Blog de familie

Lună: iunie 2017

  • Va doresc vacanta placuta

    Va doresc vacanta placuta

    Am zis eu de saptamana trecuta ca bate usurel vantul prin blogosfera, dar nu ma asteptam sa bata asa repede si pe la mine 🙂 Aveam de gand sa mai scriu cateva articole si apoi sa intru in binemeritata vacanta.

    Insa gandurile nu vor sa se adune, ele zboara tot spre locuri de relaxare, spre concediu, spre drumuri, spre munte si racoare.

    Mai avem ceva pana vom pleca, dar nu-i bai daca iau pauza si inainte, ca sa intram mai devreme in atmosfera concediului.

    Asadar va doresc sa aveti o vara frumoasa, cu vreme buna, dar nu excesiv de calduroasa!

    Relaxare, odihna, vacanta placuta si concedii minunate sa aveti!

    Ne revedem peste cateva saptamani!

  • Cel mai cel

    Cel mai cel

    Tot citind eu destul de des recomandarile de articole pe care Cristina Otel le face pe blog in mod constant, m-am trezit intrebandu-ma de ce nu mai fac si eu. Raspunsul ar fi ca intr-o vreme mi-a parut ca e ceva in plus pentru voi, ca fiecare are sursele lui de lectura si refuza sa mai citeasca ce mai adaug si eu.

    Insa mi s-a modificat putin perceptia si intentionez sa fac o perioada mai lunga aceste recomandari, din urmatoarele considerente:

    • posibil ca eu sa gresesc cu parerea mea si este posibil ca voi chiar sa cititi cate ceva din ce selectez aici :);
    • imi doresc sa arat celor pe care ii citesc ca apreciez ceea ce fac, chiar daca uneori nu am timp sa las un comentariu. Vreau sa sprijin si eu, cu stropul meu, oamenii pe care ii citesc. E putin ceea ce fac in acest mod, dar daca adaug si comentariile, si un share pe Facebook si cate un articol de multumire, atunci ar putea insemna ceva mai mult si as fi bucuroasa sa sprijin oamenii care imi plac. Atat cat pot si eu.
    • sa strang intr-un singur loc articolele care m-au impresionat si sa pot reveni la ele mai usor;
    • oricum citesc mai mult decat scriu, asa ca acest articol il fac mai usor decat oricare altul. Win-win!

    Sa trecem la treaba. Sunt articole ceva mai vechi, pentru ca intentia aceasta are ceva timp in spate si am pus o parte din linkuri incepand de prin luna mai. Dar sunt tare valoroase:

    1. Prima dragoste nu se uita nici in materie de profesii, asa ca intotdeauna va fi in mine un interes pentru scoala si copii. Ioana Marinescu a avut o idee excelenta sa caute mamici ce locuiesc in alte tari si sa le ia interviuri referitoare la sistemele de invatamant de acolo. Am devorat primul dintre ele, cel despre Anglia si am afirmat ca este cel mai bun articol pe aceasta tema, citit de mine pe net. Cu date concrete, pornind de la structura invatamantului, modul de inscriere, program, masa, disciplinele studiate si orice ne-ar mai putea interesa. Mi-a placut teribil. A urmat SUA, Germania, Franta si seria a continuat cu inca multe altele, ultimul fiind episodul 17 despre Spania. Franta este slabiciunea mea  in materie de tari si stil de viata, deci se intelege interesul cu care am citit. Mi-a placut si mai tare ca Anglia, daca poate fi ceva superior adjectivului teribil 🙂
    2. Ramanem tot la lucruri serioase, chiar daca vine vacanta repejor. Adica concediul, ca picii deja sunt in vacanta. E bine sa nu ne gandim ca mai avem mult pana la pensie. Va sfatuiesc din proprie experienta (ca si eu la fel faceam), bine ca m-am mai dezmeticit de niste ani si am inceput sa fac catinel, cate un pas. Iulia ne da 10 solutii la care e bine sa ne gandim mai din timp.
    3. Ana a scris doua articole emotionante, la primul am plans si i l-am citit si baiatului meu. Mare si grozav  🙂 cum e el, a reusit mereu sa empatizeze cu cei mai mici. Chiar ii plac copiii si a fost foarte marcat de ce a auzit. Este prima oara cand mi-a spus ca desenele animate au o influenta negativa asupra multor copii. A observat chiar si el. In ciuda faptului ca ne straduim cat putem, intotdeauna apar provocari care te surprind si te incremenesc. De citit si de parinti si de bunici, primul pas ca sa ii ajutam este sa intelegem prin ce trec copiii nostri. Articolul este aici. Al doilea este despre primele-1-000-de-zile.
    4. Raluca Loteanu a scris un articol foarte util despre calatorii, ca tot e vremea lor. Articolul este pe blogul ei in engleza, sper ca nu e o problema, sunt informatii foarte utile acolo.Tot de la Raluca este si fotografia si trimit multumiri!
    5. Draga mea de Bianca ma impresioneaza mereu.
    6. Despre scrierea creativa asa cum o preda Liviana Tane, mi-a placut acest articol.
    7. Tot despre scris, niste sfaturi de la Haruki Murakami.

