Blog de familie

Categorie: educatia copiilor

  • Proiectaţi încredere în copiii voştri

    Proiectaţi încredere în copiii voştri

    Iata ca a fost si conferinta Oanei Moraru si am mai invatat cate ceva despre adolescenti.

    În seara respectiva, scriam pe Facebook ca am iesit coplesita. Exact la fel ca anul trecut, cand am scris articolul daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi.

    Cand vorbeste Oana se face lumina. In minte si in casa ta, ba parca ceva licareste si pentru sistemul de invatamant.

    Dar hai sa vedem ideile abordate:

    Teoria dezvoltarii psihosociale

    –  Erik Erikson a fost un psiholog american de origine germana, autorul unei viziuni de ansamblu a evolutiei si dezvoltarii personale a fiecarui individ pe tot parcursul vietii. Daca teoria lui Piaget explica dezvoltarea cognitivă a copilului, teoria dezvoltării psihosociale a lui Erikson propune abordarea in 8 stadii a formării personalităţii, pe latura socializării, în interacţiunea cu ceilalţi, accentuand influența mediului social asupra dezvoltării copilului. Practic, putem asemana viata cu un sir de 8 vagoane. Fiecare dintre ele reprezinta o etapa si contine o dualitate, o lupta intre contrarii;

    – astfel, la venirea pe lume copilul este complet dependent de altii. In functie de modul in care mama (de regula) va intampina nevoile acestuia, copilul va dezvolta incredere/neincredere in acea persoana, iar aceasta se va generaliza fata de altii si de sine. Intre 2-4 (sau 1-3) ani urmeaza etapa autonomie versus nesiguranta, in functie de reactia noastra la descoperirile copilului. Initiativa versus vinovatie intre 4 si 6 ani, identitate versus confuzie de identitate in perioada adolescentei;

    – intre 6 si 12 ani apare nevoia de a-si dovedi competenta. Pana la 6 ani copilul a cautat privirea parintilor la fiecare actiune. Acum se uita in ochii invatatoarei. Are nevoie sa vada ca exista si in ochii altor oameni, are nevoie de validare, vrea sa fie observat ca ESTE ACOLO si ca face un efort. Tot in aceasta etapa intra si complexele de inferioritate sau superioritate. Nu trebuie incurajate, copiii vor invata ca doar critica/lauda exista pe lume;

    – In aceasta perioada nu sunt bune concursurile. Motivul este cel de mai sus, iar exceptia o constituie cele sportive si de grup. Nu se aplica celor 2-3% care sunt foarte dotati intr-un anume domeniu. De asemenea, ele pot fi facute in scoala, dar fara topuri, fara comparatie, fara sentinte. Noi ii trimitem la concursuri pentru  a ne calma anxietatea, pentru a ne convinge ca i-am impins pe drumul cel bun.  Psihologii afirma ca in aceasta perioada copiii trebuie sa invete integrarea ideii de esec si succes ca parte a vietii;

    – prin clasa a V-a sau a VI-a se vede pentru ce e pregatit un copil. In creier incepe procesul de pruning, adica disparitia a tot ce nu a fost folosit pana acum. Pana acum s-a format reteaua de gandire si urmeaza etapa in care se pierde tot ce e considerat inutil. Uite cum am inteles de ce copilul propriu nu mai stie unele lucruri pe care eu le consideram fixate in mintea lui :);

    – in perioada adolescenței se dezvolta fidelitatea. In timp ce noi ducem in spate grija viitorului copilului, adolescentul este preocupat de relațiile din grupul lui, de pozitia, de rolul pe care il are printre  colegi si prieteni;

    – tot acum, orice forma de control este percepută ca un atac emoțional. Incepe desprinderea de familie si lupta pentru independență. Asa cum am mai spus, primii adversari in cautarea independentei sunt…PARINTII. Este perioada in care ii plac conflictele. Din ele se dezvolta si creste, motiv pentru care este indicat sa nu avem anxietate fata de conflict;

    – copiii vin pe lume cu propriul sistem de ghidaj interior. Ei au primit informatia necesara autoprotectiei si stiu ca ce ii invatam nu este valabil pentru ei. Provocarile lor vor fi altele, „intelepciunea” noastra nu este de actualitate. In cariera vor schimba 7 profesii, dintre care 5 nici nu exista acum. Oare ce sa ii invatam noi despre viitor? Noi, care ne straduim sa tinem pasul cu prezentul…

    Totusi, pot face si parintii ceva?

