Blog de familie

Categorie: de-ale mele

  • Şi totuşi, ce vei face la pensie?

    Şi totuşi, ce vei face la pensie?

    Cineva tare drag sufletului meu a fost o perioada prin preajma si a concluzionat ca nu pricepe de ce mi-am pierdut încrederea în mine.

    Şi dacă tot a concluzionat şi tot este un om de superacţiune, a amestecat ceva uleiuri aromate 🙂 din care a ieşit soluţia problemei. Plus că a mai făcut ceva pentru care nu am cuvinte suficiente de mulţumire: m-a ascultat atâta de mult, de-mi părea şi nefiresc.

    Trăim într-un fel de vremuri pe care nu le voi caracteriza acum. Dar observ cât de mult vorbim cu toţii şi cât de puţin îi ASCULTĂM pe alţii. Nu pricep de ce e aşa, nu pricep cum de suntem atât de nevorbiţi şi ce înseamnă asta. Unul din motivele pentru care nu am mai scris nimic pe-aici, a fost şi acesta. Mi-am zis să mai tac puţin, că prea mult mi-am dat cu părerea.

    Surpriza a fost că am tăcut doar aici, în rest…părea că nu mai vorbisem de o juma’ de secol.

    Am avut şi treburi, am bifat, totuşi, nişte chestii bune prin viaţa reală. Nu a fost nici timp de scris pe blog, nici rostul lui nu prea îl mai găseam.

    „Şi totuşi, ce ai vrea să faci la pensie?” m-a întrebat cineva într-o discuţie importantă. „Blogging, evident” am scos fără nicio ezitare. Pentru că în acele secunde nu ştiam nimic mai interesant, mai plăcut, mai crescător de suflet, preocupări şi prietenii frumoase. Nici acum nu stiu.

    Am dat răspunsul acesta acum vreo 3 luni şi cu toate astea nu vedeam de ce mi-aş mai da şi eu cu părerea pe Internet. Că e mult prea plin de păreri, uneori mă doare şi capul.

    Alt moment a fost la biserică, în duminica pescuirii minunate. În finalul predicii, părintele se întreba dacă atunci când simţim că nu mai putem, că am depus prea mult efort pentru ceva, că trebuie să ne oprim pentru că efortul e nejustificat…mai are vreun rost sa continuăm sau trebuie să punem punct acelui ceva.

    „Poate că da”, aşa a încheiat predica.

    Întrucât eu mă tot gândisem ce voi face cu blogul, sigur că am interpretat că mi s-a dat un răspuns.

    Şi, iată-mă, azi am reuşit să scriu vreo două vorbe, se vede că mi-a revenit încrederea 🙂 🙂

    Bine v-am regăsit şi la mulţi ani sărbătoriţilor de azi!

    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

  • Analize si alte treburi

    Analize si alte treburi

    E asa de bine sa stai in pauza de blogging, ca mi-e teama ca voi ajunge sa scriu o postare la doua luni. Ma rog, e mult spus teama. Am fost ocupata, e adevarat, dar am apreciat si linistea mintii, perioada in care nu mai trebuia sa ma gandesc mereu la articole si la idei pentru ele.

    Gluma-gluma, dar tot ma intreb ce voi face cu blogul meu, parca mi-ar parea rau sa il abandonez.

    Am rezolvat cu analizele. Imi era teama ca nu voi duce pana la sfarsit aceasta activitate consumatoare de timp si energie, dar m-am incapatanat sa merg pana la capat. A durat 3 luni acest periplu, cu operatia si cu analizele de la alti 2 medici specialisti.

    Nu e deloc greu sa abandonezi. Sunt asa de multe analize de facut si ai nevoie de  consecventa ca sa reusesti sa le termini, incat am impresia ca am facut cine stie ce minune. Nu am reusit sa fac toate analizele gratuit, iar cu cea mai scumpa era cat pe ce sa imi iasa.

    Habar nu aveam ca se poate face RMN fara plata si la policlinicile private. Noroc ca am aflat si nu era urgent, asa ca m-am inscris pe lista de asteptare in la inceputul lui decembrie si aproape reusisem la sfarsitul lui ianuarie. Intr-o marti dimineata la 5,30 trebuia sa fac treaba. Aveam de ales intre o ora de 12,30 noaptea si una de 5,30 dimineata. Asta dupa ce am fost intrebata daca pot veni noaptea. Adica pe la 4, asaaa. Mi s-a parut culmea culmilor sau culmea ridichilor de luna, cum spunea mamaia mea, Dumnezeu s-o ierte! Am refuzat ciudatenia de ora 4.

    Mi-au oferit alte ciudatenii, dar olecuta mai apropiate de normalitate. Ma gandeam sa refuz de tot, dar daca tot ma sunasera oamenii cand nici nu mai credeam ca o mai fac…am zis sa termin treaba.

    In ziua precedenta datei fixate primesc un telefon in autobuz. Era de la policlinica si ma intreba daca pot veni in acea zi la ora 19,30. Ma gandesc putin intrucat aveam o sedinta si zic ca revin cu raspunsul. Il rog pe sotul meu sa mearga el si le comunic ca pot veni. Fuga acasa, fuga pregatirile necesare si hooop in taxi.

    Ajung in timp si merg la receptie. Mi se da un formular de completat. Bifez tot istoricul medical, ba chiar si pe mama si pe tata. Ajung la rubrica de internari. Dupa ce marchez ca fusesem internata recent, nu stiu ce imi vine sa intreb fata de la receptie despre asta. Pe figura ei apare o expresie incurcata si zice:

    – Ati fost internata in ultimele 60 de zile?

    – Da.

    – Pai nu e bine, zice dupa o clipa de pauza.

    -De ce? Am avut o usoara operatie.

    -Nu e bine, nu puteti face RMN-ul in acest caz.

    -De ce? intreb din nou ca banda stricata de magnetofon.

    -Casa de sanatate nu deconteaza si internare si RMN, daca sunt facute in termen de 60 de zile.

    -Habar nu am avut, nu mi-a spus nimeni treaba aceasta, eu acum ce pot sa fac?

    -Mergeti din nou la medicul ce v-a dat trimiterea. Daca va elibereaza alta, puteti face analiza. Eu va programez acum intr-o zi viitoare, cu trimitere emisa in afara perioadei de 60 de zile de la internare (tocmai se incheia in cateva zile). Doar asa va putem face analiza.

    Raman cam perplexa. Chiar nu mai aveam niciun fel de chef sa merg iar la medic dupa trimitere, apoi aici si din nou la medic pentru interpretare. Din fericire, de cand ma pornisem pe mers la medici imi trecuse ca prin senin (adica la fel cum aparuse) si durerea care necesita investigarea prin RMN.