    Cam atat pentru azi. Mai aveam cateva in minte, dar mai opresc si pe alte zile, ca doar nu au intrat in sac. Zilele 🙂 . Si nici articolele, chiar daca bate un vant de vacanta prin blogosfera. Nici pe mine nu ma ocoleste.

    Sa imi spuneti cum va plac alegerile mele!

    Va multumesc pentru ca imi sunteti alaturi!

    Dacă vă place ce citiţi aici, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

  • Poveşti, culori sau poveşti în culori

    Poveşti, culori sau poveşti în culori

    Niciodata în viaţa mea nu am citit mai mult ca în vremea liceului. Ce-i drept că şi înainte aveam perioade în care venea matuşa mea să mă mai îndemne la ieşit afară. Nu că nu ieşeam deloc, dar când  prindeam vreo carte bună, greu o mai lăsam din mână. Şi atunci, mătuşa mă ispitea cu povestile copiilor din stradă. Uneori şi din curte, că eram mulţi veri în familie.

    Dar în liceu am avut o bibliotecă frumoasă. Avea un impresionant fond de carte rară, ceva cu care şcoala se mandrea, că nu erau pe toate drumurile biblioteci de liceu cu cărţi rare şi vechi.

    Profesorii de română şi de limbi străine se ocupau de ele. Şi bibliotecara, evident. Nu ştiu dacă aţi avut ocazia să vedeţi câtă muncă este într-o bibliotecă. Pentru că mă împrietenisem cu doamna bibliotecară, am avut ocazia să lucrez vreo doi ani în bibliotecă. Nu permanent, doar în săptămânile în care se făcea practică în atelierele şcolii. Nu ştiu câţi dintre voi aţi prins perioada asta, dar noi făceam trei săptămâni de şcoală şi una de practică. În loc de lăcătuşeria care nu mă atrăgea sub nicio formă şi în loc de practica agricolă de la începutul fiecărui an, îmi plăcea de sute de ori mai mult la bibliotecă.

    Să ştiţi că nu stăteam mai deloc. Că era mare trafic în biblioteca noastră. Dar era categoric mai usor şi infinit mai frumos printre cărţi, decât printre fiare. Iar avantajul cel mai mare era acela de a fi mereu pe fază şi a prinde cărţile mai rare.

     

    De exemplu, mama nu apucase să prindă în librarii nimic scris de Mircea Eliade. Era o raritate pe vremea aceea, dar doamna bibliotecară le avea. Aşa că imediat ce un elev aducea vreun exemplar din Maitreyi, Domnişoara Christina sau Pe strada Mântuleasa, le şi înhăţam.

    Tot atunci am devorat toate piesele de teatru scrise de Camil Petrescu, dar şi romanele lui Călinescu, Scrinul Negru şi Bietul Ioanide, care mi-au plăcut mai mult decât Enigma Otiliei. Şi nu mai spun de literatura universala, că nu fac lista lecturilor mele 🙂

    Dar era aşaaa, un sentiment special, o senzaţie de uşoară mândrie, de ceva aparte. Aveai impresia că ai acces la un patrimoniu select şi preţios, la care nu oricine poate ajunge…te simţeai foarte grozav în papucii tăi de adolescent mai mult sau mai puţin miop. Pentru unii la figurat, pentru alţii la propriu.

    Ore, zile şi nopţi de vară stăteam noi cu cărţile în braţe. Din cărţile acelea ne-am luat modelele, ne-am cizelat personalităţile, ne-am împletit visele şi ne-am imaginat cum vom deveni mari eroi ce vor schimba lumea  😳

    Poveştile sunt viaţă condensată. Citeşti în câteva zile viaţa altora din ani. Iar în paginile acelea se adună atâta înţelepciune, atâta ştiinţă a vieţii… Tot ceea ce doreşte un adolescent să afle, se poate desluşi din cărţi.

    De acolo îţi croieşti modelul de om care vei deveni. Din fiecare personaj care te marchează, iei câte o calitate, le pui într-un creuzet la focul timpului şi obţii un sine mai bun şi mai evoluat.

    Toată emoţia pe care o trăieşti citind o carte, te învaţă, te întăreşte, te recompune. Nu ai cum să trăieşti sute de vieţi, dar poţi citi despre sute de vieţi şi absorbi din ele seminţe de învăţatură, informaţii cu care rezonezi şi care te ajută la momentele potrivite.

