Blog de familie

Categorie: de suflet

  • Intr-o duminică

    Intr-o duminică

    Cred ca porumbeii stiu ce e mindfulness, fara antrenori si psihologi. Probabil stropii sclipitori de apa nu au auzit vreodata de yoga si nici fantânile arteziene nu isi trateaza durerile de spate cu pilates.
    Doar noi ne agităm în interior mai mult decât ar trebui. Nu mereu, doar deseori.
    Într-o duminică am mers pe strada cu ochii deschisi. Spre strada, de data aceasta. Si spre primavara care plutea cu graţie peste ea. Am uitat de gânduri, de telefon si de Facebook, nu mai zic de blog sau de spete complicate şi calcule cu sau fara rost.
    Nici măcar la zugrăveala de care urmează să mă apuc nu mă gândeam.
    Oare facultatea de arhitectura stie cat e de frumoasa? Oare studentii din Universitate or avea tot atatea cursuri plicticoase? Şi mei or mai amesteca prafuri albe prin eprubete şi alambicuri?
    In viata asta nu m-am visat arhitect, insă in alta cred că da. Prea  mi-s dragi clădirile frumoase si mult imi mai sucesc gâtul dupa ele.
    Un băiat isi sucea si el gatul in telefon, o alta expozitie era la Căminul Artei si minunat predica Părintele Vasile Ioana.
    Fotografiam de zor o minune de floare, cand ma izbesc de doi asiatici ce ma intreaba ce floare este aceasta ca nu au vazut niciodata. Daca nici Măriile lor, enciclopediile ambulante, nu au vazut…eu nu m-am mai jenat sa spun la fel.
    Le zic ca si Biserica „Sf Nicolae dintr-o zi” este frumoasa.
    Intru putin si imi pare rau ca se termina predica. Atata caldură şi întelegere era in acele vorbe. Să îi luam pe oameni „asa cum sunt”. Sa nu ii judecam, aceasta era tema.
    Ma lamurisem ce era schimbat la vocea părintelui: nu era a lui. Avea un invitat, un preot prieten de-al lui.

     

    Toata ziua m-au urmărit cuvintele uşor lungite, aproape cântate, ale Parintelui.
    „Aşaaa cum sunt….aşaaa cum suunt”
    Era duminică şi va mai fi!
    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

  • Cu multumire, profesorilor de ieri

    Cu multumire, profesorilor de ieri

    Mai sunt doar cateva zile si dus e si anul acesta şcolar! La fiecare început şi sfârşit de an, apare în noi o uşoară nostalgie, trezind în suflete şuvoaie calde de emoţii, amintiri si uneori, recunoştinţă.
    Textul acesta a aparut toamna trecuta in revista „Femeia de azi”. Reprezintă un fel de comparaţie între şcoala de ieri şi cea de azi şi o mulţumire adresată profesorilor noştri şi celor ai copiilor noştri. M-am gândit la el zilele trecute şi am vrut să îl pun şi aici. Azi, prima parte, cea despre profesorii mei
     
    Spun unii că şcoala nu mai este ce a fost, că învăţământul zilelor noastre ar fi mai slab decât cel pe care l-am urmat noi, părinţii. Îndrăznesc să spun că nu sunt de acord, că vremurile trecute(pe care nu le regret nicicum) au avut şi  bune şi rele, la fel cum îmi par si cele de astăzi. Iar sistemul de învăţământ nu face excepţie.
     
    Dacă acum ne plângem de programa şcolară prea încărcată, extrem de teoretică şi total neadaptată cerinţelor pieţei muncii, de calitatea profesorilor, uneori direct proporţională cu salariile lor si de dezinteresul sau obrăznicia elevilor, putem să ne amintim de câte discipline tehnologice fără rost studiam în licee?
     
    Mai ţineţi minte rezistenţa materialelor, utilajul şi tehnologia lucrărilor mecanice? Sau fiecare săptămână de practică în atelier, care urma după trei de cursuri? Nu am nimic cu practica, (chiar dimpotrivă, se simte lipsa şcolilor profesionale, de meserii), dar acele săptămâni la care mă refer se făceau peste tot, inclusiv în liceele din care majoritatea elevilor intrau la facultăţi, cele ce s-au transformat după Revoluţie în teoretice.
     