    Instant se duce toata urma de hotarare sa duc treaba pana la capatul capatului. Renunt. Imi parea rau doar de agitatia pe care mi-o indusese inutil o analiza pe care nu am mai facut-o.

    In concluzie, cica as fi sanatoasa, asta am aflat dupa 3 luni de alergatura.

    Doar ca sunt cinci luni continue de cand ma doare gatul. Ca la torticolis, doar ca nu dispare. Orice aplecare sau usoara intoarcere a gatului e insotita de durere. Pe seara, doare continuu, nu numai la aplecari/rotiri. Pare ca nu mai vrea sa sustina capul 🙂

    Pa asta am investigat-o pana la capat. E spondiloza cervicala, va trebui sa convietuim impreuna pana la the end of the end.

    Super usor de facut asta, imi tot zic din toamna incoace. In glilimele, evident.

    Gimnastica speciala fac de 3 ori pe zi. Sindolorul nu m-a ajutat. Puterea sau ghiara ursului la fel. Proceduri de fizioterapie ar fi bune, dar vara. Vom vedea.

    Nu ma obisnuiesc cu ideea unei dureri continue pe toata viata. Nu ma duce mintea cum de medicina evolueaza atat de tare pe unele directii si e asa limitata pe altele.

    Dar asta e, mai am de incercat si aqua-gym. Asta am aflat singurica, doctorul m-a expediat repejor. O sa mai citesc/caut/investighez. Si mai sper ca macar pe vara sa mai dispara. Poate din senin, ca si cea pentru care intentionam sa fac RMN.

    In rest, am batut de zor magazine de mobila. Si am facut o treaba frumusica, plus ca ne-am imprietenit cu tot felul de oameni draguti. Daca aveti nevoie de reparatii si montaj mobila, veniti la fata, ca va recomand oameni seriosi. Mi-a zis cineva odata ca ma pricep la recomandari de oameni, era tare multumita de ce i-am trimis. Serios!

    Ca tot veni vorba de mobila, mi-a trecut razant o idee sa fac un curs de design interior. Aproape sigur nu se va materializa, dar am constatat ca mi-a placut teribil sa amenajez cascioara. E drept ca e si prima oara in viata cand fac asta cu toti banii de la inceput. In casa noastra a durat vreo 3 ani amenajarea, ca pana la sfarsit am obosit si am lasat cateva chestiuni nerezolvate nici pana azi.

    In alta ordine de idei, dar cea mai importanta, prezenta mai redusa in lumea virtuala mi-a dat mai mult timp de stat cu ai mei.

    Cum spunea o glumita de pe Facebook, par oameni de treaba 🙂

    Sper totusi sa regasesc un echilibru si sa trec ceva mai des pe aici 🙂

    Voi?

    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

  • Totul e bine când se termină cu bine

    Totul e bine când se termină cu bine

    După reacţiile pe care le-am avut la oferte multe şi blocaj de decizie, se pare că am reuşit să transmit frământarea pe care o simţeam în interiorul meu.

    Reţin că pe undeva prin încheierea articolului, spuneam că nici scrisul nu m-a liniştit. Asta era ceea ce simţeam la momentul acela şi rar mi se mai întâmplase.

    Între timp, starea s-a modificat şi destul de repede am simţit că iarăşi a fost bine am scris. După ce am terminat şi publicat articolul, parcă mintea s-a aşezat la locul ei, lăsându-mă în pace să îmi mai văd şi de celelalte treburi.

    Seara de joi a fost deosebit de plăcută. Ca întotdeauna, vernisajul expozitiei Mihaelei ne-a umplut de energie şi de căldură. Tema celei la care am fost joi seară era Argentina si Africa de Sud, dar a avut  si tablouri inspirate de alte locuri, iar ținuta artistei a fost vietnameză. Deci, a fost mai degraba un fel de călătorie internaţională.

    Tablourile, discursurile, Mihaela şi publicul au fost o sursă de bucurie. Astfel, pe seară aproape că nici nu mai ştiam de presiunea pe care mi-o creasem singură, cu doar câteva ore în urmă.

    Nu am reuşit să fac decât câteva fotografii. Era multa lume, noi am ajuns puţin mai târziu şi nu am avut spatiul liber necesar fotografierii tablourilor.

    Doar ca să simţiti puţin aerul exotic, am ales ceva cât de cât întreg şi fără personaje în cadru.

    Ca noutate, Mihaela a avut acum şi câteva piese de ceramică. Este ceea ce studiază în prezent, la Facultatea de  Arte Plastice, asa că era firesc să vedem şi aceste creaţii.

    Mi-au plăcut în mod deosebit şi aceasta este şi cea mai reuşită fotografie.

     

    Doar târziu în seară am reuşit să mai ajung pe blog. Am citit comentariile si am reusit sa zâmbesc larg. Sfaturile voastre chiar m-au ajutat, iar mintea-deja liniştită-, a cugetat mult mai clar.

    Aveţi mare dreptate, chiar nu se pot face toate într-o singură zi.

    Dacă mai aveam vreo urmă de îndoială…, când am văzut ce mi-aţi scris…până şi urma a dispărut complet.

    Va mulţumesc tuturor pentru sfaturi. M-a amuzat mult comentariul Iuliei, am zâmbit şi mi-am zis: „very good point!”

    Vineri dimineaţă m-am trezit calmă, ştiind foarte bine ce am de făcut, adică ceea ce îmi sugerase Vavaly. Era cazul să mă uit la electrocasnice.

    In fix o jumătate de oră, alesesem de la emag o maşină de spălat şi un televizor pentru garsonieră, plus ceva pentru noi.

    Evident că erau reduceri afişate, cam 35-40% la ceea ce am luat eu. Ulterior, două persoane mi-au spus că urmăriseră din timp nişte produse. Acestea ar fi fost scumpite cam cu o lună înainte şi apoi reduse. Eu nu am făcut treaba aceasta, dar anul următor chiar vreau să am în vedere.

    Toată ziua mi-am văzut de treaba de la job, iar după program am mers la Jysk, retailerul scandinav la care eu nu ajunsesem vreodată.

    Văzusem doar ceva pliante publicitare şi parcă ceva îmi atrasese atenţia la ei. Cu câteva zile în urmă, o prietenă mi-i recomandase şi afirmase că sunt un fel de IKEA cu preţuri mai mici.

    „Dar să nu crezi că sunt din alea de pică cum te aşezi pe ele. Chiar sunt rezistente şi bine lucrate” îmi mai spusese după ce făcusem o faţă lungă, la auzul informaţiei despre preţurile mici.