    Timpurile de azi vin cu o mai mare rapiditate. Orice vrei să afli, găseşti rapid pe net. Trăirea este diferită, dar accesul la informaţie e mai facil. Nu mai trebuie să te împrieteneşti cu bibliotecara(deşi această prietenie este un lucru foarte deosebit) ca să ai acces la opera lui Mircea Eliade sau a oricui ţi-ar plăcea.

    Nu compar în sensul de a găsi cum e mai bine. Doar zic şi io…

    Băiatul meu iubeşte poveştile tipărite, atunci când alţii le lecturează. A ascultat fascinat sute de poveşti şi chiar câteva romane. Apoi am renunţat să mai citesc cu voce tare. I-am zis să-şi citească singur şi asta nu prea se întâmplă.

    Dar el scrie poveştile lui în linii şi în culori, în timp ce vorbele îî curg în căşti. Nu ştiu dacă va găsi sau nu calea către lectură, aşa cum o înţeleg eu. Dar cel mai mult contează şă îşi găsească calea potrivită lui. În culori, în alb-negru, în vorbe, în ce i-o plăcea lui!

    Când eu am fost la cursul despre social media, Mihnea a fost în paralel la Atelierele Imaginaţiei. Pentru acestea, Parentingpr.ro  a reuşit să o coopteze pe Liviana Tane ca să îi îndrume pe copii cum să spună o poveste prin desenele lor. Atunci l-a creat pe Marcel căruia i-a dat şi o sabie magică că să îşi scrie povestea…. Cu acest desen participă la concursul Atelierelor Imaginației Cartoon Network.

    Orice copil poate participa la concurs şi vă invit să nu staţi pe gânduri!

    Ca parte a Atelierelor Imaginației Cartoon Network, portal online unde cei mici pot învăţa cum se realizează desenele animate preferate, concursul îi încurajează pe copii să dea frâu liber imaginației și să creeze propriile personaje, scenarii sau chiar propriile animații.

    Copiii vor avea posibilitatea de a-și înscrie opera la mai multe categorii: desen, scenariu sau animație. Marii câştigători ai celor trei categorii vor primi câte o tabletă grafică, dar şi alte premii Cartoon Network.

    Concursul se desfăşoară până pe 2 iulie 2017. Pentru mai multe detalii, puteți vizita website-ul http://imaginationstudios.cartoonnetwork.ro/

    Va multumesc pentru ca imi sunteti alaturi!

    Dacă vă place ce citiţi aici, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

  • Să ştiţi că mai există şi astăzi dascăli buni

    Să ştiţi că mai există şi astăzi dascăli buni

    De multe ori, tare mă mai necăjesc cu şcolile şi stiu sigur că nu sunt singura. Mă revoltă culegerile folosite prea mult şi la prea multe discipline, pe motiv că manualele sunt slabe, ceea ce e foarte adevărat. Mă revoltă profesorii care dau lucrări cu subiecte făcute mult peste nivelul clasei, astfel încât notele obţinute să fie foarte mici şi apoi să arate cât sunt ei de mărinimoşi acordând fiecărui elev câte un punct sau chiar două…în plus. Mă revoltă profesorii care nu vin la ore, directorii care nu mişcă nimic când află despre asta. Sau profesorii ce vorbesc în barbă, mormăind acolo lucruri doar de ei înţelese.
    Şi mai pot da exemple, dar mă opresc, la fel cum am făcut şi în partea întâi a acestui articol, cea dedicată profesorilor de ieri.
    Pentru că astăzi vreau să continui cu dascălii buni pe care i-am întâlnit ŞI în vremurile actuale. Nu am prea scris pe blog despre învăţătoarele lui Mihnea, pentru că la vremea aceea părinţii clasei ar fi crezut că le „perii” pe doamnele. Aşa că am aşteptat să termine ciclul, că să vă pot spune cu toată sinceritatea şi detaşarea, că mai există dascăli buni şi astăzi. Chiar foarte buni, o să vedeţi!
    Pe mine mă doare indiferenţa, desconsiderarea şi uneori chiar răutatea vorbelor pe care le aud despre cadrele didactice. Nu sunt toate meritate, uneori şi părinţii bat nişte câmpi….
    Astăzi doresc să vă povestesc cîteva dintre lucrurile ce m-au impresionat la două doamne învăţătoare ale zilelor noastre.
    Ceea ce intr-adevăr putem face noi, părinţii, este să ne informăm din timp şi să alegem pentru copilul nostru o învăţătoare foarte bună.
    În continuare, urmează partea a doua din articolul din revistă, dedicată doamnelor învăţătoare Nastasia Rada şi Maria Burduf.