    Pai, da!

    Sa ne rezolvam propriile probleme, sa invatam sa ascultam, sa ne cunoastem copiii, sa ne intereseze pasiunile lor, sa le oferim atentie, incredere, timp, sa CAUTAM VALOAREA DIN EI si sa ii sprijinim FIX acolo.

    Cu alte cuvinte, sa fim parinti prezenti si sa compensam ceea ce nu face scoala.

    Sa ii invatam sa traiasca cu bucuria, dar si cu durerea, ambele facand parte din viata.

    Copiii NU sunt responsabili de starea noastra de bine. Nici un om nu este responsabil de starea noastra de bine.

    Daca izbutim sa fim bine cu noi insine, daca ne aliniem la interiorul  si la sinele nostru, ii invatam ceva minunat, ceva ce noua tare ne-a lipsit.

    Revenind la impresia lasata de Oana Moraru

    Revenim la impresia lasata de Oana si la faptul ca te simti coplesit. Aceasta stare vine din multitudinea de sentimente pe care le traiesti. De la vinovatie, la epifanie, la simpatie pentru copii, la mila fata de parinti, la revolta fata de sistemul depasit de scoala, la nostalgia fata de propriile clipe de adolescenta, la speranta si eliberare de griji.

    Cel putin cat esti in acea sala si o asculti pe Oana, ai sentimentul eliberator ca natura stie ce face si ca grijile tale chiar sunt putin ridicole.

    Te simti si vinovat pentru tot ce ai gresit, dar te umpli si de speranta ca viitorul copilului tau va fi in regula.

    „Asa e, are dreptate” iti trece continuu prin cap. Chiar m-am intrebat cum de am avut indoieli. De ce mi-a fost frica pentru copilul meu?

     

    De ce nu am inteles mai devreme, mai mult, mai bine? Si cum de toti cei multi din sistemul de invatamant nu stiu si nu aplica ceea ce este atat de evident?

    Acuma… sunt constienta ca EA le face pe toate clare. Realitatea este uneori foarte complicata, dar ea ne invata ca nu are rost sa ne opunem naturii si firii umane.

    Trebuie sa inspiraaaam adanc si sa fim caaalmi!

    Indiferent de fricile noastre, natura are cel mai important cuvant. La fel a fost si la noi, doar ca valul uitarii s-a asezat peste memorie.

    Si noi am fost rebeli, si noi am fost in controverse si am luptat cu ai nostri. Atat cat permitea vremea aceea, e adevarat.

    In toata aceasta complexa ecuatie de educatie a copiilor, Oana Moraru este de partea acestora. Nu ca noi, parintii, nu am fi. Doar ca mai facem greseli. Nu ca profesorii sunt toti de acuzat. Doar ca multi sunt absenti si indiferenti.

    Oana semnaleaza toate acestea. De aceea suntem coplesiti.

    Pentru ca te simti vinovat. Vinovat ca ai uitat, ca nu ai stiut, ca ai gresit. In ciuda tuturor lecturilor, discutiilor si seminariilor, suntem inca dominati de frica.

    Am adunat fiecare in suflet multe cazuri rele auzite in timp. Ne raman acolo ca semnale de avertizare. Ne ducem acasa si le povestim cu jumatate de glas, indoiti intre dorinta de a nu ne reaminti si cea de a avertiza asupra pericolului.

    Apoi rasuflam usurati. Din spusele Oanei reiese ca totul e-n regula cu copiii nostri. Ba chiar si cu noi. Doar cu frica avem de furca, e musai sa ne-o vindecam.

    Dar ne vom descurca, ACESTA ESTE MESAJUL PRINCIPAL.

