Blog de familie

Lună: octombrie 2012

  • Halloween in imagini

  • Raluca şi Caietpentrucasamea.wordpress.com


    Am început postarea aceasta joi dimineaţă, după ce vă povestisem despre dezamăgirea noastră la actuala şcoală, cu intenţia de a o publica vineri. Pentru că era Sfântul Dumitru, Mihai a propus rugăciunea şi ideea a fost foarte bună. Ulterior, m-am bucurat că am întârziam postarea, pentru că astfel am descoperit că a fost o sărbătoare. La mulţi, mulţi ani, drăguţă „lămpiţă de iubire”, Cati Căpşunica, păpuşica-frumuşica!!!
    Aflaţi mai jos, despre cine este vorba!
    Pentru că am fost supărată şi încă mai sunt puţin, am încercat să caut o cale prin care să îmi revin. Şi am găsit! Nu una, ci două. Prima a fost că v-am scris vouă. Făcând aceasta am simţit o uşoară eliberare. Pentru că scriind îţi organizezi mai bine propriile gânduri şi pentru că mai primeşti idei, păreri şi soluţii. Mulţumesc Ramona, draga mea!
    A doua cale a fost să mă gândesc la ceva ce îmi face plăcere şi îmi oferă un suport şi un exemplu. Şi atunci mi–a venit în minte Raluca. Dacă pe Ramona, cei care poposiţi mai des pe acest blog, probabil o cunoaşteţi din superbele ei comentarii-un mare plus al acestui blog şi un şi mai mare sprijin al meu, poate că pe Raluca nu o cunoaşteţi.
    Dar vă povestesc imediat!
    Raluca este pentru mine, un model de om, descoperit cu puţin timp în urmă pe economisim.info, locul de unde învăţ multe. Raluca scrie demult pe blogul foarte frumos intitulat Caiet pentru casa mea. Este mămica a doi copii minunaţi-un băieţel S. şi Cati Căpşunica, profesoară de engleză şi ne ajută cu lecţii. Dar nu doar cu lecţii de engleză. Ne învaţă în general, cum să ne jucăm cu copiii…învăţându-i. Sau cum să îi învăţăm, jucându-ne. Oricum vreţi să spuneţi, este cea mai bună metoda de învăţare, pentru copii. Recunosc că personal, stau cam prost la acest capitol şi i-am lăsat această sarcină lui tati. Şi nu este chiar frumos din partea mea să fac asta. Nici pentru tati, nici pentru Mihnea şi nici pentru mine.
    Ca să mă îndrept, primul lucru pe care îl voi face va fi experimentul propus de Raluca aici. Ca o fostă profesoară de chimie, mi–a plăcut mult propunerea aceasta şi aştept cu nerăbdare reacţia lui Mihnea. Îmi veţi spune că este un experiment fizic şi nu chimic, dar la nivelul copiilor aceste distincţii nu există. Lor le plac extraordinar de mult experimentele, indiferent de ştiinţa din care fac parte. Acesta este chiar spectaculos pentru copii. Pe lângă difuziune, demonstrează şi obţinerea culorilor secundare, într-un mod foarte interesant, care va fixa noţiunile în mintea copiilor. Noi am făcut doar mici “vulcane” din oţet şi bicarbonat de sodiu. Cred că vă daţi seama, că nici urmă din cele două ingrediente nu mai rămâne în bucătăria noastră, după testarea vulcanilor.
    Pe lângă lecţiile de joacă cu copiii, Raluca ne mai învaţă ce înseamnă puterea, demnitatea şi dăruirea. Când am descoperit prima dată blogul ei, am citit un articol care m-a impresionat până la lacrimi. Ca să vă conving să îl citiţi şi voi, am vrut acum să extrag cel mai frumos paragraf, sau cel mai emoţionat, sau cel mai bine scris. Şi am citit din nou, şi recitit… Şi a fost foarte greu să aleg un singur paragraf, pentru că tot articolul este foarte frumos. Aşa că, l-am ales pe acesta, oarecum la întâmplare:
    “Eu scriu pentru că vreau sa ştie toată lumea că o fetiţă cu trisomie 13 este la fel de lovableşi de binecuvântata ca oricare alt copil, şi pentru că un alt părinte confruntat cu o trisomie rara să nu mai stea să scotocească net-ul după informaţii şi poveşti şi speranţă.  Sunt oameni care iţi arată ca nu eşti singur, că drumul e bătătorit, ca are popasuri şi, deşi poate mai greu decât altele, e un drum circulabil. Priveliştea e încântătoare (cel mai adesea sunt ochii fericiţi ai copilului tău), compania selectă, bucuriile nu sunt scrise cu creta pe asfalt, ci săpate în pietre mari de aducere aminte.  Că la sfârşitul vieţii nu vei fi un bătrân obosit şi sătul de viaţa, ci o prezenţă puternică şi luminoasă.”
    Şi eu mă simt onorată, Raluca, de a fi în prezenţa ta, fie şi virtuală!
    Găsiţi întreg articolul aici.
    Şi dacă mai aveţi nevoie şi de alte argumente pentru a descoperi acest superb blog, vă mai dau un pasaj din cea mai frumoasă recenzie de carte pe care am citit-o vreodată:
    “I send you a box
    Of glowing pearls.
    Wear them with irises
    And orange blossoms. 
    (Yakamochi)
    Par câteva cuvinte aranjate în patru versuri scurte, dar pe noi ne-a fascinat delicateţea cutiei de bijuterii, intenţia bărbatului de a o vedea frumoasă pe ea, contrastul dintre catifeaua petalelor de iris albastru-întunecate, sideful perlelor şi vagul portocaliu al florilor, simţeam în nări parfumul lor de primăvara şi ştiam că fata va fi frumoasă, cât de frumoasă…”
     Integral, recenzia se găseşte  aici.
    Am mai vorbit noi pe-aici, despre profesori buni şi despre profesori excelenţi.
    Când am ales să scriu despre creşterea şi educaţia copilului din perspectiva elev-profesor-părinte, m–am gândit la mine şi la Mihnea în perioada şcolii, dar nu numai. Am mai vrut să transmit ideea de continuă învăţare. Pentru că toată viaţa învăţăm câte ceva. Şi pentru că, mai puţin sau mai mult, rămânem mereu elevi.
    Din această perspectivă, a profesorului care izbuteşte mereu să ne înveţe câte ceva bun, v-o recomand pe Raluca.
    Din tot ce am citit pe blog, am înţeles că face parte din categoria acelor dascăli binecuvântaţi cu dragoste de copiii, de profesie şi de viaţă. Adică, din categoria profesorilor excelenţi.