    2011, un oraş pitoresc din colţul opus al României

     
    Datorită unei conjuncturi familiale, am locuit un an într-un frumos oraş din nordul Moldovei, exact când Mihnea o pornea pe drumul de şcolărel. Din toată perioada petrecută acolo, cea mai mare surpriză a fost învăţătoarea lui. Rar am fost atât de impresionată de un cadru didactic, deşi am văzut câţiva, căci am fost şi eu profesor, odată, demult.
     
    Când am mers să îl înscriem, am remarcat panoul cu diplomele câştigate de foştii elevi la o mulţime de concursuri naţionale şi internaţionale. În prima zi de şcoală a organizat o deschidere ce m-a înfiorat şi pe care nu o voi uita vreodată. Apoi am observat dedicaţia profesională mult peste medie. Deşi erau atât de micuţi, doamna lucra cu ei în fiecare zi câte o oră în plus. Gratuit, se înţelege, că altfel nu era ceva ieşit din comun. Din cele cinci zile, trei lucra cu cei buni şi două cu ceilalţi. Pe primii îi pregătea pentru concursuri, iar pe ceilalţi dorea să îi ajute să progreseze. Şi asta cu toate că era suficient de ocupată, întrucât pregătea la matematică elevii centrului judeţean de excelenţă.
     
    Dar cel mai mult m-a uimit propunerea pe care ne-a făcut-o în prima şedinţă cu părinţii din cel de-al doilea semestru. Ne-a anunţat că începând de a doua zi, orice părinte poate veni să asiste la orele dumneaei, în orice moment poate şi doreşte. Poftiiim?!? Aşa ceva nu am auzit niciodată într-o şcoală de stat, nici înainte şi nici de atunci încolo.
     
    Desigur că m-am dus şi desigur că am văzut o oră excelentă. Nu este uşor să lucrezi cu copiii, cu atât mai mult cu bobocei. Cu toate acestea, participarea şi implicarea lor la oră era exemplară. Nu a fost elev să nu răspundă ceva şi nu a fost minut pe care copiii să-l piardă. Foarte mulţi erau cu mănuţele ridicate şi atenţia lor era în totalitate acolo. Remarcabilă oră, remarcabilă doamnă, pe cuvântul meu de fost profesor. 
     

    2012 şi revenirea în Bucureşti

     
    După anul petrecut pe domoalele plaiuri moldave, am revenit în tumultul capitalei, la vechile locuri şi rosturi. Am hotărât să nu înscriem copilul la vreo şcoală centrală, renumită, considerând mai important să căutăm o învăţătoare bună în apropiere. Aşa că am mers la şcoala cea mai apropiată de casă, preferând să ii oferim copilului timp de joacă în loc de ore în trafic.
     
    Şi nu am greşit, noua doamna învăţătoare ( care de fapt era prima, căci înainte de plecarea din Bucureşti, noi îl înscrisesem pe Mihnea în clasa dumneaei) fiind un alt pedagog cu har. A lucrat deosebit de frumos cu copiii, i-a condus cu măiestrie tot ciclul primar şi a reuşit să le creeze o bază foarte bună de noţiuni. Cu alte cuvinte, i-a pornit foarte frumos în viaţă!
     
    Ce a fost special la doamna noastră din Bucureşti? Mi-a plăcut importanţa acordată scrierii corecte, exemplele şi explicaţiile din fiecare text. Mi-a plăcut cât de frumos şi logic le-a desluşit tainele  matematicii. Mi-a plăcut în mod cu totul deosebit faptul că le dădea teme foarte rezonabile. A înţeles mereu importanţa jocului pentru copii şi a făcut în aşa fel încât aceştia să aibă timp şi de joacă după-amiaza. Mare lucru, nu-i aşa?
    Ce m-a impresionat cel mai şi cel mai tare, a fost faptul că a observat talentele copiilor şi s-a străduit să îi orienteze mai departe, în concordanţă cu acestea.
     
    În cazul nostru, cel puţin, a fost nevoie şi de insistenţe. Fiind vorba de arte plastice, aveam temerea că este prea devreme să începem acest drum şi, de fapt, chiar mă temeam să îl parcurgem. Cu tact, căldură şi  înţelegere mi-a demontat fiecare argument. Iar astăzi, atât noi, părinţii, cât şi fostul elev, îi mulţumim din suflet pentru sfaturile foarte bune!
     
    Cam acestea sunt cele mai grăitoare exemple personale de dascăli care-şi fac meseria cu pasiune, cu dragoste şi responsabilitate faţă de copii, indiferent de vremuri, de greutăţile lor si de criticile aduse sistemului.
     
