M-a întrebat Iulia S de ce am plecat din Bucureşti şi cum a fost la Botoşani. Era unul din subiectele păstrate pentru celălalt blog, dar am scris destul şi aici despre această plecare, fără a explica de ce. Deci, are Iulia iaraşi dreptate, şi probabil că mai sunt şi alţi cititori curioşi.
Aşadar, să o luăm pe rând.
De ce am plecat?
În primul rand, conjunctura noastră profesională, ca să zic aşa, ne-a permis: Mihai este pensionat medical iar eu eram la acel moment, fără serviciu. În al doilea rand, motivele au fost mai multe, cele mai importante însă, fiind: o puternică dorintă de schimbare, o şi mai puternică dorinţă de a-l creşte pe Mihnea la curte şi o oboseală de a trăi în hărmălaia Bucureştiului. Ne plac schimbările din când în când şi ne doream să experimentăm un alt fel de a trăi.
Cum a fost?
Mai uşor din multe puncte de vedere, mai greu din altele.
Aşa cum este mereu viaţa!
A fost mai uşor din punctul de vedere al vieţii într-un oraş de provincie. Acolo unde locuiam central şi mergeam pe jos oriunde. Unde făceam, între cinci şi zece minute până la şcoală, până în centru, până la piaţă. Acolo unde viaţa nu este atât de stresantă şi alertă, unde oamenii sunt mai calmi, mai calzi şi mai săritori.
Cum vă spuneam, ne doream să creştem copilul la curte, iar el, şi mai mult decât noi. La Botoşani era o curte foarte mare, plină de pomi, flori şi vie, cu două case, în care locuiau soacra mea şi mama ei. Soacra într-una, bunica soţului meu, adică străbunica lui Mihnea, în cealaltă. Urma ca noi, să locuim cu bunica.
Mi-aş dori să scriu odată, un articol separat despre bunica. Dar nu pot să trec acum, fără a vă spune măcar, că a fost o femeie extraordinară, căci între timp, a închis ochii. “O femeie greu de egalat”, cum a spus părintele în plină biserică, la slujba de înmormântare, uitându-se spre noi, celelalte femei din familie. O femeie pe care am respectat-o, am admirat-o şi care mi-a fost dragă. O femeie, pe care nepoţii ei, au considerat-o mamă şi pe care, strănepotul a iubit-o la fel de mult ca şi nepoţii.
Partea mai grea a scurtei noastre vieţuiri în Botoşani, nu s-a referit la oraş. A avut legătură, strict cu viaţa în acea curte, pe care atâta ne-o dorisem. Şi greul nu s-a datorat bunicii, chiar dacă au fost ultimele luni ale vieţii ei.
Anticipasem eu, că aici s-ar putea să avem probleme. S-au dovedit însă, mai mare decât le crezusem. Dar acestea sunt probleme personale, şi nu toată lumea se loveşte de ele.
Să ne întorcem deci, la cum a fost viaţa în provincie, după 25 de ani de Bucureşti.
Personal, oraşul mi-a plăcut foarte mult. Cu un centru nou, frumos şi îngrijit, are şi unul vechi, aproape total renovat, asemănător ca stil oraşelor transilvane. Sunt foste case ale importantei comunităţi evreieşti, care a populat odată oraşul. La parter prăvălii, la etaj locuinţe. În această zonă se află şi casa în care s-a născut Eminescu şi biserica în care a fost botezat. În paranteză fie spus, mulţi ani am făcut confuzia că marele poet s-ar fi născut la Ipoteşti. Dar, familia Eminovici s-a mutat acolo, ulterior naşterii lui Mihai.
În afara centrului, oraşul se întinde pe coline domoale, cu străzi şerpuitoare şi case frumoase. În plimbările mele pe străzi lăturalnice, am admirat alternanţa caselor noi şi moderne cu cele piticuţe, a la Humuleşti, ca să le zic aşa. Uitându-mă la cât de multe erau primele, mă tot întrebam de ce se spune că oraşul este sărac. Privindu-le pe celelalte, mai înţelegeam câte ceva. Dar să nu credeţi că acestea nu erau frumoase. Micuţe şi scunde, au farmecul lor. Sunt dispuse paralel cu strada, astfel încât, le vezi din faţă prispele terminate cu o dantelărie de tablă şi sprijinite pe pari vechi de lemn, Curţile sunt pline de flori. Gospodari oamenii, oricum, chiar dacă simţi o lentoare în toate cele. Dar este acea pace, care odihneşte. O tihnă în care omul îşi mai aminteşte de suflet.. de religie… de semeni. Repezeala noastră, uneori îi năucea.
Am plecat ca să experimentăm dar şi ca să rezolvăm o mulţime de probleme, pe la casă şi pământ, pe care nimeni nu le mai putea gestiona. Aici am avut dificultăţi! Obişnuiţi să ne mişcăm într-un alt ritm, ne scotea din minţi lentoarea administrativă. Dacă ne-a fost ceva mai uşor să trecem peste încetineala lucrărilor la casă, descâlcirea situaţiei încurcate a diverselor acte, ne-a dus la disperare. Peste tot auzeai da, da, şi de fapt, nimic nu se rezolva. Şi mai veneam, şi iar mai veneam…., şi lucrul nu-l mai terminam.
De ce ne-am întors?