    Dar să nu uitaţi niciodată că în spatele fiecărui profesor stă un om. Şi în cazul acesta, stă un om cu totul şi cu totul deosebit. Un om de o extraordinară forţă, credinţă, sensibilitate şi căldură.

    Şi tot ceea ce face,  este o revărsare de dragoste şi de fortă.
    Mulţumim, dragă Raluca, pentru tot ceea ce ne înveţi!
    Mihaela Dămăceanu

  • Rugaciunea Sf. Dimitrie

     Rugaciune Sfantului Dimitrie Izvoratorul de Mir

    O, rabdatorule de chinuri al lui Hristos, Izvoratorule de mir, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, aceasta a noastra rugaciune, ce aducem tie acum cu umilinta, primeste-o, si de bolile sufletesti si trupesti si de vrajmasii cei vazuti si nevazuti, cu rugaciunile tale cele bineprimite catre Dumnezeu, ne pazeste, ca impreuna cu tine in veacul ce va sa fie, sa cantam Lui : Aliluia !

    Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

  • Desenul şi încurajarea aptitudinilor copiilor


    A face profesia care îţi place este un alt factor foarte important al succesului în viaţă. Extrem de important în viaţa fiecărui om. Aceasta presupune să ştii concret ceea ce se face în acea profesie, pentru că diferenţa de la vis sau film, la realitate….este mare. Mai presupune şi să–ţi descoperi aptitudinile. Şi pentru că nu este lucru uşor, rolul nostru de părinte ar trebui să îşi facă simţită prezenţa. Conştienţi de dificultatea descoperirii înclinaţiilor şi aptitudinilor copiilor, am fost mereu atenţi la preocupările lui Mihnea.
    Având în vedere că în familia lui Mihai a existat pe toată linia un talent muzical, am sperat că acesta i s–ar putea transmite şi băiatului nostru. Am urmărit cu atenţie dacă are un interes legat de muzică dar nu am observat mai nimic. Abia în ultimul timp a început să îl preocupe puţin muzica şi dansul. Chiar dacă vine mai târziu, ne bucurăm şi vom monitoriza în continuare acest interes pentru a vedea cum evoluează. Oricum, am avut surpriza de a descoperi că a ascultat cu atenţie Phoenix şi mi–a spus că i–a plăcut.  Acest lucru s-a întâmplat în iarna trecută. Aseară a avut o repriză de dans şi am constatat că a evoluat şi aici, începând să simtă mai bine ritmul şi adaptând mişcarea la acesta. Ne-a spus că l–a ajutat şi cursul de modeling. Doamne ajută!
    Vom studia problema, în continuare.
    Nu la fel au stat lucrurile cu desenul.
    Prima dată când a luat creioanele în mână, a fost cu cărţile de colorat. Întâi le-a mâzgălit. Apoi, ca toţi copiii, a început să le coloreze. Era cam de doi ani şi ceva. Depăşea mereu conturul şi nu avea răbdare să termine desenul. A durat cam până pe la patru ani, când a început grădiniţa. Acolo a desenat mai mult decât o făcea acasă şi s–a simţit o uşoară evoluţie. Nu a remarcat nimeni vreun talent legat de desen. Dar a continuat să deseneze şi acasă. Am observat că o făcea din ce în ce mai bine, dar mai ales o făcea cu plăcere. Nu îl puneam noi să deseneze. Era alegerea lui. Exersa mereu aceleaşi teme, care îi plăceau lui, desigur. Adică corăbii, vapoare, locomotive şi trenuri, apoi tancuri şi explozii. Făcându-le des, am crezut că le face din ce în ce mai bine, pentru că le-a tot exersat.