    Transmit un gând pios de mulţumire şi recunoştinţă fiecăruia dintre aceştia şi fiecărui profesor din ţara asta, care pune suflet în ceea ce face. Chiar dacă pe băncile şcolii ne mai şi plictisim uneori, chiar dacă efortul e prea mare alteori, la început şi la sfârşit de an şcolar sufletul ne este înduioşat de amintiri şi măcar în gând sper că aveţi cui transmite o simplă mulţumire.
     
    Nu sunt toţi memorabili, dar fiecare purtăm în suflet câţiva dintre ei. Câţiva dintre cei care ne deschid orizonturi şi perspective, ne despică firul cunoaşterii şi încearcă să ne înveţe cum să îl reîmpletim în felul nostru.
     
    Să le mulţumim, zic!
    ––––––––––––––––––––

    Va multumesc pentru ca imi sunteti alaturi!

    Dacă vă place ce citiţi aici, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

  • Cu multumire, profesorilor de ieri

    Cu multumire, profesorilor de ieri

    Mai sunt doar cateva zile si dus e si anul acesta şcolar! La fiecare început şi sfârşit de an, apare în noi o uşoară nostalgie, trezind în suflete şuvoaie calde de emoţii, amintiri si uneori, recunoştinţă.
    Textul acesta a aparut toamna trecuta in revista „Femeia de azi”. Reprezintă un fel de comparaţie între şcoala de ieri şi cea de azi şi o mulţumire adresată profesorilor noştri şi celor ai copiilor noştri. M-am gândit la el zilele trecute şi am vrut să îl pun şi aici. Azi, prima parte, cea despre profesorii mei
     
    Spun unii că şcoala nu mai este ce a fost, că învăţământul zilelor noastre ar fi mai slab decât cel pe care l-am urmat noi, părinţii. Îndrăznesc să spun că nu sunt de acord, că vremurile trecute(pe care nu le regret nicicum) au avut şi  bune şi rele, la fel cum îmi par si cele de astăzi. Iar sistemul de învăţământ nu face excepţie.
     
    Dacă acum ne plângem de programa şcolară prea încărcată, extrem de teoretică şi total neadaptată cerinţelor pieţei muncii, de calitatea profesorilor, uneori direct proporţională cu salariile lor si de dezinteresul sau obrăznicia elevilor, putem să ne amintim de câte discipline tehnologice fără rost studiam în licee?
     
    Mai ţineţi minte rezistenţa materialelor, utilajul şi tehnologia lucrărilor mecanice? Sau fiecare săptămână de practică în atelier, care urma după trei de cursuri? Nu am nimic cu practica, (chiar dimpotrivă, se simte lipsa şcolilor profesionale, de meserii), dar acele săptămâni la care mă refer se făceau peste tot, inclusiv în liceele din care majoritatea elevilor intrau la facultăţi, cele ce s-au transformat după Revoluţie în teoretice.
     
    În ceea ce priveşte calitatea şi densitatea informaţiilor cuprinse în programele disciplinelor de bază, aş spune că pe vremea de tristă amintire era ceva mai bine structurată. În ciuda eternei şi sublimei reforme a învăţământului, care aduce schimbări dese, pe ici pe colo, prin punctele neesenţiale, curricula este mai încărcată şi mai grea.
    Mă gândesc la şiruri si suma lui Gauss în clasa a V-a şi la nişte importante reguli de determinare a ultimei cifre a puterilor. Pe noi chiar nu ne-au chinuit cu vreo 8-10 reguli demne de ceaslovul lui Nică, ca sa determinăm ultima cifra a lui 4 la puterea 1538.
     
    Se încearcă dezvoltarea acestor profunde abilităţi de calcul matematic în acelaşi an cu înmulţirea si împărţirea cifrelor zecimale, cu fracţiile şi regulile de bază ale calculelor cu puteri. Prea mare diferenţa intre dificultatea şi importanţa acestor noţiuni, nu credeţi?
     
    Şi aş putea continua, dar nu aceasta este tema pe care doream să o dezvolt. Nu vroiam să scriu despre şcoală  ca sistem, ci despre cazurile ei particulare, despre profesorii care mi-au marcat viata în calitate de elev şi părinte. Pentru că în ultima vreme, parca nu auzim decât critici la adresa profesorilor. Şi e păcat!

    Anii 80, un simplu oraş din sudul ţării.

    Şcolile vremurilor acelea arătau aproape ca şi cele de azi. Copiii făceau acelaşi zumzet, doar ca aveau mai mult respect pentru profesori şi mai multă teamă în suflet. Dar şi atunci şcoala era importantă. De acolo începeai sa-ţi construieşti viitorul şi sa cauţi modele-n viaţă.
     