Când am plecat, am spus că vrem să testăm cum este şi vom decide după o vreme, dacă rămânem, sau cât rămânem. Când am ajuns, am realizat destul de repede că nu vrem să stăm toată viaţa. Nici o problemă în asta, din punctul nostru de vedere, căci vă spuneam că ne plac schimbările şi experienţele. Am adoptat, probabil din lecturile americanilor pe care îi tot citesc, ideea că nu trebuie să stai toată viaţa într-un singur loc. Hotărâsem însă, că ne-ar plăcea să stăm patru ani. În primul rând pentru Mihnea. În al doilea rând, pentru că era foarte multă treabă de făcut la casă, la curte şi la descurcarea situaţiei pământurilor bunicii.
Dar am făcut o greşeală de estimare. După un timp, s-a dovedit că veniturile noastre, inclusiv chiria apartamentului din Bucureşti, erau insuficiente pentru a aduce casa la un standard mediu de locuit. Şi a devenit o urgenţă în a relua serviciul. În Botoşani, a fost imposibil să gasesc ceva, la un nivel acceptabil de salariu. Singura variantă posibilă, pentru a regla situaţia financiară devenită prea dificilă, a fost să mă reîntorc la vechiul loc de muncă. Care… era în Bucureşti.
Şi ar mai fi un motiv, pe care nu pot să îl spun aici, dar cred că se deduce, pentru cine citeşte printre rânduri.
Dacă vă întrebaţi dacă regret, vă răspund că nu.
Am vrut o experienţă şi am avut-o!
Cu bune şi rele, cu surprize plăcute sau neplăcute.
După mulţi ani de Bucureşti, a fost o testare pe viu, a unei alte vieţi.
După mulţi ani de muncă în acelaşi loc, făcând acelaşi şi acelaşi lucru, am avut o minipensie, grea dar interesantă, în care mi-am reîncărcat bateriile şi am vrut să pun în practică nişte visuri mai vechi.
Se simte des o uşoară nostalgie în poveştile mele, referitor la această încercare. Vine din faptul că nu am reuşit să facem tot ce ne-am propus. Şi mai vine, din faptul că nu am putut să îi oferim lui Mihnea, cei patru ani pe care îi doream. El nu este genul de copil căruia să îi placă statul în casă. Îl ducem zilnic în parc, şi în Bucureşti. Dar pentru el, nu este suficient. Dacă ar putea ar sta vara toată ziua, numai afară. Acolo putea. Întâi a explorat grădina şi toate cotloanele curţii şi magaziilor. A cules via, ne-am urcat împreună pe garaj pentru a aduna nucile şi pe casă pentru cireşe. Am cotrobăit prin toate lăzile şi cutiile pline de praf, din pod, în căutare de lucruri pline de valoarea amintirilor. A plantat şi răsplantat flori şi a îngrijit cu mult drag fasolea pusă de el. Că mă şi întrebam dacă se va face agricultor, la câtă încântare era pe capul lui. Apoi şi-a extins universul, în afara curţii. Am putut acolo, după o lună, să îl lăsăm singur. Nu mai era nici un părinte, coadă după copiii de vârsta lui. Pornind de la un sfert de oră, a ajuns să stea cu orele. Şi-a făcut prieteni, căci în general îşi face repede, şi a devenit lider de trupă de biciclişti. În cele trei săptămâni cât a fost la mama, în fiecare zi veneau după el la poartă să întrebe când se întoarce.
Un alt fel de copilărie. Pe care aici nu o poate avea. Bucureştiul are, incontestabil, avantajele lui în educaţia unui copil. Dar eu cred, că acestea devin foarte importante, mai tîrziu. Chiar mult mai târziu!
Tipul acesta de copilărie, care s-a pierdut în oraşele mari, este ceea ce-şi doreşte cel mai mult copilul nostru, la vârsta pe care o are.
În ceea ce priveşte, foarte importantul aspect aş şcolii, am spus-o şi o mai spun: şcoală se face peste tot în ţara asta. Şi am adus destule dovezi remarcabile, în unele din postările de pe acest blog.
Dar copilăria lui Creangă, nu o mai găsim în Bucureşti. Şi lor le place!
Din păcate, strigent este să avem cu ce să îl creştem. Şi tot din păcate, locuri de muncă rezonabile, se găsesc greu în provincie. Şi de aceea, o mare parte din tineret se îndreaptă tot spre oraşele mari.
Sincer, nu mi-a lipsit Bucureştiul cât am fost în Botoşani. Nici nu prea am avut timp. Şi tot sincer, m-am bucurat când am revenit.
Ciudat, nu?
De ce am spus, atunci când am ajuns, că nu am sta acolo toată viaţa?
Pentru că, dacă trebuie să trag o concluzie clară, din tot ce v-am povestit aici, aceasta ar fi următoarea:
Ne plac schimbările şi ne plac experimentele. Ne place diversitatea.
Toată viaţa în Botoşani ar fi fost prea mult pentru noi. Sau prea puţin.
Acelaşi lucru, îl spun şi despre Bucureşti.
Să stăm noi, o viaţă întreagă într-un singur loc?
Greu de crezut!!!
Mihaela Dămăceanu, în drum spre Botoşani. De data aceasta doar o săptămână.
P.S. Şi vroiam să vă povestesc pe scurt. Se pare că nu pot scrie postări scurte.
