Blog de familie

Categorie: Botoşani

  • Miercurea fără cuvinte-Porumbeii

    Această provocare a fost lansată de Carmen pe blogul ei. Puteţi participa şi voi!

    Mihaela Dămăceanu

  • Botoşani, Mihai Eminescu şi Biblioteca Judeţeană

    Cam aşa arăta Botoşaniul iarna trecută. După cum se poate vedea după obrajii foarte roşii ai lui Mihnea, era un frig de crăpau pietrele, ceva spre -20 grade. Ştiu că şi în Bucureşti a fost foarte frig anul trecut, dar în Botoşani este şi acum la fel.

    M-am gândit să vă scriu tocmai astăzi, câteva rănduri despre acest oraş şi să vă arăt câteva poze făcute anul trecut, datorită faptului că este ziua în care s-a născut Mihai Eminescu, tocmai în oraşul despre care mai avem şi noi, una-alta de povestit. Insist pe această precizare, pentru că eu ani întregi, rămăsesem cu impresia greşită, că s-ar fi născut la Ipoteşti. Acolo a copilărit, locul exact în care s-a născut, fiind casa pe care v-o arăt mai jos, fotografie după care am scotocit în mod special, în „arhiva noastră personală”.

    Deşi, Primăria a renovat o parte importantă a centrului vechi, nu îmi dau seama de ce nu au renovat exact casa în care s-a născut poetul, un loc pe care orice turist ce ajunge prin Botoşani, ar dori să îl vadă. Şi, în paranteză fie spus, nu înţeleg nici de ce nu promovează şi nu profită deloc de ceea ce ar fi trebuit să fie un punct important în turismul cultural al acestei ţări. Se vede cât de bine arată etajul casei, în următoarele două fotografii. 

    Aceasta este biserica Uspenia, situată la doi paşi de casa poetului, monument istoric ce face parte din zona pe care au reuşit să o renoveze.

     Şi am mai ales două imagini din centrul vechi, aşa, doar ca să vă faceţi o idee despre oraş.

    Şi pentru că tot am fost acolo, mai există ceva ce m-a impresionat şi despre care nu am scris nimic până acum. Anul trecut pe vremea aceasta, obişnuiam să-mi petrec dimineţile la bibliotecă. Înfofoliţi pâna-n dinţi, plecam printre nămeţi, să-l duc pe Mihnea la şcoală, după care o viram spre biblioteca judeţeană.Vroiam să scriu, şi mergeam acolo, în primul rând pentru a fi într-un loc unde este linişte şi în al doilea rând pentru a nu sta doar în casă.

    În perioada aceea scrisul nu prea mergea, că mai mult stăteam să citesc decât să scriu. Dar locul acela m-a impresionat prin dăruirea şi munca pe care o vedeam. Deşi, stând de vorbă cu alte persoane, aflam că în oraş nu este mare interes pentru activitatea culturală, impresia mea nu a fost niciodată aceasta. Nu fac comparaţie cu Bucureştiul, ci cu oraşul meu natal şi cu alte mici oraşe de provincie, care însă, nu sunt luate ca reper de sărăcie, aşa cum se întâmplă cu Botoşani. În oraşul meu, şi în multe altele de provincie de nivelul Botoşaniului, nu am văzut două teatre, filarmonică, galerie de artă cu expoziţii lunare, muzee de talia celor din Botoşani şi nu în ultimul rând, o bibliotecă judeţeană impresionantă. 

    Cu un fond de carte de 500.000 de volume şi cu o colecţie foarte valoroasă de manuscrise eminesciene(pe care proprietarul a vrut să o doneze la Ipoteşti, dar nu a reuşit că nu au luat-o), cu mediatecă şi trei sedii, cred că este un reper foarte important pentru un oraş mic. Şi cel mai mult, m-a impresionat frecvenţa activităţilor culturale gratuite pe care le desfăşurau: seri de lectură, expoziţii de carte, dezbateri tematice dedicate culturilor altor ţări, cursuri de vară de limbi străine, etc. Am văzut multe grupuri de copii, aduşi în vizită de profesorii de limba română şi mai ales, vreau să vă spun că sala de lectură era aproape mereu plină. Nu este o sală la fel de mare ca cele din Bucureşti(50 de locuri, dacă nu mă înşel), dar mă bucuram că venea lumea.