    Ca şi azi, nu toţi profesorii erau respectaţi sau iubiţi. În fiecare şcoală, in fiecare timp, există oameni cu har si oameni mai puţin chemaţi. Pedagogia este o arta si o ştiinţă, iar facultăţile recompensează  nivelul de cunoştinţe, nu darul de a le transmite altora. Cu toate acestea, în spatele diplomelor stau oameni. Iar de unii dintre ei te apropii atât de mult încât îi păstrezi ani mulţi in suflet şi le transmiţi gânduri de respect şi multumire.

    Diriginta din şcoala generală

    Cam aşa au fost câţiva dintre profesorii mei, însă mă voi opri doar la doi dintre ei. Doamna dirigintă din ciclul gimnazial era profesoara de limba romana si era ilustrarea perfectă a cuvântului doamnă, in ciuda apelativului de tovaraşa profesoară. Elegantă, distinsă, un pic distantă, un pic inaccesibilă, un pic deasupra tuturora. Dar în spatele acestei impresii se găsea un om cald şi preocupat de elevi. Conştientizarea responsabilităţii formării unor copilaşi o făcea să pară oarecum distantă.
     
    Nu numai că ne-a învăţat gramatica şi regulile ei, ci în primul rând ne-a transmis dragostea de lectuăa si învăţătură, respectul pentru cuvântul vorbit şi scris. Ne-a îndemnat să visăm mult, căci dacă realizăm chiar şi jumătate din vise, tot vom fi oameni fericiţi. Şi ne spunea să citim, căci cărţile ne vor fi cei mai buni prieteni in viaţă. După ani am descoperit că aveam acelaşi scriitor preferat: “Pe Camil Petrescu îmi vine să îl învăţ pe de rost, ca pe o poezie”

    Dirigintele din liceu

    Dirigintele din liceu era profesor de matematica şi i se dusese vestea că era cel mai bun din oraş. Preda cu foarte multă răbdare şi la primele exemple nu sărea nicio etapă de calcul, fie ea şi o simplă adunare a aceleiaşi necunoscute. Dar a fost şi foarte exigent. Aproape toate notele erau din teste scrise, a căror durata era de 7 sau 9 minute. Puteai sa iei notă mare doar daca ştiai perfect sa rezolvi exerciţiile. Nu aveai timp de încercări sau de prea multa gândire. Dar pana in ultimul an, ajunsesem toţi să luam note mari.
     
    Avusese o viata personala trista, circula o poveste ca mama nu o plăcuse pe fata de care se îndrăgostise şi aşa se face ca nu se căsătorise niciodată. Când eram in clasa a XII-a ne chema pe toţi duminica la şcoală şi lucra cu noi, gratuit, încă 4 ore peste cele 5-6 ale programei unui liceu de profil. De multe ori, în pauză ne dădea bani să ne luăm îngheţată, pomenindu-şi mama care urcase la ceruri.
     
    Am intrat la facultate 34 din cei 36. Sper ca acolo, sus, unde a urcat si dumnealui, să audă mulţumirile şi recunoştinţa noastră, transmise la scânteierea unei lumânări.
    Va urma şi partea a doua, despre profesorii ce m-au impresionat azi.
     
  • Daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi

    Daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi

    Constienta mai mult sau mai putin, una dintre fricile noastre este aceea ca nu suntem parinti buni. Cam acesta imi era gandul cu care am plecat duminica trecuta la seminarul sustinut de Oana Moraru, cel la care eram nerabdatoare sa ajung.

    Sa incepem cu un exercitiu exemplu!

    Presupunem ca tu, mama, esti in bucatarie. De doua ore stai acolo in picioare, in caldura, invartind linguri in oale dolofane, taind, tocand si pregatind o masa delicioasa. Fie ca faci ceva bun si rapid, dupa o intreaga zi de munca, fie te-ai gandit cateva zile ce lucru mai special sa pregatesti pentru dragii tai.

    In sfarsit, masa este frumos asezata, tacamurile si paharele sclipesc, iar in farfurii ai creat adevarate tablouri ce risipesc in jur aburi intens aromati.

    Inviti familia la masa.

    Daca sotul este dispus sa-si intrerupa activitatea pentru ca ai reusit in primii 7 ani de casnicie (aia, cei mai grei) sa-l inveti sa aprecieze efortul tau… nu acelasi lucru va face adolescentul casei.

    El este absorbit in jocul in care de atata vreme sta cufundat. Vreme inseamna nu doar orele de azi, ci si multe altele, din nu mai stii cate zile anterioare.

    Tu spui ca se raceste mancarea, el spune absent „acum”. Dar acum nu mai are sensul pe care  il cunosti de-o viata.

    Si uite asa, simti cum ti se ridica parul in cap, cum adrenalina iti invadeaza mintea si fiecare por al corpului. In acele momente, tot ce gandesti este ca baiatul nu are niciun pic de respect, nici pentru tine, nici pentru nimeni altcineva pe lume.

