Lună: aprilie 2017

  • Doua iesiri si doua pilde. Atitudine si destinatie.

    Doua iesiri si doua pilde. Atitudine si destinatie.

    Nici nu ne-am intors bine dintr-un drum si deja ne gandim la concediul din vara. Ne-am amintit de mai multe ori de cele doua iesiri de anul trecut. Amandoi baietii casei, vor sa mai mearga in ambele locuri. Eu oscilez intre a revedea niste locuri in care ne-am simtit foarte bine si a descoperi altele in care ar putea fi la fel 🙂

    Prima tura a fost la Baile Felix  unde am avut parte de un adevarat rasfat. Un hotel chiar la liziera unei padurici, pasari ciripind la fereastra, aer izbitor de curat, ape termale, masaj, cosmetica, coafor si haine frumoase. O vizita scurta la Budapesta, una si mai scurta in Oradea. In concluzie, relaxare maxima, ozon pentru trup si suflet.

    A doua iesire a fost la Durau. Tot mi-am zis sa va povestesc, dar nu am reusit pana acuma. Acolo a fost cu ozon de-adevaratelea, cu Ceahlaul semet la ferestrele noastre, cu talangi rasunand in linistea muntelui si mai cu seama cu doua trasee ce mi-au provocat vointa si limitele, dar m-au rasplatit cu imagini si stari de incantare. Nu continui sa scriu acum, ca am atatea poze si e pacat sa nu le pun pe blog.

    Ce vreau sa va povestesc astazi este de la Felix. Pe langa reincarcarea bateriilor, acolo am fost si la un curs. Nici nu inteleg cum de m-am simtit asa de odihnita la intoarcere, ca parca prea multe am facut cu doar un singur drum 🙂 .

    Cursul a fost despre fonduri structurale, un subiect deosebit de interesant. Am fost ochi si urechi, as mai face vreo trei cursuri pe aceeasi tema 🙂

    Legislatia in materie este foarte complicata, mult mai clare iti devin  lucrurile daca ti se prezinta intr-un curs. Pe langa setea mea pentru subiectul cursului, mi-a placut mult de tot si doamna care l-a sustinut.

    Deosebit de activa si de eficienta, are multe realizari si un CV impresionant. Mi-au dat de gandit atat informatiile prezentate, cat si optimismul si hotararea doamnei Lucia.

    La finalul cursului, am intrebat-o daca mereu a fost asa de pozitiva si de tonica. Dupa cateva clipe de gandire, mi-a spus ca nu.

    Apoi ne-a povestit doua pilde.

    O pilda despre atitudine si una despre destinatie

    Pe vremea Romei antice, un invatat trecea pe langa un santier in care se ridica o constructie foarte mare. Se opreste la unul dintre zidari si il intreaba ce face acolo? Acesta se intoarce spre intelept si, cu o expresie mahnita pe chipul obosit, ii raspunde ca munceste din greu. Are o familie numeroasa si de aceea se chinuie aici, ca sa le poata pune copiilor si sotiei ceva mancare pe masa. Munca este  grea si solicitanta, iar el trebuie sa suporte tot acest efort, in soare, in ploaie, ger sau vant…, doar pentru a-si intretine familia.

    Invatatul se intristeaza si porneste mai departe, gandindu-se la greutatile omului.

    Trece pe langa un alt zidar si il opreste cu aceeasi intrebare. Acesta ii raspunde ca participa la constructia unui templu. Spune ca se bucura sa munceasca la o opera grandioasa. Figura ii este senina si parca se citeste pe ea mandria si bucuria lui de a participa la ridicarea un lacas sfant. In acest loc vor veni multi oameni sa se roage, sa isi gaseasca pacea si linistea sufletului. Si mai multi vor veni sa il viziteze, sa admire constructia, sa vada maretia si frumusetea templului. Omul acesta parea perfect constient de aceasta realitate.

    Morala acestei povestioare este cat de mult inseamna atitudinea omului si diferenta indusa in perspectiva asupra vietii. Mi-a placut mult, cred ca mereu avem ceva de imbunatatit la acest capitol.