    În ceea ce priveşte calitatea şi densitatea informaţiilor cuprinse în programele disciplinelor de bază, aş spune că pe vremea de tristă amintire era ceva mai bine structurată. În ciuda eternei şi sublimei reforme a învăţământului, care aduce schimbări dese, pe ici pe colo, prin punctele neesenţiale, curricula este mai încărcată şi mai grea.
    Mă gândesc la şiruri si suma lui Gauss în clasa a V-a şi la nişte importante reguli de determinare a ultimei cifre a puterilor. Pe noi chiar nu ne-au chinuit cu vreo 8-10 reguli demne de ceaslovul lui Nică, ca sa determinăm ultima cifra a lui 4 la puterea 1538.
     
    Se încearcă dezvoltarea acestor profunde abilităţi de calcul matematic în acelaşi an cu înmulţirea si împărţirea cifrelor zecimale, cu fracţiile şi regulile de bază ale calculelor cu puteri. Prea mare diferenţa intre dificultatea şi importanţa acestor noţiuni, nu credeţi?
     
    Şi aş putea continua, dar nu aceasta este tema pe care doream să o dezvolt. Nu vroiam să scriu despre şcoală  ca sistem, ci despre cazurile ei particulare, despre profesorii care mi-au marcat viata în calitate de elev şi părinte. Pentru că în ultima vreme, parca nu auzim decât critici la adresa profesorilor. Şi e păcat!

    Anii 80, un simplu oraş din sudul ţării.

    Şcolile vremurilor acelea arătau aproape ca şi cele de azi. Copiii făceau acelaşi zumzet, doar ca aveau mai mult respect pentru profesori şi mai multă teamă în suflet. Dar şi atunci şcoala era importantă. De acolo începeai sa-ţi construieşti viitorul şi sa cauţi modele-n viaţă.
     
    Ca şi azi, nu toţi profesorii erau respectaţi sau iubiţi. În fiecare şcoală, in fiecare timp, există oameni cu har si oameni mai puţin chemaţi. Pedagogia este o arta si o ştiinţă, iar facultăţile recompensează  nivelul de cunoştinţe, nu darul de a le transmite altora. Cu toate acestea, în spatele diplomelor stau oameni. Iar de unii dintre ei te apropii atât de mult încât îi păstrezi ani mulţi in suflet şi le transmiţi gânduri de respect şi multumire.

    Diriginta din şcoala generală

    Cam aşa au fost câţiva dintre profesorii mei, însă mă voi opri doar la doi dintre ei. Doamna dirigintă din ciclul gimnazial era profesoara de limba romana si era ilustrarea perfectă a cuvântului doamnă, in ciuda apelativului de tovaraşa profesoară. Elegantă, distinsă, un pic distantă, un pic inaccesibilă, un pic deasupra tuturora. Dar în spatele acestei impresii se găsea un om cald şi preocupat de elevi. Conştientizarea responsabilităţii formării unor copilaşi o făcea să pară oarecum distantă.
     
    Nu numai că ne-a învăţat gramatica şi regulile ei, ci în primul rând ne-a transmis dragostea de lectuăa si învăţătură, respectul pentru cuvântul vorbit şi scris. Ne-a îndemnat să visăm mult, căci dacă realizăm chiar şi jumătate din vise, tot vom fi oameni fericiţi. Şi ne spunea să citim, căci cărţile ne vor fi cei mai buni prieteni in viaţă. După ani am descoperit că aveam acelaşi scriitor preferat: “Pe Camil Petrescu îmi vine să îl învăţ pe de rost, ca pe o poezie”

    Dirigintele din liceu

    Dirigintele din liceu era profesor de matematica şi i se dusese vestea că era cel mai bun din oraş. Preda cu foarte multă răbdare şi la primele exemple nu sărea nicio etapă de calcul, fie ea şi o simplă adunare a aceleiaşi necunoscute. Dar a fost şi foarte exigent. Aproape toate notele erau din teste scrise, a căror durata era de 7 sau 9 minute. Puteai sa iei notă mare doar daca ştiai perfect sa rezolvi exerciţiile. Nu aveai timp de încercări sau de prea multa gândire. Dar pana in ultimul an, ajunsesem toţi să luam note mari.
     
    Avusese o viata personala trista, circula o poveste ca mama nu o plăcuse pe fata de care se îndrăgostise şi aşa se face ca nu se căsătorise niciodată. Când eram in clasa a XII-a ne chema pe toţi duminica la şcoală şi lucra cu noi, gratuit, încă 4 ore peste cele 5-6 ale programei unui liceu de profil. De multe ori, în pauză ne dădea bani să ne luăm îngheţată, pomenindu-şi mama care urcase la ceruri.
     