    Să nu vă miraţi! Mie îmi plac reducerile şi preţurile mici. Dar nu caut preţurile cele mai mici, întrucât am o teamă la această categorie.

    Chiar a avut dreptate. Mi s-au parut realmente solide. Preţurile erau puţin mai mici ca la IKEA. Diferenţa mare era că aveau campanii la  destule dintre ele. Suficient cât să îţi iei cam tot ce ţi-ar trebui într-o căscioară.

    Nu am mai stat prea mult pe gânduri. Am văzut un şifonier la un preţ atractiv. L-am închis, deschis, inspectat şi învârtit în mintea mea. Se potrivea ca dimensiuni, mi-a plăcut că este înalt de 220 cm şi că are oglindă. Plus culoare neutră, ceea ce înseamnă că pot veni mai târziu cu hotărârea petelor de culoare, adică a accentelor vii. Decis şi adjudecat.

    Instantaneu am hotârât că merge bine şi un pat. Tot în campanie, tot acelaşi furnir de stejar. L-am luat şi pe acela.

    Dulapul a costat 675 de lei, în loc de 1099. Cadrul de pat, cu sertare jos şi tăblie, a costat 800 de lei, faţă de 1099. Prin alte părţi nu vazusem cadre de pat cu sertare, la mai puţin de 1200 lei.

    Iar canapeaua de la Botoşani o va înlocui pe a noastră, că am vrut să o retapiţez şi m-a luat durerea de cap când ni s-a comunicat preţul de 1400 de lei.

    Mai erau şi alte piese interesante prin magazin, dar mai este timp.

    Pentru o singură zi făcusem destule şi vă mulţumesc pentru că m-aţi ajutat!

    Sigur că vom mai merge la acest magazin, chiar mai avem lucruri de luat.

    Pentru vineri am fost foarte mulţumiţi. Nici prin cap nu ne-a mai trecut să ne uităm la covoare, perdele şi alte cele. Nici timp şi nici putere nu mai era, acest capitol şi bucătăria se amână pentru alte week-enduri.

    Sâmbătă am fost foarte ocupaţi. Ne-am dus şi iarăşi dus la garsonieră, că au venit toate cele comandate.

    Seara erau urcate şi am mai avut şi eu vreme de-o ciorbă şi o plăcintă cu branză.

    Ieri am ieşit puţin, am mai făcut nişte planuri şi am contemplat săptămâna încheiată.

    Azi la prima oră m-am gândit să vă povestesc continuarea şi să vă rog să îmi acceptaţi scuzele pentru că nu am răspuns comentariilor de la articolul trecut.

    Închei cu mulţumiri şi vă doresc o săptămână frumoasă!

    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

    Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.

  • Oferte multe şi blocaj de decizie

    Oferte multe şi blocaj de decizie

    Vi s-a întâmplat vreodată să simțiți că vi s-a blocat mintea? Că aţi ajuns la fundul sacului cu capacitatea de a lua decizii? Că fiecare pas înseamnă o alegere şi implicit o decizie, iar voi nu mai ştiţi sau nu mai puteţi să hotărâți ceva?

    Cam aşa ceva simt eu acum. Hai să vă explic.

    După o lungă şi epuizantă epopee cu multe personaje dificile şi probleme care niciodata nu mi-ar fi trecut prin cap, am ajuns la faza în care avem de mobilat o garsonieră.

    Şi dacă aş vrea să descriu, nu aş reuşi să vă fac să înțelegeţi cât de mult iubesc decoraţiunile interioare, câte reviste, bloguri şi ore am devorat. Aşa că nici nu mă pornesc să povestesc.

    Suficient să spun că un asemenea moment a fost aşteptat foooarte mulţi ani.

    Pentru că mi se întâmplă să am şi momente de surprinzătoare înțelepciune 😊, nu aveam nicio intenţie să mă grăbesc. Ştiu bine că o casă nu se mobilează cât ai pocni din palme. Ştiu şi că pentru a obţine un interior frumos, trebuie sa ai un plan, o temă şi o schemă de culori. Dintre ele, zic că ultima este esenţială.

    Îmi propusesem şi să renunţ la un prost obicei. Mă rog, nu neapărat foarte prost, mai degrabă epuizant, fără a fi  neapărat eficient. Este vorba de a alerga ca nebuna prin oras pentru a-ţi face cea mai completă idee asupra ofertei existente.

    Să nu credeţi că făceam treaba aceasta la orice lucruşor trebuia să cumpăr. Nuuuu, nici vorbă de asemenea exagerări…Alergam ca o căpiată doar când trebuia să iau mobilă ori obiecte mari pentru casă. În rest, sunt foarte eficientă  cu timpul meu😊

    Aşadar, nu trebuia să mă grăbesc şi nu mai vroiam să alerg prin tot oraşul. Mă gândeam să fac treaba în tihnă, că nu dau turcii peste noi.

    Fraţilor, dar vine Black Friday pe capul nostru

    Dar ca să vedeţi voi cum omul nu poate să se ţină de bune intenţii şi să facă lucruri în tihnă, s-a întâmplat acum vreo câteva zile să realizeze fata că vine Black Friday peste noi. Şi nu doar vine, ci se mai şi grabeşte, că numai mâine nu-i poimâine.

    Şi ce îşi zice fata în căpşorul ei?

    Dacă tot ai atâtea lucruri de cumpărat şi dacă tot sunt lucruri scumpe…şi dacă tot ai cu ce şi pentru ce…oare nu ar fi bine să fii chibzuită şi să iei câte una-alta la această neaşteptată ocazie, de care nu ai profitat în viaţa ta, deşi ai vrut de multe ori?!?

    Păi, sigur că aşa ar fi cel mai frumos.

    Şi se apucă Mihaela printre rânduri şi picături de timp să se uite prin magazinele online. Ba chiar am reuşit să mergem şi la Carrefour. Ba chiar am şi văzut tot felul de drăgălăşenii.

    Numai că Black Friday ăsta nu are niciun pic de răbdare, că el e mâine. Şi chiar dacă unele magazine au o perioadă mai lungă de o zi, el nu stă pe loc să am eu timp să fac planuri, să mă decid ce culori voi folosi şi pe ce temă să merg în decorare.

    Aşa că… de atâta presiune, ieri m-a pocnit o durere de cap de nu mai vedeam nicio dimensiune, nu mai ştiam ce culori îmi plac şi se potrivesc între ele, nu mai ştiam nici dacă vreau pat sau canapea extensibilă, dacă să mă uit la mobilă sau la electrocasnice.