    Într–o duminică dimineaţă, stătea pe jos ca de obicei, spre disperarea mea. Îşi ia hârtia şi creionul şi nu ştiu cum îmi vine să îi spun să mai deseneze şi altceva.
    Se gândeşte şi apoi începe. Două minute, patru-cinci linii şi a terminat. Când mi-a arătat desenul, a fost primul moment când am gândit că este posibil să aibă talent la desen. Făcuse o pasăre, aşezată pe creanga unui copac. Era un desen chiar reuşit, mai bun decât cel pe care l–a făcut ulterior, pentru a–l pune pe blog. Din păcate, l–am rătăcit în toate mutările noastre.
    Au trecut trei ani de atunci şi el continuă să deseneze. Am încercat să îl încurajăm cât putem de mult, explicându–i continuu că orice pasiune cere muncă şi exerciţiu. A înţeles şi el acest lucru şi nu se mai supără dacă îi mai dăm câte o sugestie sau părere negativă, pe care la început le suporta destul de greu. 
    Sunt desene de copil şi acest lucru este vizibil. Dar ceea ce contează mai mult este faptul că perseverează şi că o face cu plăcere. Nu desenează niciodată după model şi au foarte multe detalii care ilustrează imaginaţia şi spiritul de observaţie. De aceea, întotdeauna i-am apreciat munca şi l-am lăudat. Am simţit de fiecare dată, că acest lucru a contat mult pentru el.  
    Ceea ce vroiam să transmit părinţilor care observă la copiii lor o înclinaţie spre un anume domeniu, este că rolul lor în dezvoltarea acelei aptitudini, este foarte mare.
    Din experienţa noastră, pot să spun că grădiniţa şi şcoala nu vor acorda prea mare atenţie descoperirii talentelor copiilor. Cel puţin la vârsta mică, educatoarele şi învăţătoarele sunt centrate pe matematică şi română şi nu le interesează la fel de mult celelalte obiecte.
    Mihnea a desenat şi la grădiniţă şi la şcoală, observând că astfel atrage atenţia celor din jurul lui. În mod special, copiii sunt cei pe care îi impresionează cu desenele. Din partea cadrelor didactice, nu am avut prea multe reacţii de încurajare. Sau cel puţin, nu au ajuns la mine aceste reacţii.
    Am suplinit noi, cât am putut şi l-am dus la un curs de desen. A fost unul gratuit şi nu putem spune că am fost deosebit de impresionaţi de ceea ce a învăţat acolo. Dar a mers conştiincios aproape un an şcolar şi a pictat sub îndrumarea unei profesoare de desen, care oricum ştie mai multe decât noi. Ceva, ceva, tot s–a lipit de el şi de acolo.
                Când am făcut acest blog, mă gândeam că oamenii nu vor fi foarte interesaţi de desenele unui copil de 8 ani. A fost o mare bucurie să descopăr că sunt multe intrări pe blog, generate de desenele lui. Acest lucru l–a încurajat şi mai mult, ceea ce îi dă un elan în plus în a desena mai mult.  
    Nu ştim sigur dacă va continua acest hobby şi dacă va ieşi ceva din asta, mai târziu. Dar vrem să îl încurajăm şi să îl sprijinim cât putem, să cultive acest frumos obicei. 
                Închei cu un mesaj adresat părinţilor, de a conştientiza că noi suntem cei mai importanţi factori de sprijin în descoperirea şi cultivarea oricărui talent al copiilor şi de a încuraja permanent orice aptitudine pe care o descoperim la ei.   
      