    Proiectand incredere in copiii nostri, ei vor creste in aceasta lumina. Vor primi de la noi iubire si incredere, acestea fiind scanteile starii de bine.

    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

    Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.

  • Daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi

    Daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi

    Constienta mai mult sau mai putin, una dintre fricile noastre este aceea ca nu suntem parinti buni. Cam acesta imi era gandul cu care am plecat duminica trecuta la seminarul sustinut de Oana Moraru, cel la care eram nerabdatoare sa ajung.

    Sa incepem cu un exercitiu exemplu!

    Presupunem ca tu, mama, esti in bucatarie. De doua ore stai acolo in picioare, in caldura, invartind linguri in oale dolofane, taind, tocand si pregatind o masa delicioasa. Fie ca faci ceva bun si rapid, dupa o intreaga zi de munca, fie te-ai gandit cateva zile ce lucru mai special sa pregatesti pentru dragii tai.

    In sfarsit, masa este frumos asezata, tacamurile si paharele sclipesc, iar in farfurii ai creat adevarate tablouri ce risipesc in jur aburi intens aromati.

    Inviti familia la masa.

    Daca sotul este dispus sa-si intrerupa activitatea pentru ca ai reusit in primii 7 ani de casnicie (aia, cei mai grei) sa-l inveti sa aprecieze efortul tau… nu acelasi lucru va face adolescentul casei.

    El este absorbit in jocul in care de atata vreme sta cufundat. Vreme inseamna nu doar orele de azi, ci si multe altele, din nu mai stii cate zile anterioare.

    Tu spui ca se raceste mancarea, el spune absent „acum”. Dar acum nu mai are sensul pe care  il cunosti de-o viata.

    Si uite asa, simti cum ti se ridica parul in cap, cum adrenalina iti invadeaza mintea si fiecare por al corpului. In acele momente, tot ce gandesti este ca baiatul nu are niciun pic de respect, nici pentru tine, nici pentru nimeni altcineva pe lume.

    Dupa ce distilezi destul asemenea ganduri, mergi la el si scoti routerul din priza.

    Sistemul limbic este raspunzator de aceste reactii

    Ceva de genul acesta se intampla in fiecare casa si un asemenea exemplu  ne-a dat unul din frumosii adolescenti pe care Oana Moraru i-a adus la seminar. Nu era vorba de gatit, ci de un mic ajutor solicitat de parinte.

    In momentul in care refuza sa vina la masa, in tine se declanseaza frica ca nu esti un parinte bun si nu esti in stare sa educi un copil care sa respecte reguli, sa se integreze intr-un program si in sistemul ce il asteapta cu bratele deschise, ca sa ii impuna si mai multe reguli. In tine se activeaza sistemul limbic, care incepe sa strige „PERICOL, PERICOL, PERICOL”, iar reactia noastra este de tipul lupta, ingheata sau fugi. A scoate routerul din priza inseamna sa  adopti prima varianta.

    Insa noi nu prea rationam in momentele acelea si implicit nu ne straduim sa intelegem si punctul lor de vedere. Alex, care a dat exemplul similar celui ales de mine, a incercat sa ne explice.  Era dupa o zi lunga, cu multe activitati. Jocul acela era momentul lui de relaxare, dar el se desfasoara in grup. Intr-o sesiune de joc sunt implicati multi parteneri si o intrerupere din partea oricaruia dintre ei, anuleaza ce au lucrat TOTI inainte.

    Adolescentii de la seminar au transmis catre noi ideea ca le cerem sa fie prezenti atunci cand avem nevoie de ei sau intr-un moment al rutinei zilnice, dar nu suntem intotdeauna prezenti si cand ei ne solicita. „Dar crezi ca eu trebuie sa imi fac programul in functie de tine?” spune destul de des parintele de adolescent. Atunci cand ei doresc sa vorbeasca cu noi, ii ascultam pe jumatate, cu intreruperi sau cu gandul la treburile noastre.

    Psihologii spun ca in adolescenta se activeaza tot ce a fost nerezolvat in perioada 2-5 ani. Daca acele probleme emotionale nu se rezolva acum, ele se reactiveaza in criza de la 40 de ani.