    Dupa ce distilezi destul asemenea ganduri, mergi la el si scoti routerul din priza.

    Sistemul limbic este raspunzator de aceste reactii

    Ceva de genul acesta se intampla in fiecare casa si un asemenea exemplu  ne-a dat unul din frumosii adolescenti pe care Oana Moraru i-a adus la seminar. Nu era vorba de gatit, ci de un mic ajutor solicitat de parinte.

    In momentul in care refuza sa vina la masa, in tine se declanseaza frica ca nu esti un parinte bun si nu esti in stare sa educi un copil care sa respecte reguli, sa se integreze intr-un program si in sistemul ce il asteapta cu bratele deschise, ca sa ii impuna si mai multe reguli. In tine se activeaza sistemul limbic, care incepe sa strige „PERICOL, PERICOL, PERICOL”, iar reactia noastra este de tipul lupta, ingheata sau fugi. A scoate routerul din priza inseamna sa  adopti prima varianta.

    Insa noi nu prea rationam in momentele acelea si implicit nu ne straduim sa intelegem si punctul lor de vedere. Alex, care a dat exemplul similar celui ales de mine, a incercat sa ne explice.  Era dupa o zi lunga, cu multe activitati. Jocul acela era momentul lui de relaxare, dar el se desfasoara in grup. Intr-o sesiune de joc sunt implicati multi parteneri si o intrerupere din partea oricaruia dintre ei, anuleaza ce au lucrat TOTI inainte.

    Adolescentii de la seminar au transmis catre noi ideea ca le cerem sa fie prezenti atunci cand avem nevoie de ei sau intr-un moment al rutinei zilnice, dar nu suntem intotdeauna prezenti si cand ei ne solicita. „Dar crezi ca eu trebuie sa imi fac programul in functie de tine?” spune destul de des parintele de adolescent. Atunci cand ei doresc sa vorbeasca cu noi, ii ascultam pe jumatate, cu intreruperi sau cu gandul la treburile noastre.

    Psihologii spun ca in adolescenta se activeaza tot ce a fost nerezolvat in perioada 2-5 ani. Daca acele probleme emotionale nu se rezolva acum, ele se reactiveaza in criza de la 40 de ani.

    Adolescenta este o perioada tumultoasa. La intrebarea adresata de Oana celor patru adolescenti, referitoare la ce asteapta ei de la noi, copiii au raspuns ca vor sa ii lasam in pace si sa nu ii mai controlam permanent. Noi, parintii, nici nu prea realizam ca exercitam atata control. De aceea e bine sa ii intrebam pe ei ce simt. Am facut si eu acest lucru, iar raspunsul a fost exact acelasi 🙂  Dar apoi a indulcit amarul, spunandu-mi ca nu e chiar asa de rau, din moment ce el isi poate permite sa comunice ce nu ii convine. Eiii, mi-a mai revenit putin inima la locul ei 🙂

    Sa intelegem cum functioneaza creierul adolescentilor

    Ceea ce sta in puterea noastra de a face, este sa ii intelegem, sa ii iubim neconditionat, sa ii acceptam si validam. Sa incercam sa pricepem cum functioneaza creierul lor in aceasta perioada, acesta este mesajul Oanei catre noi si cheia care exista la noi.

    Comportamentul adolescentilor „in plina perioada de invatare a zborului in afara cuibului” este dominat de patru mari trasaturi:

    1. Sunt foarte sensibili din punct de vedere emotional. Lucrurile cele mai simple devin pentru ei o chestiune de viata si de moarte. Emotiile sunt exacerbate, devin imprevizibili si schimbatori. Ne descopera slabiciunile, sufera ca nu suntem perfecti, ne dau jos de pe piedestal si doresc sa nu fie ca noi. De aici si un conflict interior, pentru ca pe cealalta parte, ei si-ar dori sa ne vada in continuare perfecti, realizand ca sunt o prelungire a noastra.
    2. Simt o mare nevoie de angajare sociala. Mama natura dezvolta in ei dorinta de apartenenta la grup pentru ca astfel se asigura supravietuirea individului. In aceasta perioada prietenii au o mare influenta asupra adolescentului. In situatiile in care grupul nu este cel pe care ni l-am dori, este bine sa ti-l apropii ca sa poti ulterior transmite „observatii indirecte” asupra membrilor grupului. Umorul, „gadilarea orgoliului” adolescentului nostru si orice alta energie blanda sunt cele mai bune cai de influentare. In niciun caz comanda si interdictia!
    3. Adolescentul are un apetit crescut pentru noutate, pericol, neprevazut. Starea de fapt a lucrurilor, viata obisnuita de zi cu zi il plictiseste. Natura face acest lucru pentru a pregati tanarul pentru viitoarea plecare de acasa. Solutia pentru formarea unui instinct al pericolului este empatia. In alte state, empatia se cultiva inca de la 12-13 ani prin implicarea in voluntariat. Ajutand pe altii, copiii devin mai constienti de eventualele pericole sau pierderi ce pot aparea din decizii gresite.
    4. Adolescenta aduce cu ea capacitatea de explorare creativa. In aceasta perioada, apar intrebarile „dar de ce trebuie sa fac asta/dar daca am putea face altfel?”. Totul este pus sub semnul intrebarii din dorinta de a gasi cai noi si a schimba lucrurile in bine.