                Mihaela Dămăceanu

  • De duminică…sau lecţie de la Mihnea


     De cinci luni, de când m-am reîntors în Bucureşti, am căpătat un bun obicei.

    Acela de a merge duminica la biserică!
    Relaţia mea cu Dumnezeu şi cu biserica este una foarte specială. Cu suişuri şi coborâşuri, cu întrebări fără răspunsuri. Cu întrebările unui om prea raţional. Şi totuşi, la un moment dat sau mai bine zis într–un lung interval dat, omul acesta prea raţional, a înţeles că sunt multe, prea multe lucruri, pe care raţiunea nu le mai poate explica. Şi atunci a început să–şi întoarcă cu speranţă privirea spre Dumnezeu. Că mi s–a întâmplat de la vieţuirea în Botoşani, sau că mi s–a întâmplat de la oboseala responsabilităţii pe care o porţi continuu pe proprii umeri, atunci când te îndoieşti de forţa divină, nu ştiu exact să vă spun. Ce ştiu, este că eram încă la Botoşani şi ne hotărâsem să revenim în Bucureşti, când am gândit că simt nevoia de a merge la biserică atunci când ne vom reîntoarce în capitală. Mi–a venit acest gând, ca un sprijin. Pentru că îmi era teamă că relaţia mea cu Dumnezeu, se va dilua prin revenirea în Bucureşti.
    Din fericire, nu s-a întâmplat aşa. Am reuşit să merg în fiecare duminică. Nu stau foarte mult şi nici nu pot explica foarte bine de ce mă duc. Dar doresc să merg şi mă simt bine cu ceea ce fac. Şi nu mă mai simt atât de obositor de responsabilă de tot ceea ce se întâmplă în viaţa mea. Pentru că înainte, mă simţeam vinovată de tot ce nu ieşea, nu mergea şi nu se întâmpla bine, atât în viaţa mea cât şi în viaţa tuturor persoanelor dragi mie. Era prea mult! Şi probabil tot din prea multă raţiune, am putut să înţeleg că nu totul depinde de mine. Şi atunci când înţelegi şi accepţi, devine mai uşor. Şi înveţi să ceri ajutor şi să primeşti ajutor. Accepţi că sunt lecţii pe care trebuie să le primeşti, uneori fără să le înţelegi. Accepţi că viaţa bazată doar pe raţiune are o limită şi înţelegi că acest fel de viaţă este o formă de orgoliu. Orgoliul de a te crede superştiutor şi de a dori să înţelegi şi să controlezi totul. Când ţi se luminează mintea şi sufletul şi pricepi că nu poţi, viaţa se schimbă şi devine mai uşoară. Deşi totul este mult mai complex decât pot eu să exprim aici, chiar dacă acest motiv ar fi singurul şi tot ar fi suficient să doresc să continui ceea ce am început.
    Rândurile de mai sus se referă strict la persoana mea. Mihai a fost întotdeauna mult mai credincios decât mine iar copilului nu am vrut să îi impun să meargă la biserică, pentru că eu fac acest lucru. 
    În week-endul care a precedat începerea şcolii, eram singură cu Mihnea, căci tati adusese băiatul şi plecase înapoi pentru încă o săptămână. 
    Neştiind cum să fac, l-am întrebat pe Mihnea dacă doreşte să vină cu mine sau preferă să stea singur acasă.
    A rămas puţin pe gânduri, apoi mi–a răspuns hotărât că merge şi el. “Doamna de religie a spus că dacă mergem duminica la biserică, în săptămâna următoare se întâmplă ceva şi putem face  mai multe lucruri!” 
    Şi uite cum învaţă oul pe găină, că tot mă gândeam eu cum să mă organizez mai bine, ca să pot izbuti să fac mai multe treburi, decât reuşeam înainte.
    Răspunsul a venit de la Mihnea.
    Şi includ această discuţie în categoria lecţii de la copiii noştri, că tot mă gândesc şi sucesc în cap acest subiect, pentru a–l pune odată pe hârtie.
    Nu am ştiut, nu am auzit şi nu mă m-am gândit niciodată la asta. 
    De aceea, l–am întrebat dacă mersul la biserică te ajută să te organizezi mai bine.
    “Nu, mami! Face Dumnezeu o minune, şi izbuteşti să realizezi mai multe în acelaşi timp!”