    Adolescenta este o perioada tumultoasa. La intrebarea adresata de Oana celor patru adolescenti, referitoare la ce asteapta ei de la noi, copiii au raspuns ca vor sa ii lasam in pace si sa nu ii mai controlam permanent. Noi, parintii, nici nu prea realizam ca exercitam atata control. De aceea e bine sa ii intrebam pe ei ce simt. Am facut si eu acest lucru, iar raspunsul a fost exact acelasi 🙂  Dar apoi a indulcit amarul, spunandu-mi ca nu e chiar asa de rau, din moment ce el isi poate permite sa comunice ce nu ii convine. Eiii, mi-a mai revenit putin inima la locul ei 🙂

    Sa intelegem cum functioneaza creierul adolescentilor

    Ceea ce sta in puterea noastra de a face, este sa ii intelegem, sa ii iubim neconditionat, sa ii acceptam si validam. Sa incercam sa pricepem cum functioneaza creierul lor in aceasta perioada, acesta este mesajul Oanei catre noi si cheia care exista la noi.

    Comportamentul adolescentilor „in plina perioada de invatare a zborului in afara cuibului” este dominat de patru mari trasaturi:

    1. Sunt foarte sensibili din punct de vedere emotional. Lucrurile cele mai simple devin pentru ei o chestiune de viata si de moarte. Emotiile sunt exacerbate, devin imprevizibili si schimbatori. Ne descopera slabiciunile, sufera ca nu suntem perfecti, ne dau jos de pe piedestal si doresc sa nu fie ca noi. De aici si un conflict interior, pentru ca pe cealalta parte, ei si-ar dori sa ne vada in continuare perfecti, realizand ca sunt o prelungire a noastra.
    2. Simt o mare nevoie de angajare sociala. Mama natura dezvolta in ei dorinta de apartenenta la grup pentru ca astfel se asigura supravietuirea individului. In aceasta perioada prietenii au o mare influenta asupra adolescentului. In situatiile in care grupul nu este cel pe care ni l-am dori, este bine sa ti-l apropii ca sa poti ulterior transmite „observatii indirecte” asupra membrilor grupului. Umorul, „gadilarea orgoliului” adolescentului nostru si orice alta energie blanda sunt cele mai bune cai de influentare. In niciun caz comanda si interdictia!
    3. Adolescentul are un apetit crescut pentru noutate, pericol, neprevazut. Starea de fapt a lucrurilor, viata obisnuita de zi cu zi il plictiseste. Natura face acest lucru pentru a pregati tanarul pentru viitoarea plecare de acasa. Solutia pentru formarea unui instinct al pericolului este empatia. In alte state, empatia se cultiva inca de la 12-13 ani prin implicarea in voluntariat. Ajutand pe altii, copiii devin mai constienti de eventualele pericole sau pierderi ce pot aparea din decizii gresite.
    4. Adolescenta aduce cu ea capacitatea de explorare creativa. In aceasta perioada, apar intrebarile „dar de ce trebuie sa fac asta/dar daca am putea face altfel?”. Totul este pus sub semnul intrebarii din dorinta de a gasi cai noi si a schimba lucrurile in bine.

    Pentru a intampina problemele adolescentei trebuie sa ne conectam cu copiii nostri si sa intelegem cum functioneaza creierul lor.

    „Tot ce ne dorim in viata noastra in relatie cu ei – reguli, granite, un nivel de autoritate, puterea de a-i influenta inca in decizii, de a ne face ascultati – nu vin niciodata din putere, vin din conexiune.

    Limitele pentru copiii nostri nu sunt pentru a fi impuse, ci pentru a ii contine, pentru a-i face sa se simta iubiti si in siguranta. Orice pretentie de limita impusa pentru ca „eu sunt seful/eu sunt totusi mama ta/pe vremea mea nu indrazneam sa raspundem astfel parintilor/cat stai in casa mea, faci ce hotarasc eu” vor fi primite – in lumina punctelor 1, 2, 3  si 4 de mai sus – ca pe:

    1. Un atac emotional – pentru ca eu simt intens, cu extreme dramatice!
    2. Un divort social – pentru ca am nevoie de prietenii mei, altfel nu exist!
    3. O legare in lanturi – pentru ca am nevoie sa incerc lucruri noi!
    4. O incarcerare a mintii – pentru ca am nevoie sa gandesc in afara regulilor lumii, nu numai ale familiei!”