    Pentru a intampina problemele adolescentei trebuie sa ne conectam cu copiii nostri si sa intelegem cum functioneaza creierul lor.

    „Tot ce ne dorim in viata noastra in relatie cu ei – reguli, granite, un nivel de autoritate, puterea de a-i influenta inca in decizii, de a ne face ascultati – nu vin niciodata din putere, vin din conexiune.

    Limitele pentru copiii nostri nu sunt pentru a fi impuse, ci pentru a ii contine, pentru a-i face sa se simta iubiti si in siguranta. Orice pretentie de limita impusa pentru ca „eu sunt seful/eu sunt totusi mama ta/pe vremea mea nu indrazneam sa raspundem astfel parintilor/cat stai in casa mea, faci ce hotarasc eu” vor fi primite – in lumina punctelor 1, 2, 3  si 4 de mai sus – ca pe:

    1. Un atac emotional – pentru ca eu simt intens, cu extreme dramatice!
    2. Un divort social – pentru ca am nevoie de prietenii mei, altfel nu exist!
    3. O legare in lanturi – pentru ca am nevoie sa incerc lucruri noi!
    4. O incarcerare a mintii – pentru ca am nevoie sa gandesc in afara regulilor lumii, nu numai ale familiei!”

    Adolescentii nu mai comunica cu parintii pentru ca noi le-am minimalizat trairile, i-am judecat sau i-am ignorat in anii precedenti. Sau ne-am speriat de doua ori mai tare ca ei. Ca noi asta facem, la orice mic incident suntem cu gandul in viitor, proiectand situatii rele ce s-ar putea intampla daca ei nu invata lectia acelui moment. Ei sunt in prezent, dorind sa fie „auziti, continuti si aprobati”, in timp ce noi suntem in viitorul gri, vazut sumbru in acele momente.

    Imediat incepem sa le explicam si ei imediat isi astupa urechile.

    Trebuie sa ne controlam aceste frici si trebuie sa le validam trairile. Ceea ce simt ei arata astfel:

    Avem realmente nevoie de un umar pe care sa plangem, nu de un alt creier care sa ne indosarieze emotiile. Si, de regula, parintii uita sa fie acel umar pentru ca nu se pot opri din rolul lor pedagogic, grabit sa indese pe gat, contra-timp, materia vietii, asa cum o stiu ei.

    Adolescenta se termina complet pe la varsta de 25 de ani. Pana atunci, ei se pregatesc pentru plecarea de acasă, asa cum a transmis Oana si in interviul pe care l-am publicat. Daca simt ca sunt iubiti si acceptati, aceasta este varsta la care se reintorc catre noi.

    Acestea sunt o parte din ideile care s-au discutat duminica in sala seminarului Oanei Moraru. Au fost cinci ore ce au zburat ca cinci minute. Mi-a placut foarte mult, am fost cu toata inima si toti neuronii acolo, simtind, invatand si traind. Foarte intens si foarte valoros seminar, nu am suficiente vorbe ca sa redau emotia si participarea celor din sala. Am selectat cu greu cat si ce sa transmit, imi pare ca totul ar trebui dat mai departe. Am fost mai mult decat incantata sa descopar niste copii superbi! Au rezultate extraordinare, dar asta nu inseamna ca nu au si ei problemele lor. Iar Oana? Oana Moraru e WOW. E profesor, e pedagog, e psiholog, e om de stiinta, e ceva…un amalgam minunat. Copiii aceia vorbeau cu ea ca si cu sora mai mare, prietena cea mai buna, profesoara cea mai draga. Absolut impresionant, nu stiu ce sa va mai spun sa ma credeti ca participarea la un eveniment de-al ei te rascoleste, te invata foarte multe si te imbogateste. Pe tine si pe copiii tai!

    Pana acum, au mai scris despre eveniment: Ana Nicolescu, Anca Ilie, Mara Wagner.

    Fotografiile fac parte din albumul Oanei Moraru dedicat seminarului „Adolescenta-anii identitatii”.

     

    Va multumesc pentru ca imi sunteti alaturi!

    Dacă vă place ce citiţi aici, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.