    A-ha!

    Şi ne-am dus împreună duminica aceea şi toţi trei duminicile următoare.
    Şi dacă vă gândiţi, aşa cum şi eu aş face, dacă s-a întâmplat ceea ce i-a învăţat “doamna de religie”, vă răspund că da.
    Nu ştiu dacă este o mică “minune”, nu ştiu dacă Mihnea a înţeles bine şi nici nu vreau să le mai ştiu pe toate.
    Important este, că acesta este rezultatul.
    Şi că avem o minune de băiat!
    Şi că lumea este plină de aceste minuni de băieţei şi fetiţe! 
    Sau fetiţe şi băieţei!
    O duminică minunată!
    Mihaela

  • Prima discuţie despre dragoste


    Am scris în postarea Subiectul tabu: copiii si dragostea îndemnul de a discuta cu copiii noştri acest subiect, pornind de la afirmaţia doamnei Aurora Liiceanu că vor vorbi între ei în spatele blocului. Scriam despre aceasta, convingându–mă şi pe mine în acelaşi timp, că este cazul să încep să discut cu Mihnea.
    Şi iată că discuţia a avut loc, mult mai repede decât mă aşteptam.
    Într-o seară în care le arătam băieţilor fotografia unei frumoase prietene, Mihnea spune:
    –        E sexi, mami!
    –        Da puiule, este! răspund eu aprobator.
    –        Mami, dar eu credeam că acesta este un cuvânt urât, pe care nu am voie să îl spun.
    –        Nu puiule, nu este aşa.
    –        Da nu înseamnă chestia aia?
    –      Care chestie? întreb după o lunguţă pauză în care am încercat să depăşesc surpriza şi să mconving că a venit momentul  să-mi pun sfaturile în aplicare.
    –        Ei, ştii tu…Când se fac copiii…
    Şi iar fac o pauză, apoi răspund:
    –        Nu înseamnă chestia aia. Înseamnă că cineva îţi place şi te duce cu gândul la a face chestia aia. Adică ai vrea să o faci.
    De data aceasta, este rândul lui să facă o pauză, probabil şi el surprins de discuţia cu mine pe această temă. Mai aruncă o privire pe ecranul monitorului, priveşte luuung fotografia şi îmi spune cu ochi galeşi şi sclipitori:
    “E sexi!!!”
    Credeam că vom încheia aici discuţia, gândindu-mă că este de ajuns, dar nu a fost aşa. Copilul era curios şi a profitat în continuare de moment, pentru a-şi mai lămuri unele necunoscute. M-a întrebat dacă şi noi l-am făcut pe el, tot aşa. Am aflat că toate aceste lucruri le ştia din discuţiile cu un prieten mai mare ca el şi chiar a văzut şi un filmuleţ. Treaba cu filmuleţul m-a speriat şi am întrebat ce era în el.  “O femeie întinsă pe spate şi un bărbat deasupra ei!”. I-am explicat că nu este bine să vadă astfel de filme, pentru că unele arată şi lucruri care nu se fac în realitate. Ştia că “se face când te căsătoreşti”. “Chestia aia!”. Nu am fost eu foarte sigură că ştia doar atât, dar am preferat să las informaţia aşa. Nici prea mult dintr-o dată! I-am mai explicat că trebuie să iubeşti fata cu care te căsătoreşti şi a fost foarte de acord. E–he, le ştie băiatul de acuma. Şi nu am scăpat ocazia de a-ispune că învăţătura este prima lui prioritate. 
    Am încheiat, deşi el ar fi tot întrebat, spunând că este timpul de culcare.
    Peste câteva minute, mă strigă din pat:
    “ Maaaamiiii, abia aştept să mă căsătoresc!”   
     