    Am intrat la facultate 34 din cei 36. Sper ca acolo, sus, unde a urcat si dumnealui, să audă mulţumirile şi recunoştinţa noastră, transmise la scânteierea unei lumânări.
    Va urma şi partea a doua, despre profesorii ce m-au impresionat azi.
     

  • Ajutor pentru Cristian

    cristianCristian este finul nostru. Si este un COPIL de 8 ani. Atata are, doar 8 ani. Un sufletel curat, pur si bun, asa cum sunt copiii. Si nu inteleg, nu pot sa inteleg de ce. Stiu ca sunt lucruri pe care nu avem cum sa le intelegem… Si totusi, nu pot sa ma intreb.

    De doua saptamani suntem in stare de soc, de frica, de rugaciune. M-am tot luptat sa functionez, intr-o oarecare masura am si reusit, dar au fost zile in care nimic nu am putut a face. Pana acum trei zile, nici prin cap nu mi-a trecut sa scriu. Dar apoi mi-am amintit ca am un blog si daca tot il am, si daca tot am norocul de a fi citita de niste oameni  pe care-i iubesc si pe care-i respect, am zis ca trebuie sa scriu aici.

    (mai mult…)

  • Gânduri din week-end

    Nu am început week-endul prea bine. Am tras de noi vineri după-amiază şi seara ca să ne terminăm treburile gospodăreşti şi să avem apoi, două zile de relaxare. Dar dimineaţa de sâmbătă mi-a fost umbrită de nişte veşti triste, despre nişte oameni dragi nouă. M-au făcut să mă întreb de ce viaţa devine uneori atât de grea şi de complicată, de ce problemele se amplifică prin lipsa de comunicare, blocaje şi inacţiune? De ce oamenii nu pot să discute şi să-şi lămurească sentimentele şi frustrările? De ce se lasă totul la voia întâmplării, până când este prea târziu, până când frustrările se adună, indiferenţa se instalează şi totul se rupe? 
    Aş fi vrut să pot face ceva, să schimb lucrurile şi să întorc anii ca să-i fac să vorbească între ei.
    Dar nu mai pot face nimic pentru ei! Am spus inutil, de zeci de ori, că trebuie să vorbească şi să lămurească problemele dintre ei.
    Tot ce pot face are legătura cu noi. 
    Şi mi-am amintit de o bloggeriţă americancă ce suferea de alcoolism şi bulimie, ce a izbutit să se vindece şi să-şi crească cei trei copii. O cheamă Glennon Doyle Melton şi spunea „Life’s about how you use what you got, I think.” Adică, viaţa este (modul) cum foloseşti ceea ce ţi s-a dat.
    Şi m-am reîntors cu gândurile la casa mea, luându-mi cele mai mari daruri pe care le-am primit şi ne-am petrecut ambele după-amieze în parc.
    Am ieşit să ne bucurăm de albastrul superb al cerului, de culorile calde ale frunzelor şi de covorul pe care l-au aşternut pe iarba încă verde şi pe aleile parcului. Septembrie a fost o lună ceva mai tristă pentru mine, dar zilele acestea superbe din octombrie m-au făcut să mă bucur. Am stat şi am privit cerul şi desenele lui Mihnea, mi-am schiţat postările de ieri şi de azi şi am tot fotografiat. Ne-am dus până la mănăstirea Plumbuita, am admirat ciuperci pe drum şi am trecut pe lângă văcuţa mănăstirii.

     

    Ne-am întors acasă cu ceva beţe şi mi-a venit chef de-un dulce uşor. Şi văzusem eu un ştrudel cu mere, la Carmen. Cealaltă Carmen.
    Şi cum mai aveam şi chef de improvizaţii, mă dusei cu gândul la ştrudelul cu vişine de la Mc Donald’s şi la două foste colege ce mereu modificau reţetele. Şi uite aşa, am făcut unul cu mere şi unul cu vişine.
     „Life’s about how you use what you got, I think”, isn’t it?
    Am avut mii de visuri, mai am şi acum multe, dar liniştea o găseşti când înveţi să te cunoşti, să te accepţi şi să te bucuri de ce ai. Uite aşa, de o plimbare în parc cu cei dragi, de o clipă de rugăciune, de câteva rânduri puse pe blog, de cuvintele minunate pe care le primeşti înapoi, de un ştrudel cu mere şi unul cu vişine. Şi de comunicare în casă şi de comunicarea cu voi. Şi nici nu-i puţin lucru, nu? Chiar deloc. Şi a propos, scrisul şi blogul erau printre acele visuri. Şi iar vă mulţumesc!!!!!!!!

