Nu credeam că voi ajunge să pronunț cuvintele acestea, nu că ar fi prea departe de adevăr, dar nu îmi plac. Însă s-a întâmplat și vă povestesc imediat.

Săptămâna trecută, friiiig mare. Eu am probleme cu frigul mai mereu, dar până anul trecut m-am dat tânără și vitează, astfel că nu am purtat căciulă. Prima pe care mi-am luat-o anul trecut, a fost făcută de draga de Ella, căreia tare îi mulțumesc. A doua era prin șifonier de mult, mai mult un fel de tocă de nurcă, drăguță și primită de la mama mea.

Anul acesta în zilele friguroase, le-am alternat. Toca de nurcă nu prea acoperă mult cap, așa că am adoptat moda rusească, învăluindu-mi creierașul cu o eșarfă bej cu modele maronii. Pe vârful capului trona căciulița de nurcă. Am mers cu moda rusească până la capăt și am asortat combinația la un cojoc lung, de culoare maro.

Mie-mi părea că-s chic!

Acuma, că să fiu corectă trebuie să vă spun că niciodată nu mi s-a părut că ceva se așează avantajos pe capul meu. Că de aceea nu am purtat aproape juma’ de secol nimic pe cap, da?

Dar eu mă vedeam exemplificarea amuzanto-modernă a chicului rusesc! Însă mi se întâmpla doar mie. Soțul ca soțul, se abținea să se pronunțe, dar cu copchilul mi-am găsit nașul!

În ziua cu pricina, acasă aveam soț cobză de răcit, cerșind cu ochii o frecție zdravănă. Deci copil de dus de antrenament, EU! Seara, adică de 19,30 la 21,30. Frig de crăpau pietrele, vânt și umezeală  de-mi intrase în toate oasele. Totul amplificat de nesomn, căci mă învârtisem fără rost în pat, de la ora 3 dimineață în noaptea precedentă. La 5 am cedat și am venit la computer.

Deci mă echipez de drum. Precum prințesa Siberiei, cum vă spusei înainte. Mihnea se uită lung și zice:
– Îți pui căciula?
– Da.
– Și cojocul?
– Da.
Pauză continuată cu:
– Nu mai merg la antrenament.
– Cuum?
– Nu mai merg!
– Ba mergi și încetezi!
În paranteză fie spus, copilul nu a mai zis în doi ani, decât o singură dată că nu merge la antrenament.
Ne pornim. Pe drum mergea înaintea mea cu vreo doi metri. Îmi simt lezată toată onoarea de fotomodel slav și încerc să-i explic că este frig. Că nu îmi stă atât de rău. Că nu se face să mergi înaintea mamei tale. Nici nu auzea, nici că-l interesa. Tăuraș încăpățânat, îl cunosc bine. Şi pe el și pe tata, că am fost binecuvântată în familie cu două exemplare ale zodiei încăpățânării.

Mai tac și continui să merg, încercând să conving copilul că se poartă foarte rău. Adică necivilizat chiar. Adică obraznic, chiar. Adică enervant. Nu am folosit chiar aceste cuvinte, dar asta simțeam. Continui să fiu elegantă, dar mergeam cu un ghiaurel. Nimic, nicio reacție. Ajungem și îl las acolo. Vin acasă, fac soțului o frecție, fumez o țigară și mă pornesc iar. Cam ruptă de oboseală, iau un taxi. Ajung și cobor din mașină să culeg ghiaurașul.

Apare, face niște ochi foc de jenați și urcă cu viteză supersonică în mașină.
– Mihnea, ce ai?
Pauză.
– Mihnea, hai să iau și băieții cu noi, că merg în aceeași direcție! Și dau să deschid ușa să îi strig.
– Nuuuuu! aproape țipă la mine.
Mi se pune un nod în gât și nu mă abțin a-i zice una. Șoferul de taxi se întoarce spre Mihnea și se uită dezaprobator și curios. Nu a mai văzut omul prea des, asemenea ghiauraș de tăuraș. Țin să vă spun că nici eu nu am trecut cu el prin asemenea faze în public. Încăpățânarea o vedeam doar acasă, nu în stradă, nu în taxi. Până acum!

Tac și-nghit ca să ajung acasă mai repede, fără spectacole.

Urcăm și merg val-vârtej la taică-su. Acesta dormita între perne, în arome de alcool sanitar. Cu un debit verbal de nerecunoscut, îi relatez toată istoria, foc de ambalată și supărată în același timp.
– Știi cum poți să te simți constatând că îi este jenă cu tine? îmi întreb soțul.
Acesta, poate de la alcoolul sanitar, zău că nu știu altfel cum, avea o față cam amuzată. Apare și Mihnea supărat și el, în continuare. Tot el era  bosumflat, dacă puteți înțelege așa ceva. Nu mă mai abțin și dau drumul unei tirade despre comportament, educație, respect pentru părinți, de-astea, înțelegeți voi.
– Tati, dar arată ca o babă, este răspunsul foarte hotărât al bosumflatului meu.
Rămân cam mută o secundă, două, trei și în disperare nu-mi iese pe gură decât:
– Păi, sunt o babă! Nu ne zici tu asta de niște ani?
– Da, dar poți să fii O BABĂ CU STIL!

Privesc disperată spre Mihai. Abia își ținea hohotul de râs în el. Nici răcit nu mai era, parcă.

Uffff

Plec trântind ușa, că altceva nu am mai știut a spune. „Taur de ghiaur de încăpățânat de copil ce eşti”

Și îmi amintesc de o zuză de asistentă din maternitate, foarte pricepută de altfel:

„Doamnelor, vă anunț că din acest moment începe veșnică luptă cu copilul, din care EL va ieși întotdeauna învingător”

Mmmda, babă cu stil!

Mihaela Dămăceanu