    După frecvenţa cu care îi vedeam şi cărţile pe care le studiau, identificam oamenii din sală. Veneau studenţi care învăţau pentru sesiune, elevi care lucrau diverse referate pentru şcoală, avocaţi, profesori, câţiva ziarişti şi alte persoane a căror profesie nu izbuteam să o identific. Aveau wirelles şi era o categorie de cititori, liceeni în general, care venea doar pentru Internet.

    Probabil că nu va citi aceste rânduri, dar vreau să transmit un salut, o mulţumire şi un gând bun, uneia dintre bibliotecarele cu care am mai stat de vorbă şi de la care am învăţat câte ceva despre viaţă şi înţelepciune. Am plecat din Botoşani, fără a-mi lua la revedere şi vreau să îi spun acum, că mi-a fost tare dragă.

    Mihaela Dămăceanu

    P.S. Am ales o celebră strofă eminesciană, pentru a-i acorda şi marelui poet, măcar câteva secunde din ziua de azi.

    Vreme trece, vreme vine,
    Toate-s vechi si noua toate; +

    Ce e rau si ce e bine
    Tu te-ntreaba si socoate;
    Nu spera si nu ai teama,
    Ce e val ca valul trece;
    De te-ndeamna, de te cheama,
    Tu ramâi la toate rece.

                             Glossa 

  • Poze de la pomul laudat

    Am călătorit noaptea trecută şi dis de dimineaţă eram la Botoşani. În taxi mă uitam cu drag la oraş. Am ajuns acasă şi am regretat, ca şi atunci când am plecat, că în cea mai frumoasă perioadă a anului, eu nu sunt aici.

    Am plecat pe 6 mai, lăsând pomii în floare şi bujorii îmbobociţi, am mai venit o singură dată, când bujorii trecuseră dar am cules cireşe, şi acum găsesc pomii plini de rod. Merii, care anul trecut aveau doar câteva fructe, acum sunt plini. Via, parcă şi ea are mai mult rod decât anul trecut. M-am întristat gândindu-mă că nu le va mai culege nimeni.

    Pomii şi verdeaţa sunt cele mai frumoase lucruri de aici. M-am întristat şi când m-am uitat la casă. Parcă imploră să fie renovată.

    Dar gata! Nu avem cu ce, şi gata!

    Puiuţul nostru m-a pupat şi apoi a avut treburile lui. Biciclete, plimbări, căţeluşi şi …o fetiţă. De, asta este! Dar vine el la mami, acuş-acuş!. Căci seara ne iubim noi cel mai mult. În rest, e băiatul ocupat.
    Sunt frântă, că am dormit doar două ore noaptea trecută  şi ne-am făcut agenda pentru zilele următoare. Full, full, full, dar sper să apuc să vă fac nişte poze cu merii şi via. Şi nucii!

    Dar acum, vă caut nişte poze cu oraşul, aşa cum am promis.  

    Clădirea Tribunalului Judeţean

    Clădirea Tribunalului Judeţean

    Primăria

    Primăria

    Învăţăcel
    La 7 ani, buchisind „Nu credeam să-nvăţ/A muri vreodată”