    Şi vă poftesc să începeţi săptămâna cu un ştrudel cu vişine de la mine. Originalul este de admirat la Carmen.
    Mihaela Dămăceanu
    Life’s about how you use what you got, I think.
    Life’s about how you use what you got, I think.

  • Dar din suflet

    Am ca prietenă pe Facebook o doamnă deosebită, ce mi-e tare dragă. La dânsa am descoperit aseară un site ce m-a impresionat, printr-o acţiune ce se va desfăşura sâmbătă. M-am uitat puţin la ei şi am văzut mult mai multe acţiuni ce ar merita promovate.
    Deocamdată, rămân la acţiunea care m-a adus pe pagina lor şi care mi-a scos din memorie un gest făcut demult. Vi-l povestesc astăzi, nu pentru a mă lăuda aici, ci pentru a vă convinge să vă uitaţi puţin pe pagina lor şi poate să participaţi şi voi.
     
    Era tot acum 10 ani, aşa cum v-am mai scris, un an important pentru noi. Iar întâmplarea de care mi-am amintit se petrecea în ziua următoare nunţii noastre. Obosiţi, ca toţi oamenii după nuntă, nu mi-a trecut prin cap, ca la plecarea de la restaurant să dau celor dragi din florile primite. Pur şi simplu, nu mi-am dat seama că toţi se urcă în maşini şi se duc la casa lor. Nu la a noastră. Părinţii, sora, verişoarele şi cele mai apropiate rude, nu locuiesc în Bucureşti şi aveau ceva drum de făcut. Prietenele sunt de pe-aici, dar nu stau chiar aproape de mine. Am luat-o şi noi spre garsoniera noastră, pe care am umplut-o de flori. Ştiţi cum este cu florile, după nuntă, nu? Sunt flori cum poate nu mai primeşti niciodată în viaţă. Buchete superbe, flori rare şi deosebite, aranjamente care mai de care. Nu mai insist, că toate ştim.
    Problema era, că şi noi plecam. Ca tot omul, în luna de miere, care de fapt ar trebui să-şi schimbe denumirea în săptămâna de miere. Că lună, cine-şi mai permite? Nu deviez, mă-ntorc la florile mele, la care mă uitam cu mult drag. Şi de-odată îmi pică fisa că vom pleca. Ce să fac eu cu frumuseţile acelea? Să le iau cu noi, nu puteam! Să le las în casă, mă durea sufletul! Să se ofilească acolo, neadmirate, şi neîngrijite, şi neiubite de nimeni? N-aş fi putut să fac asta, că ar fi fost mare păcat.
    Şi cum strângeam în viteză ceva bagaje, că nici alea nu erau făcute, îmi vine cea mai bună idee. O idee cum probabil, doar unui om fericit, aşa ca după nuntă, îi poate veni.
    Îmi umplu braţele cu frumoasele mele buchete şi bat la câteva uşi din jur, dăruindu-le câte unul. Aveam mai multe decât vecini pe-acasă, şi de aceea trec mai departe. Ies frumos pe stradă şi ofer un buchet, fiecărei doamne ce se nimerea să treacă pe-acolo.
    Le-am terminat şi m-am întors în casă. Au fost 10-15 minute ce au trecut imediat, şi aproape că uitasem clipele acelea. Mi-am amintit ieri de bucuria pe care mi-am făcut-o cu acest mic gest. Mă şi mir cum am putut uita acele feţe uimite. Pentru mine, era vizibilă mai mult uimirea. Apoi, apărea un zâmbet şi doamnele se-ndepărtau cu el pe faţă. Sunt sigură însă, că şi în sufletul lor era o mică bucurie.
    Sâmbătă, am de gând să repet experienţa. De data aceasta, în amintirea unei persoane ce mi-a fost dragă. Dacă vreţi, puteţi participa şi voi. Găsiţi aici mai multe detalii. Voi face şi eu „un dar din dor” şi uitaţi-vă doar ce gesturi frumoase şi inedite au putut include la acest capitol.
    Mihaela Dămăceanu
    O zi frumoasă!