Sau lungul drum al vorbei catre fapta…
Vi s-a intamplat vreodata ca una sa credeti si alta sa faceti? Sau sa credeti doua lucruri contradictorii, fara ca macar sa va dati seama?
Mie una, se pare ca da. Trebuie sa incep prin a va spune ca inca dinainte de a-l avea pe Mihnea, am considerat ca unul dintre cele mai importante lucruri pe care un parinte il e are de facut in misiunea lui pe lume, este acela de a observa si descoperi inclinatiile propriului copil si apoi de a-l sprijini in dezvoltarea acestora, in cazul fericit in care ele se descopera.
Dupa cum o parte dintre voi stiti, Mihnea obisnuia sa deseneze. Desena mult, o facea fara sa il puna nimeni si mai ales, o facea cu placere. Si tot asa, poate ca ati observat ca de doi ani incoace am inceput sa ma plang ca deseneaza mai putin. Una dintre explicatiile mele la aceasta stare de fapt, era reaparitia in casa a televizorului, apoi a unui telefon destept si a tabletei. Asta pe langa faptul ca trei zile pe saptamana mergea la antrenamentele de jiu-jitsu si in unele perioade chiar zilnic. Alta explicatie pe care mi-o gasisem era ca poate si-a pierdut interesul sau ca trece printr-o perioada in care se intampla asta.
El avea alta varianta. Spunea ca nu mai merge la desen pentru ca domnul profesor pe care-l indragise in mod deosebit s-a mutat de la scoala la care mergeam noi si noua profesoara nu ii placea DELOC. Eu nu prea am digerat partea cu neplacutul profesoarei, stiind bine ca in viata nu iti permiti a-ti alege profesorii, rudele sau colegii de serviciu.
Dar fiind vorba de un hobby, nu era cazul sa-mi impun punctul de vedere. I l-am explicat si apoi am lasat lucrurile cum au venit.
Dupa sedinta de la inceputul acestui an scolar, vorbind cu doamna invatatoare despre scolile sau liceele la care l-as putea duce pe Mihnea (din clasa I-a mi-am propus sa il mut in clasa a V-a), doamna ma sfatuieste sa il duc la Liceul Nicolae Tonitza. Nici nu am vrut sa aud si nici macar nu am realizat cum imi contrazic singura toata mentalitatea pe care afirmam si chiar credeam ca o am. I-am explicat doamnei, ca imi pare prea devreme sa il orientez spre domeniul artistic si mi-e teama sa nu ramana in urma la pregatirea la romana si matematica.
Am mai discutat inca o data si apoi inca o data, de fiecare data la initiativa doamnei. Iar ultima oara, adica prin aprilie, mi-a demolat toata opozitia:
– in primul rand, stie din experienta, ca nu este o scoala unde se face mai putin intens romana sau matematica. Aproape in fiecare serie a orientat acolo cate un elev si este un loc unde se face si carte, nu doar pictura-desen;
– la obiectia ca este prea devreme sa il orientez si ca deseneaza mai putin, mi-a raspuns ca in situatia in care Mihnea si-ar schimba optiunea, am tot timpul sa schimb drumul. Pana la urma, il pot muta ulterior, daca nu ar mai avea atractie catre aceasta cale. Dar copilul are talent si este pacat sa nu il dam acum, caci daca am face-o in clasa a IX-a, va aparea o diferenta de pregatire intre el si cei care au facut ciclul gimnazial la Liceul „Nicolae Tonitza”.
Buuum!!!
 |
| Meduze |
Ceea ce mi-a spus doamna avea sens si era perfect logic!
Atunci am realizat, ca eu am considerat ca pictura si desenul ar putea fi un hobby pentru Mihnea, nu o meserie. Si asta pentru ca imbratisam si eu parerea generala, ca la noi in tara nu se traieste prea bine din arta. Cu experienta unui om ce a lucrat cu serii si serii de copii, dumneaei incerca sa imi explice ca trebuie sa iau in considerare o cariera in domeniul artelor. Foarte coplesitoare decizie, mai ales ca venea dintr-o data si timpul nu ne era prea favorabil, intrucat ne aflam in aprilie.
Am venit acasa si am discutat cu sotul meu. Mihai, pe care il mosteneste in ceea ce priveste desenul, nu a avut nicio secunda de ezitare. Ca de obicei, simtul lui a spus imediat DA. Dar eu si cand am ales gradinita, m-am framantat saptamani intregi, d-apoi acuma!
L-am sunat pe domnul profesor. Domnul profesor de care Mihnea era atat de atasat. Aceeasi reactie ca a doamnei invatatoare. M-a incurajat cu multa caldura si mi-a spus cam aceleasi lucruri ca si doamna invatatoare, referitor la toate temerile pe care le aveam. Copilul are talent si are toate sansele sa intre la Liceul de arte plastice „Nicolae Tonitza”.
Am mai sucit in mintea mea toate variantele, m-am mai sfatuit cu oameni a caror parere conteaza pentru mine si am decis. Am decis ca trebuie sa fac ceea ce am gandit mereu. Ca acest copil ar putea avea talent, iar eu stau si imi storc capul degeaba, cand pentru atatia oameni drumul copilului este evident. Ca indiferent cat de greu s-o trai din arta, trebuie sa ii dau sansa de a-si urma vocatia, ca nicio meserie, indiferent de compensatia materiala, nu se poata compara cu a face ce-ti place.
Este adevarat ca e devreme si ca lucrurile se pot schimba pe parcurs. Chiar eu sunt un exemplu in acest sens si nu sunt nici pe departe singurul pe care il stiu. Dar mi-a devenit evident, ca acesta ar putea fi unul din cele mai bune drumuri pentru el, in timp ce eu, din teama, il consideram doar un hobby.