    A doua povestioara este despre doua doamne ce ajung in Paris.

    Prima este subtire, inalta si imbracata la patru ace. Iese din aeroport, urca grabita intr-un taxi si ii spune soferului:

    „Vreau sa merg la Turnul Eiffel. Nu vreau sa ma duci nici la Luvru, nici in Piata Bastiliei, nici la Versailles, nici in Place de la Concorde. Am mai fost la Paris acum doi ani si am vazut toate aceste locuri.  Si, te mai rog sa ma duci la Turnul Eiffel pe un drum care sa nu includa niciunul dintre aceste obiective. Si nici Notre Dame, sau cartierul Marais, sau Domul Invalizilor, caci si pe acestea le-am vazut. Doresc sa merg prin alte parti, astfel incat sa nu revad aceleasi lucruri si locuri, ci altele noi”.

    In tot acest timp, soferul statea pe loc ascultand. Aparatul taxa in timp ce doamna continua sa dea indicatii precise despre ce NU DOREA SA VADA in drumul spre obiectivul ales.

    A doua doamna purta o tinuta lejera si avea o mimica relaxata. Isi pune geanta pe bancheta din spate si ii spune taximetristului sa o duca la Turnul Eiffel pe ce drum doreste el. Fara graba, intrucat Parisul este un oras ce merita admirat indiferent de drumul pe care o iei.

    Taximetristul porneste imediat iar doamna savureaza fiecare clipa a plimbarii prin orasul luminilor.

    Ambele doamne aveau aceeasi destinatie si ajung in acelasi puct.

    Prima isi alege drumul exagerat de strict, incercand sa controleze fiecare amanunt si detaliu al parcursului, in timp ce a doua isi ofera libertatea de a alege drumul, fara a se stresa cu amanunte nesemnificative, cum ar fi calea pe care ajunge la destinatie.

    Iar ca sa inchei rotund si sa aplic aceste doua invataminte la minidilema cu care am inceput sa scriu, atunci o sa adopt si eu o atitudine pozitiva, conform careia nu are asa o mare importanta daca vom merge in aceleasi locuri sau in altele.

    Scopul si destinatia anului acesta nu este un loc anume, ci starea de bine a familiei si odihna unui concediu!

    Quod erat demonstrandum

    Ceea ce se traduce prin sanse maxime sa ajungem tot la Baile Felix si Durau 🙂

    ––––––––––––––––––––––––––––––––––-Daca va plac articolele de pe blog, fara grija le puteti distribui 🙂

    Si daca doriti sa ne mai vizitati (ceea ce ar fi o bucurie si o onoare pentru mine) va puteti abona la blog (in casuta de abonare din dreapta sus) sau puteti da un like paginii de Facebook a Blogului de familie. Orisicum, eu de fiecare data vreau sa va multumesc ca ma cititi!!!

  • Pe-un picior de plai…pe o culme lina

    Pe-un picior de plai…pe o culme lina

    Atata timp a trecut de cand am scris ceva, ca s-a adunat prea mult praf pe-aici 🙂 Toata perioada aceasta a zburat timpul printre treburi. Am avut zile in care nici macar nu am deschis blogul, ceea ce nu stiu daca se considera sarbatoare sau tragedie 🙂

    De vreo doua ori chiar, mi-am propus sa scriu si nicio idee nu vroia sa sara pe hartie… Am renuntat.

    Au fost evenimente si bune si mai putin bune, dar zilele astea inca sunt despre PASTE.

    Hristos a inviat! Sper ca ati petrecut frumos, ca ati mancat cumpatat(asa, ca mine  🙄 ) si, mai ales, sper ca nu v-ati stresat prea mult inainte.

    Eu asa imi propusesem si mi-a iesit pana la un punct. Nu m-am omorat prea tare in curatenii si pregatiri. Am plecat la Botosani si am avut proasta inspiratie sa calatorim noaptea. Si acuma ma intreb ce o fi fost in mintea noastra. Stiam eu ca nu-i usor lucru, dar imi iesea pe vremuri…

    Insa vremurile s-au dus si nici ajun de sarbatoare nu era. Am calatorit, fetelor, aproape ca in studentie, care a fost inainte de ’89. Groaznic de aglomerat, nici nu credeam ca C.F.R.-ul mai are parte de atata bagare in seama.

