste momente.
Uităm, sau nu conştientizăm că toţi greşim. Greşim mereu, mai mult sau mai puţin, atât în lucrurile de rutină, dar mai ales când vrem să facem ceva nou. Greşeala nu este o vină. Greşeala este inerentă. Aşa cum spune proverbul a greşi este omeneşte. Şi nu avem de ce ne teme. Orice drum nou are greşelile lui. Încerci să le eviţi, încerci să te informezi, pentru a face cât mai puţine greşeli, dar tot faci. Greşeala este pe orice drum şi face parte din orice drum. Rolul ei este de a ne învăţa. Nu vei învăţa la fel din greşelile altora, ca din ale tale, oricât de mult te–ai strădui. Acesta este rolul ei. De a ne şcoli. Făcând greşeli, dar făcând ceva, înveţi mai mult, decât nefăcând greşeli dar nefăcând nimic. Teama de a nu face greşeli este cea care ne ţine pe loc. Nu ne urmăm visurile de teama de a nu greşi. De teama de a nu fi judecaţi şi criticaţi. De teama eşecului.
În ceea ce mă priveşte, un cuvânt rău face cât 10 bune. Pe cele bune le uit sau cred că sunt spuse din politeţe, dar pe cele rele nu le uit şi le consider sincere. Aceasta este, una din greşelile pe care le fac cel mai mult.
Şi nu vreau să îmi învăţ copilul la fel. Vreau să formez un copil care să aibă încredere în el şi să îl ajut să evolueze, neinducându–i teama de greşeală.
Mihaela Dămăceanu
P.S. Norocul nostru este tati, care prin atitudinea lui faţă de greşeală, contrabalansează influenţa mea. Până acum, Mihnea este un copil cu încredere în el.