    Adolescentii nu mai comunica cu parintii pentru ca noi le-am minimalizat trairile, i-am judecat sau i-am ignorat in anii precedenti. Sau ne-am speriat de doua ori mai tare ca ei. Ca noi asta facem, la orice mic incident suntem cu gandul in viitor, proiectand situatii rele ce s-ar putea intampla daca ei nu invata lectia acelui moment. Ei sunt in prezent, dorind sa fie „auziti, continuti si aprobati”, in timp ce noi suntem in viitorul gri, vazut sumbru in acele momente.

    Imediat incepem sa le explicam si ei imediat isi astupa urechile.

    Trebuie sa ne controlam aceste frici si trebuie sa le validam trairile. Ceea ce simt ei arata astfel:

    Avem realmente nevoie de un umar pe care sa plangem, nu de un alt creier care sa ne indosarieze emotiile. Si, de regula, parintii uita sa fie acel umar pentru ca nu se pot opri din rolul lor pedagogic, grabit sa indese pe gat, contra-timp, materia vietii, asa cum o stiu ei.

    Adolescenta se termina complet pe la varsta de 25 de ani. Pana atunci, ei se pregatesc pentru plecarea de acasă, asa cum a transmis Oana si in interviul pe care l-am publicat. Daca simt ca sunt iubiti si acceptati, aceasta este varsta la care se reintorc catre noi.

    Acestea sunt o parte din ideile care s-au discutat duminica in sala seminarului Oanei Moraru. Au fost cinci ore ce au zburat ca cinci minute. Mi-a placut foarte mult, am fost cu toata inima si toti neuronii acolo, simtind, invatand si traind. Foarte intens si foarte valoros seminar, nu am suficiente vorbe ca sa redau emotia si participarea celor din sala. Am selectat cu greu cat si ce sa transmit, imi pare ca totul ar trebui dat mai departe. Am fost mai mult decat incantata sa descopar niste copii superbi! Au rezultate extraordinare, dar asta nu inseamna ca nu au si ei problemele lor. Iar Oana? Oana Moraru e WOW. E profesor, e pedagog, e psiholog, e om de stiinta, e ceva…un amalgam minunat. Copiii aceia vorbeau cu ea ca si cu sora mai mare, prietena cea mai buna, profesoara cea mai draga. Absolut impresionant, nu stiu ce sa va mai spun sa ma credeti ca participarea la un eveniment de-al ei te rascoleste, te invata foarte multe si te imbogateste. Pe tine si pe copiii tai!

    Pana acum, au mai scris despre eveniment: Ana Nicolescu, Anca Ilie, Mara Wagner.

    Fotografiile fac parte din albumul Oanei Moraru dedicat seminarului „Adolescenta-anii identitatii”.

     

    Va multumesc pentru ca imi sunteti alaturi!

    Dacă vă place ce citiţi aici, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

     

  • Cum a fost la Food Revolution Day

    Cum a fost la Food Revolution Day

    Jamie Oliver este convins că mâncarea sănătoasă şi proaspătă poate să schimbe vieţi. Prin proiectul global Food Revolution Day militează pentru educaţia de zi cu zi în favoarea  alimentaţiei sănătoase, cu scopul de a combate obezitatea infantilă şi bolile cronice.

    Sâmbăta trecută, cu bucurie am fost cu toţi ai casei la ediţia 2017 a acestui oportun eveniment, atelier de gătit sănătos pentru copii şi părinţi.

    A fost cea mai mare dintre ediţiile din România. Peste 300 de participanţi, copii şi părinţi, s-au reunit într-o locaţie de poveste. Coordonaţi de cei 18 Ambasadori Food Revolution, copiii au pregătit o reţetă uşoară, atractivă şi sănătoasă, propusă de Jamie.