    Vineri dimineata, in drumul masinii, mi s-au deschis ochii mai bine, ca nu pot trece altfel prin centrul acelui oras. Am o relatie duios-nostalgica cu locul asta, cititorii mai vechi stiu ca am avut o tentativa de a ne muta acolo.

    Nu pot sa nu admir cladirile. Orasul are o multime de frumuseti arhitecturale, de vilute cochete si de casute de pitici, autentic moldovenesti. Ultimele nu sunt in drumul nostru spre casa, trebuie sa scotocesti putin dupa ele. Dar gradini frumoase sunt. Parcul Eminescu este. Copacii sunt la fel de miraculos de verzi ca si aici, doar ca florile sunt putintel mai in urma. Asa ca mai erau si corcodusi. In acelasi timp erau si meri infloriti, ceea ce m-a derutat oleaca… Parca in afara Moldovei, merii infloresc dupa corcodus. Zic, nu mi-s sigura.

    Curticica noastra arata destul de bine fata de vitregirea prin care a trecut. Desi nu prea mai are cine sa-i dea ingrijire, desi s-au intamplat multe grele pe-acolo, avea FLORI. Pe marginile aleilor tot iesisera narcisele(doar frunze), am numarat si cateva lalele imbobocite si bujorii crescusera ca Fat-Frumos.

    In sus era de vis. Toti copacii erau plini de floare. Majoritatea sunt visini, ceea ce m-a luminat oleaca. Cred ca si pe drum tot visini vazusem, dar mintea nu-mi era prea functionala 🙂

    Vineri si sambata am fost kapellmeister. Soacra mea poftea la niste mancaruri pe care nu le mai poate face singura, asa ca mi-am etalat marile maiestrii culinare si nu va zic ce de laude am primit 🙂 Mi s-a umplut sufletul ca i-am putut face o mica placere si in acelasi timp m-am intristat. Anii isi arata coltii si nu-i deloc usoara lupta cu ei. Nu va spun ce maiestrii facea odata. Si de data aceasta nu glumesc.

    Am fost sa luam lumina. Daca vreti sa vedeti slujba de slujba si lumea de pe lume, faceti un Paste in Moldova. Tinuturile acelea inspira si expira credinta.

    Duminica vroiam sa iesim putin in oras, dar nu am ajuns decat la cimitir. Vremea nu a mai fost frumoasa, asa ca am preferat sa scotocesc prin casa noastra, in care inca nu apucasem sa intru. Am sucit si invartit lucruri, meditand profund ce sa aduc incoace si ce nu. Nu o sa ma intelegeti cum e cu meditatia asta profunda pentru asa un lucru de serios, trebuie sa mai cresteti putin pentru asta 🙂 Nu va spun prin ce a trecut saracuta casa aceea, noroc ca multe obiecte cu memorie si suflet erau puse bine in doua camere scapate de prapad.

    In doua vorbe, cam asa ne-a trecut Pastele. La intoarcere am venit pe lumina. Cam o ora dinspre Botosani, peisajul e o frumusete lina si deluroasa, invadata de splendoarea verdelui de primavara. Palcuri de copaci in floare, mici iazuri pe ici-colo, covorase de papadii zambind soarelui(poate pentru ca le-a imprumutat si lor din culoarea lui), turme de oi cocotate pe deal, satucuri cu gospodarii ingrijite si cu lalele la portite.

    M-am gandit ca mi-am gresit cariera. Daca ma faceam pastor, poate ca ajungeam sa ma bucur cat vreau de verde, de primavara, de aer si de dealuri.

    Dar nu a fost sa fie…Asa ca supravietuiesc 😉

    Cum stateam eu cu ochii lipiti de geam si cu mintea plina de ganduri si pastorit, il aud pe Mihnea aproape strigand: „Ia uiteeee!!!”. Si cand imi cobor privirea de pe varfuri de deal catre poalele trenului, ce credeti ca rasarea din iarba???

    O minunatie de fazan, colorata in toate culorile curcubeului, topaia cu coada ţanţoşă. Sarea ca un minicangur. Asa era de dragut ca am incremenit.

    Mai departe am intepenit in scaun pret de 10 ore, ca a avut intarziere. Eram muta de oboseala cand in sfarsit m-am aruncat in pat. Si de disperare ca urma trezitul la 6, care acompaniaza fiecare zi de serviciu.

    Miniconcediul s-a incheiat, asta am vrut sa vă spun!

    P.S. trebuie sa rezolv cu diacriticele astea, ca ma enervez cumplit la fiecare cuvant ciuntit de lipsa lor.

    P.P.S. Noroc de Mihnea ca a batut stradutele. Si m-am convins ca e baiatul mamii, desi tatal nu va fi de acord 🙂 . Ce credeti voi ca a fotografiat desteptaciunea si sensibilitatea mea de prunc?

    Iata, tocmai casele acelea de care spun ca m-au impresionat. Nu, nu alea mari, cu etaj si bunastare. Cele mici, romantice, moldovenesti adevarate, cele ce te duc cu gandul la Creanga, desi mai corect ar fi Eminescu. Ca el, Iorga si Luchian sunt nascuti aici. Si Enescu mai departisor, la Liveni. Si de cate ori apuc sa urc si sa cobor stradute line, ma gandesc ca e o socoteala cu plaiurile astea domoale, cu vorba aceasta cantata, cu spiritualitatea aceasta omniprezenta, ca de aceea o fi dat astfel de oameni.


    Daca v-a placut acest articol, puteti sa il distribuiti si va raman profund recunoscatoare 🙂  🙂  🙂

  • Două vorbe şi un blog sprinţar

    Două vorbe şi un blog sprinţar

    Nu sunt disparuta, doar ca nu am avut timp de scris.
    Insa indiferent de timp, la citit nu renunt niciodata in totalitate 🙂
    Asa ca astazi voi scrie putin, doar cat sa fac un lucru pe care il intentionez de multa vreme. Vreau sa va dau altceva de citit, si anume un blog pe care intru cu multa placere, de trei luni incoace…
    Am cunoscut-o personal pe autoarea lui si tot ce va spun este ca imi place la fel de tare ca ceea ce scrie. Este firesc, de altfel, intrucat citesti bloguri cu care rezonezi si asta inseamna ca iti place si omul care le scrie.
    Doar un exemplu:
    „Mai multe persoane, cu de toate și cu motive de fericire, mi-au spus că nu înțeleg ce este viața… 🙂 Nici eu.

    Uneori și eu mă las pradă ideii că nimic nu are rost, sens… Atunci îmi aduc aminte de sfatul ca, la greu,….”

    Click pe link daca vrei sa vezi cum te invata Bianca sa-simti-ca-esti-viu/.

    Ati inteles ca autoarea se numeste Bianca. Este sugubeata, are un umor fin si elegant, idei nastrusnice si simpatice (a hranit toata iarna lilieci ) iar textele ei sclipesc de istetime, originalitate si profunzime.

    Ce sa va mai spun, m-am mai indragostit de-un blog si nu stiu ce sa ma fac cu voi, fetelor, ca prea scrieti mult si interesant!
    Iar omul mai trebuie sa si traiasca, nu sa citeasca toata ziua bloguri 🙂
    Greu am ales doar cateva articole pe care sa vi le arat. Daca nu apare link-stiti ca am mereu aceasta problema- cautati voi pe blogul ei ce va tenteaza dintre acestea:
    – despre blandete: despresufletulmeu.wordpress.com/2017/03/15/blandetea-se-invata-pentru-a-fi-oferita/
    – https://despresufletulmeu.wordpress.com/2017/01/21/21-ianuarie-ziua-imbratisarii/
    Va sugerez si articolele populare, in mod special cele despre invatatura sau orice categorie va tenteaza.
    Lectura placuta si la buna revedere!