    Biserica Uspenia, unde a fost botezat Eminescu

    Centrul Vechi-partea renovată

    Chivuţele

    Centrul Vechi-partea nerenovată

    Simple case

    Cealaltă categorie

    Una din multele biserici

    Detaliu clădirea Tribunalului

  • Mutarea la Botoşani


    M-a întrebat Iulia S de ce am plecat din Bucureşti şi cum a fost la Botoşani. Era unul din subiectele păstrate pentru celălalt blog, dar am scris destul şi aici despre această plecare, fără a explica de ce. Deci, are Iulia iaraşi dreptate, şi probabil că mai sunt şi alţi cititori curioşi.
    Aşadar, să o luăm pe rând.
    De ce am plecat?
    În primul rand, conjunctura noastră profesională, ca să zic aşa, ne-a permis: Mihai este pensionat medical iar eu eram la acel moment, fără serviciu. În al doilea rand, motivele au fost mai multe, cele mai importante însă, fiind: o puternică dorintă de schimbare, o şi mai puternică dorinţă de a-l creşte pe Mihnea la curte şi o oboseală de a trăi în hărmălaia Bucureştiului. Ne plac schimbările din când în când şi ne doream să experimentăm un alt fel de a trăi.
    Cum a fost?
    Mai uşor din multe puncte de vedere, mai greu din altele.
    Aşa cum este mereu viaţa!
    A fost mai uşor din punctul de vedere al vieţii într-un oraş de provincie. Acolo unde locuiam central şi mergeam pe jos oriunde. Unde făceam, între cinci şi zece minute până la şcoală, până în centru, până la piaţă. Acolo unde viaţa nu este atât de stresantă şi alertă, unde oamenii sunt mai calmi, mai calzi şi mai săritori.
    Cum vă spuneam, ne doream să creştem copilul la curte, iar el, şi mai mult decât noi. La Botoşani era o curte foarte mare, plină de pomi, flori şi vie, cu două case, în care locuiau soacra mea şi mama ei. Soacra într-una, bunica soţului meu, adică străbunica lui Mihnea, în cealaltă. Urma ca noi, să locuim cu bunica.
    Mi-aş dori să scriu odată, un articol separat despre bunica. Dar nu pot să trec acum, fără a vă spune măcar, că a fost o femeie extraordinară, căci între timp, a închis ochii. “O femeie greu de egalat”, cum a spus părintele în plină biserică, la slujba de înmormântare, uitându-se spre noi, celelalte femei din familie. O femeie pe care am respectat-o, am admirat-o şi care mi-a fost dragă. O femeie, pe care nepoţii ei, au considerat-o mamă şi pe care, strănepotul a iubit-o la fel de mult ca şi nepoţii.
    Partea mai grea a scurtei noastre vieţuiri în Botoşani, nu s-a referit la oraş. A avut legătură, strict cu viaţa în acea curte, pe care atâta ne-o dorisem. Şi greul nu s-a datorat bunicii, chiar dacă au fost ultimele luni ale vieţii ei.  
    Anticipasem eu, că aici s-ar putea să avem probleme. S-au dovedit însă, mai mare decât le crezusem. Dar acestea sunt probleme personale, şi nu toată lumea se loveşte de ele.
    Să ne întorcem deci, la cum a fost viaţa în provincie, după 25 de ani de Bucureşti.
    Personal, oraşul mi-a plăcut foarte mult. Cu un centru nou, frumos şi îngrijit, are şi unul vechi, aproape total renovat, asemănător ca stil oraşelor transilvane. Sunt foste case ale importantei comunităţi evreieşti, care a populat odată oraşul. La parter prăvălii, la etaj locuinţe. În această zonă se află şi casa în care s-a născut Eminescu şi biserica în care a fost botezat. În paranteză fie spus, mulţi ani am făcut confuzia că marele poet s-ar fi născut la Ipoteşti. Dar, familia Eminovici s-a mutat acolo, ulterior naşterii lui Mihai.
    În afara centrului, oraşul se întinde pe coline domoale, cu străzi şerpuitoare şi case frumoase. În plimbările mele pe străzi lăturalnice, am admirat alternanţa caselor noi şi moderne cu cele piticuţe, a la Humuleşti, ca să le zic aşa. Uitându-mă la cât de multe erau primele, mă tot întrebam de ce se spune că oraşul este sărac. Privindu-le pe celelalte, mai înţelegeam câte ceva. Dar să nu credeţi că acestea nu erau frumoase. Micuţe şi scunde, au farmecul lor. Sunt dispuse paralel cu strada, astfel încât, le vezi din faţă prispele terminate cu o dantelărie de tablă şi sprijinite pe pari vechi de lemn, Curţile sunt pline de flori. Gospodari oamenii, oricum, chiar dacă simţi o lentoare în toate cele. Dar este acea pace, care odihneşte. O tihnă în care omul îşi mai aminteşte de suflet.. de religie… de semeni. Repezeala noastră, uneori îi năucea.  
    Am plecat ca să experimentăm dar şi ca să rezolvăm o mulţime de probleme, pe la casă şi pământ, pe care nimeni nu le mai putea gestiona. Aici am avut dificultăţi! Obişnuiţi să ne mişcăm într-un alt ritm, ne scotea din minţi lentoarea administrativă. Dacă ne-a fost ceva mai uşor să trecem peste încetineala lucrărilor la casă, descâlcirea situaţiei încurcate a diverselor acte, ne-a dus la disperare. Peste tot auzeai da, da, şi de fapt, nimic nu se rezolva. Şi mai veneam, şi iar mai veneam…., şi lucrul nu-l mai terminam.
    De ce ne-am întors?
    Când am plecat, am spus că vrem să testăm cum este şi vom decide după o vreme, dacă rămânem, sau cât rămânem. Când am ajuns, am realizat destul de repede că nu vrem să stăm toată viaţa. Nici o problemă în asta, din punctul nostru de vedere, căci vă spuneam că ne plac schimbările şi experienţele. Am adoptat, probabil din lecturile americanilor pe care îi tot citesc, ideea că nu trebuie să stai toată viaţa într-un singur loc. Hotărâsem însă, că ne-ar plăcea să stăm patru ani. În primul rând pentru Mihnea. În al doilea rând, pentru că era foarte multă treabă de făcut la casă, la curte şi la descurcarea situaţiei pământurilor bunicii.
    Dar am făcut o greşeală de estimare. După un timp, s-a dovedit că veniturile noastre, inclusiv chiria apartamentului din Bucureşti, erau insuficiente pentru a aduce casa la un standard mediu de locuit. Şi a devenit o urgenţă în a relua serviciul. În Botoşani, a fost imposibil să gasesc ceva, la un nivel acceptabil de salariu. Singura variantă posibilă, pentru a regla situaţia financiară devenită prea dificilă, a fost să mă reîntorc la vechiul loc de muncă. Care… era în Bucureşti.
    Şi ar mai fi un motiv, pe care nu pot să îl spun aici, dar cred că se deduce, pentru cine citeşte printre rânduri.
    Dacă vă întrebaţi dacă regret, vă răspund că nu.
    Am vrut o experienţă şi am avut-o!
    Cu bune şi rele, cu surprize plăcute sau neplăcute.
    După mulţi ani de Bucureşti, a fost o testare pe viu, a unei alte vieţi.
    După mulţi ani de muncă în acelaşi loc, făcând acelaşi şi acelaşi lucru, am avut o minipensie, grea dar interesantă, în care mi-am reîncărcat bateriile şi am vrut să pun în practică nişte visuri mai vechi.
    Se simte des o uşoară nostalgie în poveştile mele, referitor la această încercare. Vine din faptul că nu am reuşit să facem tot ce ne-am propus. Şi mai vine, din faptul că nu am putut să îi oferim lui Mihnea, cei patru ani pe care îi doream. El nu este genul de copil căruia să îi placă statul în casă. Îl ducem zilnic în parc, şi în Bucureşti. Dar pentru el, nu este suficient. Dacă ar putea ar sta vara toată ziua, numai afară. Acolo putea. Întâi a explorat grădina şi toate cotloanele curţii şi magaziilor. A cules via, ne-am urcat împreună pe garaj pentru a aduna nucile şi pe casă pentru cireşe. Am cotrobăit prin toate lăzile şi cutiile pline de praf, din pod, în căutare de lucruri pline de valoarea amintirilor.  A plantat şi răsplantat flori şi a îngrijit cu mult drag fasolea pusă de el. Că mă şi întrebam dacă se va face agricultor, la câtă încântare era pe capul lui. Apoi şi-a extins universul, în afara curţii. Am putut acolo, după o lună, să îl lăsăm singur. Nu mai era nici un părinte, coadă după copiii de vârsta lui. Pornind de la un sfert de oră, a ajuns să stea cu orele. Şi-a făcut prieteni, căci în general îşi face repede, şi a devenit lider de trupă de biciclişti. În cele trei săptămâni cât a fost la mama, în fiecare zi veneau după el la poartă să întrebe când se întoarce.
    Un alt fel de copilărie. Pe care aici nu o poate avea. Bucureştiul are, incontestabil, avantajele lui în educaţia unui copil. Dar eu cred, că acestea devin foarte importante, mai tîrziu. Chiar mult mai târziu!
    Tipul acesta de copilărie, care s-a pierdut în oraşele mari, este ceea ce-şi doreşte cel mai mult copilul nostru, la vârsta pe care o are.
    În ceea ce priveşte, foarte importantul aspect aş şcolii, am spus-o şi o mai spun: şcoală se face peste tot în ţara asta. Şi am adus destule dovezi remarcabile, în unele din postările de pe acest blog.
    Dar copilăria lui Creangă, nu o mai găsim în Bucureşti. Şi lor le place!
    Din păcate, strigent este să avem cu ce să îl creştem. Şi tot din păcate, locuri de muncă rezonabile, se găsesc greu în provincie. Şi de aceea, o mare parte din tineret se îndreaptă tot spre oraşele mari.
    Sincer, nu mi-a lipsit Bucureştiul cât am fost în Botoşani. Nici nu prea am avut timp. Şi tot sincer, m-am bucurat când am revenit.
    Ciudat, nu?
    De ce am spus, atunci când am ajuns, că nu am sta acolo toată viaţa?
    Pentru că, dacă trebuie să trag o concluzie clară, din tot ce v-am povestit aici, aceasta ar fi următoarea:
    Ne plac schimbările şi ne plac experimentele. Ne place diversitatea.
    Toată viaţa în Botoşani ar fi fost prea mult pentru noi. Sau prea puţin.
    Acelaşi lucru, îl spun şi despre Bucureşti.
    Să stăm noi, o viaţă întreagă într-un singur loc?
    Greu de crezut!!!
    Mihaela Dămăceanu, în drum spre Botoşani. De data aceasta doar o săptămână.
     
    P.S. Şi vroiam să vă povestesc pe scurt. Se pare că nu pot scrie postări scurte.    

  • Şcoala din Botoşani versus şcolile bucureştene

    Se apropie începerea anului şcolar şi după cum observ din căutările de pe Google care ajung pe blogul meu, părinţii încep să se informeze despre şcoli şi grădiniţe.
     
              De aceea, m-am gândit că ar fi util să mai scriu ceva legat de aceste subiecte, iar astăzi voi aborda subiectul şcolilor.
      Prima idee a fost o comparaţie între şcoala  de pe vremea noastră şi cea de azi precum şi la impresiile din perioada mea de profesorat. Voi lăsa această variantă pentru altă dată, fiind mai potrivite acum informaţiile mai recente.
     
    Iar acestea provin doar din experienţele mele de părinte şi implicit ale lui Mihnea de elev.
     
    Voi face deci, o comparaţie între şcolile din Bucureşti, vizitate în vederea înscrierii băiatului în clasa I şi cea din Botoşani, în care, urmare mutării noastre acolo, Mihnea a frecventat clasa I.
     
    La începutul ultimului an de grădiniţă, ne–am interesat de şcolile situate în apropierea casei şi mai ales de învăţătoare. În paranteză fie spus, în situaţia în care locuieşti în Bucureşti, am considerat întotdeauna că dacă am de ales între o şcoală de renume şi o învăţătoare foarte bună dintr–o şcoală de cartier, aleg a doua variantă. Precizez că nu locuim central. Motivul principal este traficul infernal din acest oraş şi nu văd rostul pentru care să chinui zilnic copilul, cu un drum de cel puţin o oră. Consider că, la nivelul claselor mici, cel mai important lucru este să aibă o învăţătoare bună.
     
    Am vizitat câteva şcoli şi am găsit o doamnă învăţătoare despre care am aflat lucruri foarte frumoase şi mi-a lăsat şi mie o impresie excelentă. Şcolile însă, mi-au lăsat un gust amar.
     
    Amar, foarte amar…
     
    Dacă în ceea ce priveşte clasele I–IV, lucrurile mi–au părut în ordine, elevii ciclului secundar m-au speriat. I-am văzut pe micuţi în clase, pe holurile şcolilor şi în curte şi nu m–a frapat nimic. Era totul obişnuit, aşa cum am ştiut şi am văzut întotdeauna copiii. Unii mai săreau, alţii mai ţipau, sau alergau, sau râdeau. Totul normal. Nimic altfel de cum ştiam eu că erau copiii. Dacă pe cei mici, i–am văzut coborând frumos scările, civilizat şi disciplinat, cei mari păreau aproape scăpăţi de la închisoare. Trânteau uşile de m-am mirat cum de mai pot exista uşi în acea clădire. Alergau pe holuri ca scăpaţi din balamuc. Ţipau şi făceau o hărmălaie de am crezut că râmân fără timpane. Inclusiv în uşa secretariatului. Tot în uşa secretariatului era o grămadă mare de băieţi, care trăgea de o fată întinsă complet pe jos. Nu am identificat foarte bine dacă fata râdea sau ţipa, din cauza zgomotului cumplit din holul şcolii. M-am dus şi i-am potolit, am ridicat fata şi i-am certat puţin. S-au potolit un minut şi au reînceput. Fata râdea. Părea că îi făcea chiar plăcere   
     
    I–am întrebat dacă se bat sau se joacă şi fata mi–a răspuns că se joacă.
     
    Apoi a venit la mine cu o plângere, un băieţel.  Clasa a–V–a sau a VI-a. Îl înjurase altul.
     
    Ca un buuuun mediator, am împăcat copiii. 
     
    În toată această perioadă-10 minute, 15 minute-, NU a existat nici o reacţie din secretariat.
     
    NU a ieşit nimeni, NU a spus nimeni nimic.
     
    Am intrat, când a venit doamna pe care o aşteptam.
    Nu m-am putut abţine să nu am nici o reacţie şi le-am spus:
    „Am stat aici puţin, pe hol, şi m-am îngrozit de ce am văzut!”
    Răspunsul a fost:
    „Şi noi! Tot timpul!”
    Aha! Deci aşa stau lucrurile pe la voi.
    Te îngrozeşti tot timpul dar nu faci nimic.
    Ce pot să mai zic.
    Mai bine tac.
    Şi mă duc acasă şi sun o fostă colegă, care are doi copii, mai mari decât Mihnea. Şi îi povestesc, destul de şocată, ceea ce am văzut.
    „Aşa este peste tot!” vine prompt răspunsul ei.
    Şi iar nu mai ştiu ce să mai zic.
    Ce pot să vă spun este că nu era aşa. În 1996, când am plecat eu din învăţământ, nu era aşa. Nu lipseau profesorii total de pe holuri, nu erau secretare absolut inerte şi nu erau copiii atât de apucati.
    M-am gândit că îl vom lăsa pe Mihnea într-o şcoală apropiată, dar în clasele mari, nu este de făcut şcoală aici.
          
    Concluzia fiind luată, ne-am văzut de anul de grădiniţă şi de viaţa noastră destul de agitată, din acea perioadă.
    A trecut aproape un an, şi în iulie anul trecut, într-un moment de cumpănă dar şi dintr-o dorinţă de schimbare, ne hotărâm brusc să ne mutăm la Botoşani.
     
    Intrăm într-o agitaţie fizico-psihico-emoţională nebună, şi pe 21 august eram acolo.
                Cum acolo am locuit central, am luat la analizat şcolile apropiate. La trei paşi era Şcoala de artă, la care învăţase şi Mihai. Ne–am gândit să încercăm acolo, ţinând cont şi de faptul că Mihnea are ceva înclinaţii artistice, deşi am o reţinere referitoare la specializarea de la vârste atât de mici.
     
    Nu l-am putut înscrie, pentru că toate clasele erau formate din primăvară şi nu mai era nici un loc. După mai multe cercetări, ne-am oprit la Şcoala nr. 17 şi la D-na învăţătoare Rada Nastasia. Şef de investigaţii şi de înscriere, fusese de data aceasta Mihai, într-un drum precedent pe care îl făcuse singur. La câteva zile după 1 septembrie, când reîncepe viaţa în şcoli, l-am luat pe Mihnea de mânuţă şi ne-am dus să vedem şi noi şcoala şi să le cunoaştem pe doamnele directoare şi învăţătoare.
     
    Şi iar am o surpriză.
     
    Dar invers!
     
    Mi–a plăcut!
     
    Am înţeles că şcoala este mai nouă şi că şi–a câştigat deja un renume, prin rezultatele bune pe care le–au obţinut. Are câţiva ani, dar nu ştiu exact câţi.  Se vedea că este mai nouă, pentru că iese din tipicul construcţiilor clădirilor de şcoli, pe care le cunoaştem cu toţii, de pe vremea când ne mai tremura şi nouă sufletul prin băncile acelea învechite. Este o clădire pătrată, cu o curte interioară, tot pătrată bineînţeles, ca la locuinţele spaniole. Toate coridoarele sunt luminoase, pentru că au pe o latură ferestre spre curtea interioară. Acolo, un decor frumos era pregătit să întâmpine copiii şi noul an. Un brad mare, plin de mici obiecte făcute de copii. Toată şcoala era luminoasă, cu panouri pline de picturi, fotografii, hărţi distractive şi diplome. Multe diplome, foarte multe diplome.
     
    Şi mi–a mai plăcut foarte mult intrarea profesorilor şi scara. Spaţioasă, largă, luminoasă, impresionantă. Mi–a rămas în memorie o asociere cu o scară de mare hotel de epocă. Ca spaţiu şi lumină vorbesc, nu ca stil arhitectural, căci acolo vorbim de cu totul şi cu totul altceva. Nu au şcolile româneşti parte de astfel de clădiri. Şi pe scară decorul era foarte reuşit.
     