               Mihaela Dămăceanu

  • Tandretea amintirilor

  • Învăţământul nostru, cu bune şi rele

              Mereu am crezut că sistemul de învăţământ românesc are multe probleme. Începând de la calitatea şi salarizarea dascălilor până la calitatea absolvenţilor, la mijloc aflându-se programele şcolare prea încărcate şi total neadaptate cerinţelor actuale ale pieţei muncii. În paranteză fie spus, şi piaţa muncii are exagerările ei, cu pretenţiile de a angaja absolvenţi cu experienţă, note bune şi inteligenţă peste medie, pe care să îi muncească până la epuizare şi să îi plătească cu te miri ce. La polul opus se află categoria celor în jur de 50 de ani, care au experienţă, dar aceasta nu face nici cât o ceapă degerată, în ochii angajatorilor. Dar aceasta este o altă discuţie.

     
              Revenind la problemele învăţământului, volumul prea mare de informaţii conduce la goluri importante în cunoştinţele copiilor. Este atât de multă materie, încât nu se poate acorda suficient timp fixării cunoştinţelor de bază. De aceea sunt stât de mulţi copii care nu ştiu să scrie corect, care nu citesc aproape nimic şi care nu ştiu să facă înmulţirea şi împărţirea numerelor zecimale cu 10, 100, 1000, în clasa a IX-a.
     
               Cu toate acestea, există trei argumente care contrazic afirmaţiile de mai sus.
              1. România a avut întotdeauna rezultate foarte bune la multe olimpiade internaţionale, în mod special la disciplinele exacte. Elevii noştri cei mai buni, au obţinut multe premii la matematică, fizică, chimie şi nu numai. Şi ne mândrim cu această performanţă a sistemului nostru de învăţământ.
     
               2. Ca performanţă generală a sistemului nostru şcolar, mai avem un indicator. Toţi am auzit cum elevii români stabiliţi în străinătate sunt înscrişi la o clasă mai mare cu cel puţin un an, faţă de cea în care erau în ţară. Aceasta repartizare se face în urma unor testări care dovedesc că elevii noştri ştiu mai multă carte decât cei de aceeaşi vârstă, din ţări puternic dezvoltate.
     
               3. Sunt multe păreri ale celor plecaţi din ţară, că acasă se face mult mai multă şcoală. Un exemplu este prietena mea Ramona Popescu, pe care o cunoaşteţi şi voi prin superbele  comentarii pline de poezie, pe care le scrie pe acest blog.
               
                 Ea locuieşte în Marea Britanie şi mi-a scris: 
        
    „ Eu sunt extrem de mandra de sistemul nostru educational din Romania, deoarece am termen de comparatie cu cel de aici: joaca de copil. Sunt mult mai relaxati in materie si concentrarea ei, din pacate. Aici, ca sa inveti ca lumea limba engleza trebuie sa dai bani pentru scoli private, pentru a avea privilegiul sa inveti gramatica si restul.”
     
    Şi atunci, care este concluzia corectă? 

    Aceea că învăţământul românesc are două extreme. Pe de o parte, avem elevi foarte slabi, cu lacune mari, care trec prin şcoală ca gâsca prin apă, pe de altă parte, avem elevi foarte buni, cu rezultate excelente la concursurile şi olimpiadele internaţionale.
     
    Marea majoritate se găseşte în prima categorie, în timp ce vârfurile sunt mult mai puţine, dar foarte  valoroase.
     
    Această diferenţiere se vede cel mai bine în licee. Ea apare în şcolile generale la nivelul fiecărei clase. De aici încolo, copiii se despart. Cei câţiva foarte buni, se îndreaptă spre liceele bune, care sunt numărate pe degete în fiecare oraş, ceilalţi, masa claselor se îndreaptă spre liceele slabe, dar multe. În liceele foarte bune  continuă să înveţe şi chiar se fac eforturi mari pentru rezultate bune. În liceele slabe, elevii aceia de medie şi sub medie, se pierd total, pentru că acolo nu mai fac nici un fel de efort.
     
    Şi astfel, diferenţa de nivel se adânceşte până la nivel de prăpastie. De la liceele de elită, aproape toţi absolvenţii intră la facultate iar vârfurile ajung olimpici internaţionali şi studenţi la universităţi internaţionale de top. De la liceele slabe, dacă ajung câţiva la facultate şi mai nou, nu mai promovează nici examenul de bacalaureat.
      
    De fapt, aceasta era situaţia de pe vremea noastră şi din anii 90. Acum, se pare că tendinţa se adânceşte, din  moment ce această stratificare începe din ce în ce mai devreme, părinţii ducând copiii la şcoli mai bune, începând din clasa a V-a sau chiar din prima clasă.

    Mihaela Dămăceanu


  • Tanc in lupta

  • Crizanteme