    Ce să vă spun, nu mai ştiam nimic. Vorbesc cu surioara din dotare şi cer o părere. Se apucă şi ea să intre si să se uite. Îmi face poze cu ce ii pare convenabil şi draguţ şi le trimite prin WhatsApp.

    Doar că eu sunt cu mintea total blocată. La orice găsesc un argument şi un contraargument. Aşa cevaaaa…

    Aseară am stat o oră şi jumătate să completez nişte formulare. Erau nişte litere atât de mici şi de inghesuite şi de multe pe o pagină, că la sfârşit, ochii mei nu mai distingeau liniile. Pac, primesc şi o problemă de fizică de rezolvat. Care fizică, ce fizică, nu mai ştiu nicio fizică! De fapt, nici nu prea am ştiut-o vreodată.

    Azi dimineaţă stau o jumate de oră cu ochii în dulapul de haine şi încă 20 de minute încercând şi descercând haine. Am un compleu absolut superb, foarte potrivit destinaţiei de diseară. Aoleu, nu v-am spus destinaţia. Mergem la vernisaj, draga noastră Mihaela Cocheci  are o nouă expoziţie de pictură.

    Decizii peste decizii, dar, de fapt, doar indecizie

    Compleul cel superb s-ar fi potrivit perfect. Doar că eu nu pot sta toată ziulica cu el, pe motiv de puţină blăniţă. Iar blăniţă îmi declanşează alergia. Aproape că îmi venea să plâng de la atâta indecizie.

    În sfârşit mă pornesc la drum. După ce ezit iarăşi între taxi şi RATB, hotărăsc să merg cu autobuzul. Că nu mai pot cu atâtea decizii. Pe cuvânt, n-am mai trăit aşa ceva 🙄

    Dar ce credeţi? Motivul alegerii mijloacelor de transport în comun fusese o idee care trebuia să mă ajute. De câte ori nu am zis eu că atunci când scriu mi se clarifică şi ordonează ideile?

    Acesta ar fi un bun moment să scriu un articol. Poate mă luminez, poate mai primesc idei bune de aplicat, poate îmi iese un text draguţ.

    Urc frumos în maşina 282, prind un loc pe scaun şi deschid telefonul. Click pe „articol nou”. Când colo, ce credeţi?

    „http ERROR 500.”

    Ce, Doamne iartă-mă, o mai fi şi asta? Conspiraţia mondială? Toate sunt împotriva mea. Dar las’ că scriu eu într-o ciornă şi văd mai târziu ce eroare mai e şi asta.

    Ajung la serviciu, mai arunc un ochi pe trei oferte, iau şi nişte poze, pun şi două linkuri şi aştept ajutor din alte părţi.

    Că eu sunt gata pierdută pe meterezele designului interior, ale Black Friday-ului şi indeciziilor.

    Şi ştiţi ceva?

    Nici nu v-am spus dilema cea mai cea.

    Totul porneşte şi se împiedică de la decizia de a aduce ceva de la Botoşani. Când am stat noi acolo, cumpărasem o bibliotecă draguţă pentru camera lui Mihnea. E o combinaţie de crem cu maron.

    Primul lucru pe care trebuie să îl hotărâm este dacă facem acel transport sau nu. Pe lângă bibliotecă, mai avem 2 mese, un frigider, un aragaz, o canapea şi nişte obiecte pentru noi. Printre acelea este şi o oglindă mare, cu ramă deosebită, la care ţinem mult şi o vrem aici.

    Dacă aducem şi piesele de mobilier, s-ar justifica preţul transportului. Dacă nu le aducem, nu are rost să plătim un transport pe o asemenea distanţă, doar pentru obiectele personale.

    Dar cine să se mai hotărască într-o zi. Frigiderul e alb, aragazul e maron. Canapeaua este crem cu ceva floricele.

    Nu mai pot şi nu mai ştiu nimic, credeam că fac o lămurire scriind, dar nici asta nu mi-a ieşit.

    Dintre magazinele în care am intrat, am rămas cu gândul la emag pentru un televizor, la Carrefour pentru o maşină de spălat şi la Mobexpert Outlet pentru o canapea şi o lustră tare frumuşică.

    Dar parcă tot un pat e mai bun ca o canapea. Că eu ştiu ce înseamnă să deschizi/închizi zilnic canapeaua extensibilă.

    Şi în plus de asta, cum să cumperi mobilă online?

    Păi, ce, sunt nebună să iau mobilă fără să o văd şi încerc?

    Mai bine mă uit la accesorii. Dar ce credeţi, că acolo e prea simplu?

    Nici nu ştiu ce să zic de pretul acestui covor. Parcă mai convenabil este acesta. Este cel din fotografia reprezentativă şi îmi place şi mai mult.  Niciodată nu am avut covor in model alb/negru. E frumos şi practic, doar că pe negru se vede orice microscop de scamă.

    Şi cum să te gândeşti la covoare când habar nu ai încă care-i mobila?

    Atâtea întrebări pe unitate de timp nu am văzut de când sunt eu pe lume. Nici scrisul nu m-a ajutat, acuma am şi multă treabă de făcut.

    Ceva ce ştiu sigur că vreau să cumpărăm este un cântar.

    Pentru acasă, nu pentru garsonieră. Unde dai şi unde crapă, cam aşa e cu cântarul.

    Dragile mele, e timpul să închei cu scrisul, cu Black Friday şi indecizia. Poate că totuşi reuşim să luăm mâine ceva, o să vă povestesc ce a ieşit.

    Până una-alta, e timpul să respir adânc, să număr până la 1000 şi să trec la altă treabă!

    V-am pupat. Dacă îmi scrieţi sfaturi şi idei, le citesc cu mult interes şi drag, dar răspund peste două zile…că sunt peste măsură de ocupată cu shoppingul 🙂  🙂  🙂

    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

    Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.

  • Foarte toamna

    Foarte toamna

    Afară e chiar toamnă. Foarte toamnă a fost şi ieri, dar câte urări mi-am primit şi câţi prieteni mi-am vorbit…

    Încheiam câte o conversaţie c-un zâmbet rămas în colţ de gură şi cu ferma convingere că nu voi mai putea vorbi un an. Până suna din nou şi o luam de la capăt ca şi când.

    Se vede treaba că undeva, in adânc de suflet, era un mare dor de vorbă rostită. Că altfel nu pot pricepe cum de reporneam discutii de zeci de minute, în timp ce eram ferm convinsă că nu mai pot vorbi deloc. Da’ deloc.

    Ori am căzut în butoiul cu bucurie, ori toţi prietenii m-au săgetat cu ea, ori vorba e ca mersul pe bicicleta şi nu se uită. Şi cu cât le practici, cu atât le-ai practica mai mult 🙂

    Aşadar, am aflat de-a lucruri…m-am bucurat de veşti, m-am întristat de câte altele…câte o boală, câte o operaţie. Cu unele prietene nu mai vorbisem de prea mult timp, iar lumea nu stă-n loc vreodată. Tot se-ntamplă, tot se mişcă.

    E foarte toamnă, dar e şi plăcut. Nici nu ştiu de ce m-am apucat să scriu astăzi, că nu v-am spus nimic. Doar ca să mai ştiţi de mine.

     

    Şi doar ca să înţelegeţi de ce nu am venit deloc pe aici, zilele trecute. Pentru că e toamnă si trebuie să scriu un articol serios. Articolul e atât de serios, că nici nu îmi vine să mă apuc de el 🙄 .

    Iar ieri am fost cu vorba-vorbă, nici nu am deschis blogul. Multumesc cu intarziere urărilor voastre şi scuze că nu am apucat să răspund.

    Ca să nu vă supăraţi pe mine, am căutat un buchet de flori, să vi-l ofer în dar. Cică frumoasele şi coloratele acestea sunt cultivate de oameni cam de 3500 de ani.

    Pe cât de vesel colorate, pe atât de amărui-parfumate, crizantemele si suratele lor, tufănelele, sunt ieftine şi oricând la discreţia iubitorului de floare, de toamnă, de culoare.

    Aşadar, dacă nu le aveţi pe masă, măcar să le primiţi de la mine!

    După ce închei de tot cu vorba rostită, mai revin eu şi la cea scrisă 🙄

    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

    Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.

  • Trei idei la o cafea II

    Trei idei la o cafea II

    Îmi propusesem ca în weekendul ce s-a terminat să nu mai intrăm pe net. Ba chiar am şi anunţat pe Facebook. Speram ca soţul meu să închidă cumva netul, să vedem cum este să stai două zile fără el.

    Nu l-a întrerupt şi deci l-am avut la dispoziţie 🙂

    Dar nu am abuzat deloc. Am reuşit să mă organizez mai bine, am lucrat cu copilul în fiecare dimineaţă, am făcut cumpărături, curăţenie(vineri pe seară) si gătit. Nu am avut meniu prestabilit, m-am hotarât în magazin ce cumpăr si ce gătesc.

    Am luat şi creveţi pentru copil. Până acum a mâncat tot în oraş, iar eu nu îî pregătisem vreodată acasă. Mi-au ieşit buni, Mihnea a fost tare bucuros şi mi-a repetat de câteva ori că au fost super. I-am făcut în tigaie, cu unt, lămâie şi usturoi. Păcat că nu i-am pozat!

    Ziua am intrat pe net doar câteva minute. Evident că pe Facebook şi evident că am intrat de pe telefon. Serile am stat câte o jumătate de oră.

    A fost bine, să ştiţi! Chiar dacă vroiam să nu fie deloc, am reuşit să stau mai puţin pe acolo şi sunt mulţumită, per ansamblu, de zilele acestui weekend. Am reuşit să fac ceva mai multe lucruri. Majoritatea au fost de gospodareală, dar am şi ieşit afară. Sâmbătă în parcul casei, iar duminică în parcul Herăstrăului 🙂 Nu prea am avut chef să fac fotografii. Pot să vă arăt doar Mănăstirea Plumbuita, locul nostru obişnuit pentru reculegere.

    În toate parcurile cred că au fost târguri de produse tradiţionale. Am luat şi noi una-alta. Cea mai interesantă a fost ciocolata de casă 🙂 Am văzut cu mentă, cu trandafiri, cu mango, cu merişoare…evident că trebuia să testăm ceva…

    Si dacă tot fac retrospective, vreau să mă laud puţin şi cu pantofii mei!!! Am scris ce treabă bună am făcut cu hainele la reduceri, dar nu am apucat să vă arăt şi încălţările. Că doar nu era să cumpăr atâtea haine şi să rămân fără pantofi 😉

    Aşa că acum câteva săptămâni am luat magazinele la picior şi am găsit frumuşeii aceştia din poza de sus şi poza de mai jos.

    I-am luat tot la ofertă, deşi nu mai speram să mai găsesc reduşi. Am vrut un pantof care să se potrivească hăinuţelor deja cumpărate şi care să meargă măcar in prima parte a toamnei. Am ales marca Flexx, sunt excelenţi pentru picioare ce încep să facă nazuri. Talpa este de vis. Ultra-super flexibilă, că de aceea se şi numesc cum se numesc.

    Am primit mail de la otter şi am observat cu bucurie că încă mai au oferte. Credeam că voi găsi doar colecţia nouă, însă se pare că cine caută serios poate găsi ceva bun chiar şi în perioada aceasta destul de îndepărtată de perioada pe care noi o ştim ca dedicată reducerilor.

    Şi pentru că v-am arătat pantofii, nu pot să închei fără să vă spun şi despre ceva ce îmi doresc. Am citit la Iulia despre această carte şi vreau tare-tare mult să o citesc.

    O săptămână frumoasă vă doresc, plină de bucurie şi realizări!

    UPDATE 18 OCTOMBRIE: Astăzi mai este o ofertă interesantă la elefant, denumită „zilele aromelor”. Cea mai interesantă îmi pare această aceasta reducere la o apa de parfum.

    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

    Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.

  • Aronia si toamna inca verde

    Aronia si toamna inca verde

    Ma straduiesc sa ies din butoiul cu melancolie si pana se duce toamna sigur voi reusi 🙂 Nu e prea greu, ca nici nu stiu cand a zburat aproape jumatate din ea. A strigat ea la mine cu acutizarea simtirii tuturor problemelor mai mici si mai mari, ca doar nu era sa ma lase sa nici nu imi dau seama ca a venit 🙂
    Sambata am vegetat. Printre pauze de leneveala, am mai reusit sa si lucrez cate putin. Ieri mi-am adunat fortele si am iesit din casa. Plimbarile nu strica niciodata, chiar si prin ploaie tot te invioreaza. Sau mai ales prin ploaie. Am mers privind copacii. O sa imi fie dor de verdele lor, asa ca mi-am lipit pe retina aceste ultime coroane. Sunt inca predominant verzi, dar galbenul s-a instalat incetisor.
    Petele galbene se maresc in fiecare zi, ieri am observat si primele tuse aramii.
    E toamna, da!?
    Pe langa parcuri, pietele sunt un alt loc in care este placut sa mergi in anotimpul recoltelor. Tarabele gem de culoare, mustul se cere gustat si strugurii luati acasa.
    Dar mai avem timp sa vorbim despre struguri, dovleci si crizanteme, acuma vreau sa va arat un fruct pe care l-am vazut, cumparat, gustat pentru prima data in viata. Nu cred ca este specific toamnei, as zice ca se gaseste mai mult vara. Dar nu sunt sigura, ca eu acum l-am descoperit, cum v-am zis.

    Ce o mai fi si aronia?

    Era cu ceva timp in urma si ma oprisem la o doamna de la care iau mai mereu zmeura. Mai stam si de vorba uneori. Asa am aflat ca locuieste in judetul Alba, dar vara se muta la Bucuresti. Inchiriaza o garsoniera si isi petrece zilele in piata si serile in singuratatea camarutei inchiriate.
    Sotul ramane acasa. E un fel de a spune ca ramane acasa, de fapt e doar pe drumuri. Seara umple portbagajul masinii cu ladite de fructe de padure, din productie proprie si de la culegatorii din zona. La 4 dimineata o porneste spre Bucuresti. Aici preda fructele sotiei lui si iar ia drumul inapoi.
    Va dati seama ce inseamna sa faci zilnic un drum Alba-Bucuresti-Alba? Pe soselele noastre?
    Eu am fost impresionata, dar doamna era multumita. Mi-a povestit firesc, chiar cu bucurie as spune. Isi gasisera un mod de a face o mica afacere, care chiar daca nu e prea simplu le asigura un trai bunisor.
    In timp ce noi doua vorbeam vorbe, apare cineva si o intreaba de „aronia”. Ea are mereu mai multe fructe, eu am fost clienta de zmeura si uneori de afine. Vazusem catina, capsuni, merisoare…dar nu remarcasem nicio aronie. Nu doar ca nu le remarcasem, nici nu auzisem vreodata de ele.
    Curioasa cum mi-s din fire, o descos ce-i cu aronia asta. Aflu ca este fructul unui arbust, ca abunda in antioxidanti, ca detoxica ficatul si previne cancerul. Nu costa chiar putin, e 20 de lei un kilogram, dar trebuia sa incercam si noi boabele astea negre, atat de pretioase.
    Le-am luat, le-am fotografiat si le-am consumat. Mai mult sotul meu, ca el este cel mai ordonat din casa la cure si tratamente. Mihnea, dupa doua bobite a zis pas, iar eu luam cand imi aduceam aminte. Imi spusese doamna ca se consuma cate un manunchi dimineata, pe stomacul gol. Ca rezista mult si sunt la fel de benefice si daca bobul se zbarceste putin.
    Asa ca doar am testat gustul -nu e rau-, seamana putin cu afinele, doar ca mai are o usoara tenta de amarui. Pentru ficatul meu nu stiu sa va spun, ca nu am facut analize, nici inainte, nici dupa.
    Dar le mai iau daca le-oi mai gasi!
    Cam atat pentru astazi, fug la treaba ca striga dupa mine 🙂
    Sa aveti o saptamana usoara, o toamna calda in suflet si productiva la borcaniada!
    Asta cu borcaniada e doar daca va doriti, eu stau pe loc, ca nu gasesc energie si pentru ea.
    Pup!
    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

    Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.

  • Prea mult roz dauneaza adevarului si realitatii

    Prea mult roz dauneaza adevarului si realitatii

    Câteodată ma satur tare de viata virtuală. In mod special de Facebook, dar si de online in general. Cel mai putin ma satur de bloguri, ca ele sunt iubirea mea cea mai mare. Insa am momente cand imi vine sa nu mai citesc nimic si acestea apar cel mai des in zilele mele triste.

    In zilele acelea am senzația ca e prea mare doza rozalie a vietii. Inclusiv pe blogul meu. Ca desi nu imi doresc sa reiasă ca viața mea e poleita, ca traiesc intr-o baie de culoare trandafirilor sau intr-o bula de bine si un car de fericire, in realitate lucrurile nu sunt asa.
    E drept ca de la inceput mi-am propus sa scriu despre partea frumoasa a vietii noastre pentru ca eram satui de criza economica si de mass media plina de negativ. E drept ca in cei 5 ani si jumatate am mai scris si despre probleme. E drept ca baiatul mi-a interzis sa il mai fac subiect de articol iar sotul meu de la inceput si-a impus acest punct de vedere. Si este foarte corecta reactia lor.
    Adevarat este si ca atunci cand am relatat unele dintre problemele mele am avut senzatia inconfortabila ca ma expun intregului online si au fost cateva comentarii ce m-au deranjat putin.
    Din aceste motive, plus faptul ca vroiam ca blogul sa fie coltisorul meu de caldura, am redus la maximum articolele despre starile mai rele si luptele mici ale vietii de zi cu zi.
    Dar cand ma uit pe Facebook si vad atata infuzie de fericire, calatorii, clipe de vis, realizari si activitati remarcabile, ma gandesc ca nu mai pot cu atata frumusete a vietii. Cred ca acest Facebook a prins atat de bine pentru ca oamenii sunt satui de negativismul din media si au vrut sa creeze un loc al frumusetii si optimismului.
    Dar asa cum extrema negativa a stirilor nu este in regula, cred ca nici extrema pozitiva a Facebook-ului nu este in regula. Realitatea este formata din aceste doua componente, strans impletite si intrepatrunse.
    Nu doresc sa reiasa ca viata mea are doar o componenta a fericirii, nu cred ca exista vreun om a carui viata sa fie formata doar din momentele afisate pe ecranele calculatoarelor.
    Dar hai sa ii las pe ceilalti ca nu am nicio intentie sa judec pe nimeni. Eu vreau sa transmit  realitatea mea. Ca sa nu credeti ca sunt vreo norocoasa cu o viata poleita in foite pretios-aurii.
    Nu!
    Inca nu am descoperit reteta binelui continuu. Cand se va intampla acest lucru, promit sa il impartasesc cu voi. Dar pana atunci:
    • Viata mea este formata din tot felul de zile, dintr-o alternanta de stari bune si stari mai putin bune. Iar in ultimul timp, zilele cu tristete sunt mai multe ca celelalte. Intotdeauna toamna vine cu melancolie, iar toamna aceasta a fost debutul unei perioade caracterizate prin definitia ei de tot felul de stari nebune. Si de ingrasare!!! Iau masuri, nu las lucrurile de capul lor, dar nu e deloc simplu.
    • matematica si limba engleza ameninta sa imi distruga relatia cu propriul copil. Degeaba studiez psihologie, degeaba imi spun ca el este din alt aluat, degeaba imi promit sa nu ma enervez cand lucram, degeaba repet in minte ca darul lui este altul si este unul special. Rezist cateva zile si apoi izbucnesc, repetand ca o masinarie stricata ca matematica se invata lucrand si ca limba engleza este o necesitate a vremurilor acestora. Nu mai gasesc argumente, am epuizat tot ce se poate folosi.
    • adolescenta asta ma sfarseste emotional. Fac tot ce pot sa nu o iau personal, dar toate revoltele si riscurile inutile ma consuma fantastic. Chiar daca stiu ca nu trebuie sa o iau personal, ca asa e ea. Adolescenta!!!
    • blogul a devenit o sursa de neliniste. O parte din timp ma umplu cu bucuria scrisului si a comunicarii, iar o alta (ce creste in intensitate) reproseaza ca in loc sa ma joc cu exercitii matematice stau si scriu pe blog. Ma pornesc sa fac treaba si apoi ma apuca dorul de pauza. O zi cred intr-un fel si a doua zi cred inversul primului fel.
    • serviciul pe care il am a fost odata extraordinar. Acum merg pentru ca apreciez existenta unui serviciu si a unui colectiv de oameni frumosi. Si din incapacitatea personala de a porni lupta cautarii altuia.
    • peste toate acestea, permanent pluteste o durere, una despre care am scris demult si  pe care doar cititorii vechi o stiu. Este cea mai grea incercare a vietii noastre, in general ne-am obisnuit cu ea, dar sunt multe momentele in care nu inteleg de ce viata l-a lovit astfel. Dupa 12 ani de amaruie coexistenta cu durerea acestei realitati, mai am si acum momente de revolta.

    Acestea sunt o parte din stari si probleme, am simtit puternic dorinta de a atenua trandafiriul vietii aratate pe blog, prea nu corespundea cu realitatea.

    Cred ca prea multe petale si sclipici dauneaza imaginii adevarate si ca trandafirii aia foarte frumosi au spini destui, si la mine si la altii.

    Nu voi transforma blogul in valea plangerii, voi face tot ce voi putea ca sa vad in continuare particelele frumoase ale vietii, voi citi pana imi va iesi fum pe nas si pe urechi, voi trece peste toate starile si episoadele, dar vreau sa SPUN ca ele exista, ca viata nu imi este definita doar de calatorii, conferinte, haine frumoase cumparate la pret bun, organizare perfecta si realizari.

    Nici vorba. Ca in multe alte cazuri, viata noastra este un sir de lupte mai mici si mai mari. Pe unele le castigam, pe multe le pierdem. Dar mergem inainte si ne straduim.

    Am scris randurile acestea pentru ca am vrut sa fac inteleasa imaginea completa si reala a vietii mele, nu doar partea pozitiva a ei.

    Ca imi statea in gat interpretarea aceasta trunchiata.

    O saptamana frumoasa!

    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

  • Cu multumire, profesorilor de ieri

    Cu multumire, profesorilor de ieri

    Mai sunt doar cateva zile si dus e si anul acesta şcolar! La fiecare început şi sfârşit de an, apare în noi o uşoară nostalgie, trezind în suflete şuvoaie calde de emoţii, amintiri si uneori, recunoştinţă.
    Textul acesta a aparut toamna trecuta in revista „Femeia de azi”. Reprezintă un fel de comparaţie între şcoala de ieri şi cea de azi şi o mulţumire adresată profesorilor noştri şi celor ai copiilor noştri. M-am gândit la el zilele trecute şi am vrut să îl pun şi aici. Azi, prima parte, cea despre profesorii mei
     
    Spun unii că şcoala nu mai este ce a fost, că învăţământul zilelor noastre ar fi mai slab decât cel pe care l-am urmat noi, părinţii. Îndrăznesc să spun că nu sunt de acord, că vremurile trecute(pe care nu le regret nicicum) au avut şi  bune şi rele, la fel cum îmi par si cele de astăzi. Iar sistemul de învăţământ nu face excepţie.
     
    Dacă acum ne plângem de programa şcolară prea încărcată, extrem de teoretică şi total neadaptată cerinţelor pieţei muncii, de calitatea profesorilor, uneori direct proporţională cu salariile lor si de dezinteresul sau obrăznicia elevilor, putem să ne amintim de câte discipline tehnologice fără rost studiam în licee?
     
    Mai ţineţi minte rezistenţa materialelor, utilajul şi tehnologia lucrărilor mecanice? Sau fiecare săptămână de practică în atelier, care urma după trei de cursuri? Nu am nimic cu practica, (chiar dimpotrivă, se simte lipsa şcolilor profesionale, de meserii), dar acele săptămâni la care mă refer se făceau peste tot, inclusiv în liceele din care majoritatea elevilor intrau la facultăţi, cele ce s-au transformat după Revoluţie în teoretice.
     
    În ceea ce priveşte calitatea şi densitatea informaţiilor cuprinse în programele disciplinelor de bază, aş spune că pe vremea de tristă amintire era ceva mai bine structurată. În ciuda eternei şi sublimei reforme a învăţământului, care aduce schimbări dese, pe ici pe colo, prin punctele neesenţiale, curricula este mai încărcată şi mai grea.
    Mă gândesc la şiruri si suma lui Gauss în clasa a V-a şi la nişte importante reguli de determinare a ultimei cifre a puterilor. Pe noi chiar nu ne-au chinuit cu vreo 8-10 reguli demne de ceaslovul lui Nică, ca sa determinăm ultima cifra a lui 4 la puterea 1538.
     
    Se încearcă dezvoltarea acestor profunde abilităţi de calcul matematic în acelaşi an cu înmulţirea si împărţirea cifrelor zecimale, cu fracţiile şi regulile de bază ale calculelor cu puteri. Prea mare diferenţa intre dificultatea şi importanţa acestor noţiuni, nu credeţi?
     
    Şi aş putea continua, dar nu aceasta este tema pe care doream să o dezvolt. Nu vroiam să scriu despre şcoală  ca sistem, ci despre cazurile ei particulare, despre profesorii care mi-au marcat viata în calitate de elev şi părinte. Pentru că în ultima vreme, parca nu auzim decât critici la adresa profesorilor. Şi e păcat!

    Anii 80, un simplu oraş din sudul ţării.

    Şcolile vremurilor acelea arătau aproape ca şi cele de azi. Copiii făceau acelaşi zumzet, doar ca aveau mai mult respect pentru profesori şi mai multă teamă în suflet. Dar şi atunci şcoala era importantă. De acolo începeai sa-ţi construieşti viitorul şi sa cauţi modele-n viaţă.
     
    Ca şi azi, nu toţi profesorii erau respectaţi sau iubiţi. În fiecare şcoală, in fiecare timp, există oameni cu har si oameni mai puţin chemaţi. Pedagogia este o arta si o ştiinţă, iar facultăţile recompensează  nivelul de cunoştinţe, nu darul de a le transmite altora. Cu toate acestea, în spatele diplomelor stau oameni. Iar de unii dintre ei te apropii atât de mult încât îi păstrezi ani mulţi in suflet şi le transmiţi gânduri de respect şi multumire.

    Diriginta din şcoala generală

    Cam aşa au fost câţiva dintre profesorii mei, însă mă voi opri doar la doi dintre ei. Doamna dirigintă din ciclul gimnazial era profesoara de limba romana si era ilustrarea perfectă a cuvântului doamnă, in ciuda apelativului de tovaraşa profesoară. Elegantă, distinsă, un pic distantă, un pic inaccesibilă, un pic deasupra tuturora. Dar în spatele acestei impresii se găsea un om cald şi preocupat de elevi. Conştientizarea responsabilităţii formării unor copilaşi o făcea să pară oarecum distantă.
     
    Nu numai că ne-a învăţat gramatica şi regulile ei, ci în primul rând ne-a transmis dragostea de lectuăa si învăţătură, respectul pentru cuvântul vorbit şi scris. Ne-a îndemnat să visăm mult, căci dacă realizăm chiar şi jumătate din vise, tot vom fi oameni fericiţi. Şi ne spunea să citim, căci cărţile ne vor fi cei mai buni prieteni in viaţă. După ani am descoperit că aveam acelaşi scriitor preferat: “Pe Camil Petrescu îmi vine să îl învăţ pe de rost, ca pe o poezie”

    Dirigintele din liceu

    Dirigintele din liceu era profesor de matematica şi i se dusese vestea că era cel mai bun din oraş. Preda cu foarte multă răbdare şi la primele exemple nu sărea nicio etapă de calcul, fie ea şi o simplă adunare a aceleiaşi necunoscute. Dar a fost şi foarte exigent. Aproape toate notele erau din teste scrise, a căror durata era de 7 sau 9 minute. Puteai sa iei notă mare doar daca ştiai perfect sa rezolvi exerciţiile. Nu aveai timp de încercări sau de prea multa gândire. Dar pana in ultimul an, ajunsesem toţi să luam note mari.
     
    Avusese o viata personala trista, circula o poveste ca mama nu o plăcuse pe fata de care se îndrăgostise şi aşa se face ca nu se căsătorise niciodată. Când eram in clasa a XII-a ne chema pe toţi duminica la şcoală şi lucra cu noi, gratuit, încă 4 ore peste cele 5-6 ale programei unui liceu de profil. De multe ori, în pauză ne dădea bani să ne luăm îngheţată, pomenindu-şi mama care urcase la ceruri.
     
    Am intrat la facultate 34 din cei 36. Sper ca acolo, sus, unde a urcat si dumnealui, să audă mulţumirile şi recunoştinţa noastră, transmise la scânteierea unei lumânări.
    Va urma şi partea a doua, despre profesorii ce m-au impresionat azi.
     
  • Trei idei la o cafea

    Trei idei la o cafea

    Astazi scriu putin, promit! Se aduna o multime de idei de articole prin capul meu valmasit si reusesc sa pun pe ecran doar a zecea parte din ele. Ca sa nu le pierd pe drum, zic sa mai fac asemenea articole cu ideile care se plimba prin minte dimineata, la cafea.

    Primul lucru pe care vreau sa il fac dupa ce public articolul acesta este sa completez formularul 230 prin care sa optez pentru virarea catre o entitate nonprofit a cotei de 2% din impozitul anual. De 2 luni imi zic sa nu uit sa fac treaba aceasta si noroc de o colega. Credeam ca termenul a trecut deja, dar ea zice ca se mai poate pana pe 30 mai. Am verificat pe site-ul ANAF, acolo se precizeaza ca 25 mai ar fi data limita. Zic sa va anunt si pe voi, ca este pacat sa nu viram acesti bani unei asociatii sau fundatii cu care rezonam. Eu voi dona Asociatiei parintilor din Liceul Tonitza, sunt direct interesata sa ii ajut cumva. Mai mult de atata nu prea fac, din pacate.

    Daca cineva doreste sa doneze aceleiasi asociatii, va trimit cu drag formularul pe mail. Doar sa imi spuneti la shoppingshop2010@ymail.com sau mihatoza@yahoo.com.

    Formularele completate se pot trimite si online, spune ANAF.

    Toata saptamana trecuta am fost cu ochii dupa irisi. I-am cautat prin toate curtile si gradinile din drumurile pe care le fac. Langa serviciu am 3 gradini spectaculoase, am mai pus eu fotografii pe blog. Intr-una din ele strajuia o mare de irisi, drepti si mandri ca niste osteni. In alta sunt infloriti cei frez si cei galbeni, facliile albastre s-au cam ofilit. Plus motati din astia in doua culori, ca in fotografia de mai sus. In a treia nu sunt irisi, dar nemtisorii mov se ridica la fel de falnici. Toata admiratia pentru oamenii acestia ce se ocupa de gradinile blocurilor, nu v-am spus ca toate trei sunt in fata unor blocuri.

    Sunt foarte incantata de un produs. Nu mai da din mine entuziasmul pe-afara, in materie de produse de curatenie. Dar cu acestea chiar asa s-a intamplat. Este vorba de servetele universale de curatat cam tot ce misca (sau nu misca) in casa omului. Le-am luat de la Lidl si sterg de drag cu ele peste tot. Pac, iei servetelul si cureti de minune orice suprafata in afara de mobila. Erau si speciale pentru mobila, o sa le incerc si pe acelea. Cel mai tare m-am incantat la cabina de dus. Are pereti transparenti cu tot felul de striatii in ei si niciodata nu imi placea cum ieseau. Cu servetelul minune, am sters mai usor si mai eficient ca oricand.

    Pana si Mihnea s-a entuziasmat de cat de usor si-a curatat bicicleta. A consumat el jumatate(exagerez) din pachet, dar bicicleta sclipeste. Direct la Lidl merg dupa-amiaza, sa mai cumpar un pachet din cele universale si unul de mobila. Buna treaba face magazinul asta si bine ca s-au gandit sa iasa si in drumul meu  🙂

    Gata pe ziua de azi, o saptamana frumoasa va doresc!