Era momentul sa vorbesc cu Mihnea!
Va urma.
Mihaela Damaceanu
Felicitari! Si eu te incurajez sa mergi pe mana talentata a lui Mihnea. Acorda-i aceasta sansa de a face ceea ce-i place; se-ntampla atat de rar in zilele noastre. Eu sunt de parere ca noi ca parinti trebuie sa ne sprijinim copiii in calea pe care-o aleg, nu s-o alegem in locul lor. Mult succes!
tabloul cu meduze este fenomenal!!! imi place teribil!!!
Mmmda, Alina! Tot asa si eu ziceam si credeam. Apoi au aparut ezitarile, am inceput sa cred ca este prea greu si ca trebuie sa te gandesti cum va trai. Nici nu vedeam contradictia din propria minte.
Multumesc!!!!
Multumesc, Coco! Este preferatul meu, pana acum nu a fost depasit!
fetele mele au mers la acelasi liceu – unul foarte bun, la care se faca scoala buna, la toate materile. "Directia" a fost limbi straine. Abia dupa ce au terminat cu bacalaureatul ne-am decis spre ce universitate se vor duce. Raluca mea a visat înca de copil sa devina "creatoare de moda" si miculuta la 4 ani a zis "croitoare de moda" si asa mi-a placut ca nu am corectat-o :)) (pâna si-a dat seama singura de diferenta). Mereu spunea ca Adela – care era slabuta (pe atunci, acum nu mai este), va fi manechinul care-i va purta creatiile :)) Tare imi placea joaca asta a lor. Când însa Raluca a vrut sa mearga la facultate de arta, nu am fost de acord. Si cred si acum ca am facut bine ca am spus nu …
Ca sa traiesti din creatie, trebuie sa fii ori un geniu ori copilul unora care se învârt în înalta societate si trambulina de lansare este asigurata. Dar eu nu traiesc visând o voi mosteni pe "matusa de la Hollywood" … Am sfatuit-o sa mearga la Lehramt – Universitatea de profesori (corespondentul acesta stiu ca nu exista în România, de aceea nici nu stiu cum sa traduc – dar pe cine intereseaza am scris în alte postari despre sistemul de învatamânt în Germania, detaliat) si a ales ca materii de baza Arte plastice si Italiana. Va deveni profesoara de istoria artelor si…. ca hobby, poate oricând sa-si urmeze visul de vreatoare de moda. Meseria si salariul lunar sunt asigurate – asta este parerea mea vizavi de a fi sau nu artist. De când este studenta este fericita – învata atât de multe si exerseaza în pictura, ceramica, sculptura… se simte implinita. Si îi place enorm sa lucreze cu copiii. Eu zic ca am facut o alegere buna…dar niciodata nu vom sti cum ar fi fost daca…
Mult succes, indiferent ce veti alege! Ascultati-va instinctele si mergeti mai departe.
Eu zic sa te hotarasti dupa ce vorbesti cu Mihnea.Eu am gresit si nu mai sfatuiesc pe nimeni in directia asta.Multa bafta in a alege bine!
Draga mea, cand am ales acest titlu in care am inclus termenul de framantari, exact la aceste aspecte m-am referit. Inteleg foarte bine ce spui, caci 80-90% dintre noi exact acest lucru il gandim: ca nu se poate trai din arta decat daca esti foarte-foarte bun, sau poate chiar cel mai bun.
Toata presiunea pe care am trait-o eu cateva saptamani, venea din incercarea de a-mi demola aceasta convingere, din lupta interioara dintre cele doua pareri contradictorii. Pe de o parte vroiam sa sprijin copilul in dezvoltarea unei inclinatii, pe partea cealalta gandeam ca un parinte trebuie sa aiba in vedere un intreg complex de factori, printre care si ce posibilitati ii deschide drumul profesional ales. Mi-a fost foarte greu, pentru ca eu sunt analitica si intorc totul pe sapte parti.
Nu pot sti nici acum daca am ales cel mai bine, nimeni nu poate sti, sunt infinite variabilele ce pot interveni, lucrurile se schimba mereu. Cand am inceput eu sa fac chimie, in clasa a VII-a, am fost foarte sigura ca asta vreau sa fac si sa fiu: profesoara de chimie. Pe vremea aceea, profesoratul era o meserie respectabila si buna la noi. Asta am facut, am lucrat sapte ani ca profesor si apoi m-a apucat dorinta de schimbare. De asta zic ca nu stiu, pot doar sa sper ca am luat decizia buna la acest moment. Mi-era teama ca voi trasa acum tot viitorul copilului si intr-o mare masura cam asa este. Apoi, m-am decis sa acord pasiunii lui o sansa, spunandu-mi in sinea mea, ca in cazul in care nu fac bine, am suficient timp sa mai intervin.
Acum, am un sentiment de bine, de mare bucurie, si sper ca lucrurile sa nu fie chiar atat de drastice in ceea ce priveste viitorul in arta. Am vorbit cu multa lume, mi s-a spus ca exista si cai pentru cei nu se aflat doar in cele doua categorii. Sper sa fie asa, voi tot urmari cu atentie in continuare evolutia si imi spun ca mai am inca ceva timp de a observa si de a interveni. Si de asemenea il voi urmari si pe el cu multa atentie, va avea un rol din ce in ce mai important in pasii din viitor. Sper ca am facut bine, asta pot sa zic!
Multumesc pentru parerea ta, Flori! La momentul la care am scris, zarurile erau deja aruncate, dar, din fericire am vorbit si cu el. Si a contat ce mi-a raspuns, mai tarziu insa, va conta din ce in mult ce va spune si va simti el.