    În spatele clădirii este o foarte mare sala de sport. Curtea este cam mică, dar există compensare datorită sălii.
     
    Apoi a început şcoala şi am scris în martie despre deschiderea anului şcolar. Am spus acolo(Şcoala în provincie se numeşte– poate mă ajută cineva cu un sfat că nu ştiu cum să pun linkul aici) că a fost cea mai frumoasă deschidere de an şcolar pe care am văzut-o în viaţa mea. Nu scriu astăzi despre doamna învăţătoare, pentru că şi aşa m-am lungit foarte tare şi subiectul este şcoala. Dar nu pot să trec mai departe, fără a spune că surpriza şi bucuria mea cea mai mare, legată de şcoala din Botoşani, nu a venit de la clădirea şcolii, ci de la calitatea actului didactic şi a celor care îl efectuează. Mi-a plăcut clădirea şcolii, este foarte adevărat, dar cel mai mult am fost impresionată de ce se făcea acolo. Am spus dedicaţie şi aşa spun şi acum. O altă postare în care vorbesc despre calitatea actului didactic este Lecţia deschisă cu părinţii-apel pentru profesori şi părinţi. Pe aceasta o găsiţi în topul postărilor unde a fost multă vreme, pe primul loc.
     
    În plus, am criticat şcolile din Bucureşti, pentru nişte impresii care nu au legătură cu actul şcolar, şi corect este ca în articolul de azi, să prezint şi pentru Botoşani aceleaşi aspecte.
    Am avut timp, după începerea anului, să observ foarte bine comportamentul elevilor.
    Tot de holuri, tot din afara clasei.
    Altceva, faţă de ce v–am povestit mai sus.
    Adică, un comportament normal.
    De copiii bineînţeles. Dar normal.
    Îi vedeam dimineaţa pe cei mici şi la prânz pe cei mari. În primul rând, că am uitat să vă spun că intram în şcoală. Aceasta nu era păzită de personal de securitate şi părinţii puteau intra în şcoală. Bine, nu este nimic rău în faptul că în Bucureşti sunt păzite şcolile. Subliniez, că noi puteam intra oricând în şcoală, ceea ce nu poţi face în şcolile bucureştene. Administratorul era permanent la uşă, cu ochii pe toată lumea. Senzaţia mea a fost că ştia toţi părinţii. Oricum, nu am auzit niciodată de vreun incident care ar putea duce la ideea pazei plătite a şcolilor.
    Apoi, pe holuri, copiii mai alergau. Dar normal, în limitele a ceea ce am ştiut întotdeauna, că înseamnă un comportament copilăresc. Ştiu cât de mult a explicat copiilor şi a insistat D-na Rada asupra problemelor de comportament. La începutul anului, auzeam mereu aceste discuţii, la sfârşitul orelor, purtate cu copiii şi părinţi. Reţin că de multe ori insista asupra alergatului pe coridoare şi le atrăgea mereu atenţia să meargă pe mijlocul culoarului, pentru a nu fi loviţi de uşile ce se puteau deschide brusc, de către elevii repeziţi. Dar oricum, uşile nu se deschideau ca la Bucureşti.
    Nu pot afirma că nu sunt probleme în comportamentul elevilor, în Botoşani. Probleme sunt peste tot. Vreau doar să spun, că acolo, copiii sunt altfel. Zici că eşti într–o şcoală, nu într–un balamuc.
    Şi este păcat că se întâmplă aşa!
    Ştiu că este un pic incorectă comparaţia. Am comparat nişte şcoli bucureştene de cartier, cu o şcoală centrală, sau semicentrală, din Botoşani.
    Poate că ar fi fost mai bine să fi înscris copilul şi aici, tot undeva în centru.
    Nici nu mai ştiu. Dar nici mersul cu autobuzele bucureştene, o oră sau chiar o oră şi jumătate pe zi, nu este o fericire. Doamna învăţătoare, însă, îmi place foarte mult.
    Se ştie că însingurarea şi pierderea de identitate care apare în oraşele foarte mari, schimbă comportamentul.
    Dar e prea repede în clasa a V-a. 
    Mihaela Dămăceanu
    P.S. Am mai vizitat încă o şcoală. Şcoala generală nr. 7. La fel de frumos! 

  • Clasa I-a B, de la Şc. Gen. nr.17, Botoşani. Învaţătoare D-na Rada Nastasia