    Băiatul nostru a fost la „masa dovleceilor”, la care s-a asamblat în borcan o delicioasă salată marocană. Am apucat să gust şi eu o lingură…,De reţinut, repetat şi merge si la pachet. Adica la borcan-pachet  🙂 Bine ar fi dacă în loc de sandvişuri, s-ar mai duce la şcoală cu un borcan de salată. Chiar ar fi bine să o şi pregătească, astfel mami şi tati ar mai delega una din grijile zilnice 🙂  🙂 🙂

    Reţeta conţine cuşcuş, boabe de rodie, castravete, salată, morcov ras, felii de portocală, boabe de năut, frunze de mentă şi coriandru. Toate puse in straturi în borcanul cu capac. Deasupra se mai adaugă cubuleţe de branză feta sau mozzarela şi se presară seminţe de susan, fistic mărunţit şi chimion.

    Se prepară un sos din iaurt amestecat cu zeamă de lămâie şi puţin ulei de măsline şi se toarnă peste ingredientele din borcan. Nu este obligatoriu să fie pus la sfârşit, poate fi şi între straturile interioare. Îmi pare o reţetă bună de luat la şcoală şi serviciu. În acest caz componenta lichida se adaugă la momentul servirii, deci trebuie transportată în alt vas.

    Aceasta este una din cele 8 reţete propuse la Food Revolution Day.

    Va spuneam in revolutie in alimentatie că mai vreau reţete noi, informaţii şi ingrediente. Am primit! Una din ele a facut-o Mihnea şi nu e singura pe care o am. Mă gândesc să încerc şi sparanghelul (e reţeta într-o fotografie), chiar nu l-am gustat vreodată.

    Sper ca fotografiile să redea ceva din atmosfera plăcută a evenimentului şi din emoţia micilor bucătari iscusiţi!

     

    Noi, părinţii, ne-am învârtit în jurul pricepuţilor noştri, fotografiind şi socializând între noi. Ne-am simţit bine şi ne-am bucurat să vedem copiii testând şi pregătind reţete fresch. Sunt sigură că şi în mintea copiilor evenimentul a avut un impact pozitiv. Sigur au înţeles că pot mânca sănătos şi gustos în acelaşi timp. Au văzut şi că nu e aşa greu să bucătăreşti 🙂

    O parte din sponsorii şi partenerii evenimentului: Kudos!, BEKO, ALPRO, SHERATON HOTEL, Solaris, Costa D’Oro, Rio Mare, Cassa Azzura, Fuchs, Quixx, Raw Vegan Bistro, Green Sugar, Sloop, Puro&Bio, Noorish, Eisberg, Republica Bio, Bioloi, DGASPC sector 6, Parenting PR, Mozaic Media, Verita Internaţional School, Magic FM, Totul despre mame, Pagină de Psihologie, A list Magazine.

    Închei cu recomandările pentru o viaţă sănătoasă, transmise de echipa ambasadorilor Food Revolution:

  • Încurajarea, cel mai bun lucru pentru viitorul copilului

    Încurajarea, cel mai bun lucru pentru viitorul copilului

    Toată lumea ştie vorba aia din bătrâni, cum că orice poţi să îi dai copilului, doar noroc nu poţi să-i dai.

    Consolându-ne cu ideea că norocul ţi-l mai faci şi singur, există  două lucruri foarte importante, pe care nimeni nu ne poate împiedica să le oferim copiilor noştri: iubirea şi încurajarea.

    Iubirea şi încurajarea pot fi oferite necondiţionat copiilor, acestea fiind premisele unui viitor adult fericit. Cu condiţia ca ele să fie percepute de copil.

    Ca şi mine, gândiţi că orice părinte (neatins de vreo boală psihică) îşi iubeşte copilul. Orice părinte normal la cap face tot ce este posibil să crească un copil fericit. Pentru el munceşte, trudeşte toată ziulica la serviciu şi acasă ca să îi poată pune ceva pe masă, să îl îmbrace şi să il educe cât mai bine cu putinţă.

    Dar să ştiţi că nu este suficient să le facem pe astea, aşa zic psihologii. Copilul nu percepe ca noi. