cristianCristian este finul nostru. Si este un COPIL de 8 ani. Atata are, doar 8 ani. Un sufletel curat, pur si bun, asa cum sunt copiii. Si nu inteleg, nu pot sa inteleg de ce. Stiu ca sunt lucruri pe care nu avem cum sa le intelegem… Si totusi, nu pot sa ma intreb.

De doua saptamani suntem in stare de soc, de frica, de rugaciune. M-am tot luptat sa functionez, intr-o oarecare masura am si reusit, dar au fost zile in care nimic nu am putut a face. Pana acum trei zile, nici prin cap nu mi-a trecut sa scriu. Dar apoi mi-am amintit ca am un blog si daca tot il am, si daca tot am norocul de a fi citita de niste oameni  pe care-i iubesc si pe care-i respect, am zis ca trebuie sa scriu aici.

Dar sa o iau cu inceputul. Spuneam ca am facut eforturi sa pot functiona. Eu. Si in timp ce faceam micile mele eforturi, nu incetam sa ma gandesc la eforturile uriase pe care le face Cristian, Bianca si Sergiu. Si toti ceilalti din familie. Pentru ca daca eu continui sa fiu in  stare de soc, nu pot sa nu ma gandesc in ce stare pot fi Bianca si Sergiu.

Bianca si Sergiu s-au cunoscut la noi. Fiecare era priten si coleg cu unul dintre ei. Eu cu Bianca si sotul meu cu Sergiu. Peste un timp le-am devenit nasi. Au doi copii, Cristian Andrei si micuta Maria.

Cu doua saptamani in urma, ma suna Bianca plangand, incercand printre lacrimi si noduri sa imi spuna unde sunt si ce s-a intamplat. Erau la Fundeni, la sectia de Hematologie, unde Cristian era internat. Aparusera cateva vanatai pe picioarele copilului si apoi niste pete, medical denumite petesii. Analizele erau de cosmar, toata linia hematologica prabusita, trombocitele la nivelul de 8.000. Existau suspiciuni de leucemie sau anemie aplastica. Nici nu stiam ce este anemia asta, dar cuvantul leucemie este suficient sa incremeneasca orice om. Am dat fuga acolo, i-am imbratisat si am incercat sa scoatem din noi niste cuvinte de imbarbatare. Greu, foarte greu iti ies cuvintele acestea, dar stiu bine ca prezenta si imbratisarile conteaza mult in incercarile vietii. Asta era tot ce stiam sa fac atunci.

Au urmat zile cumplite pentru ei si ceilalti. Lui Cristian i s-au facut o serie de investigatii: punctie, biopsie, analize, i s-a introdus sange si i s-au facut tot felul de analize. Dupa ce i se introducea masa trombocitara, trombocitele urcau pentru doua zile si apoi scadeau din nou, brusc si rapid. Dupa punctie, a venit o relaxare. Nu era leucemie. Am rasuflat toti, dar nu a tinut prea mult. Diagnosticul final a fost tot ceva foarte rau. S-a stabilit diagnosticul de sindromul miodisplazic, aplazie madulara. Adica maduva nu isi indeplineste functia de producere a celulelor sangelui. Are portiuni care nu lucreaza deloc, portiuni care lucreaza la 10% din capacitate si altele ceva mai mult. Asta daca am inteles bine, lucrurile s-au schimbat si raschimbat de prea multe ori, iar notiunile si bolile acestea ma depasesc. Dar cam asa arata tabloul general.

Cum va spuneam, nu mi-a stat mintea la scris sau la blog. Insa acum m-am mai linistit putin si am zis sa mai fac ceva pentru copil.

In toata aceasta cumplita ecuatie, in toata aceasta stare de soc, teama si neintelegere, in tot acest cosmar…am gasit si o uimire pozitiva. Am vazut ce inseamna sa se miste oamenii, am vazut ce inseamna sufletul omului atunci cand ceva il sensibilizeaza. Sincer, am fost teribil de impresionata. O sa incep cu colegii mei, pentru ca acolo am vazut cel mai indeaproape mie cum s-au miscat lucrurile. Am vazut la propriu, oameni parca facuti doar din suflet si inima. Am vazut cum a vibrat fiecare, am simtit cum fiecare coarda a sufletului lor era impresionata si era alaturi de familia atat de incercata, cu rugaciuni si nu numai. Oamenii au inteles sa actioneze, au inteles sa ajute, au inteles sa transmita rugaciuni si ganduri care sa sustina parintii. Moral si fizic.

Apoi am vazut cum cativa oameni au reusit sa mobilizeze fundatii, sa miste suflete si sa faca lucruri concrete, cum nici nu credeam ca se poate. Mi-am siroit lacrimile cand am auzit despre colegii de scoala a lui Cristian, ce au iesit in parc sa isi vanda jucariile, ca sa il poate ajuta si ei. Am vazut cum s-a miscat Facebookul! Fara precedent pentru experienta mea pe aceasta retea sociala.

Am vazut si simtit atatia OAMENI CU SUFLET MINUNAT, ca am avut clipe de mutenie si de extaz.

Vineri la pranz, Sergiu si Bianca l-au dus pe Cristi in Germania, la clinica universitara din Freiburg, specializata pe aceste boli. Daca am inteles bine si daca lucrurile nu se modifica dupa analizele ce se vor reface acolo, exista doua posibilitati:

  • daca Maria(sora mai mica a lui Cristian) este compatibila, lui Cristi i se va face transplant de maduva
  • daca Maria nu este compatibila, se va aplica un tratament cu imunosupresoare si altele al caror nume nu l-am priceput, in incercarea de a face maduva sa-si reia functia.

Cristian

Ambele variantei sunt foarte costisitoare, iar Cristian si parintii lui au nevoie de mult ajutor. Spiritual si financiar. Bianca a scris pe Facebook:

„El este Cristian, baiatul meu
Pana mai ieri un baietel sanatos si vesel, cu suflet bun. Saptamana aceasta a fost diagnosticat cu sindromul miodisplazic, aplazie madulara. Acest sindrom este foarte rar
Sansa lui ar putea fi la o clinica in Germania. Suma pentru a fi acceptat si pentru verificarile intiale este de 20.000 Euro. Daca se ajunge la transplant, suma poate fi de 100.000 -130.000 Euro. Multumim medicilor din spitalul Fundeni si ii asiguram de respectul si admiratia noastra. Cine doreste sa-l ajute am atasat conturile . Rugati-va pentru el. Rugati-l din partea unei mame cu inima zdrobita sa faca o MINUNE.”

Cam tot ce as mai putea spune, ar fi sa va adresez si eu aceeasi rugaminte ca a mamei: haideti sa ne rugam impreuna pentru Cristian.

Si bineinteles ca orice ajutor este binevenit pentru Cristi:

Tasinschi Sergiu – Banca Transilvania

RO70BTRLEURCRT0092752001 EURO
RO87BTRL04401201927520XX LEI

SMS la 8828 cu textul CRISTI, prin care poti dona 2 Euro.

Va multumim!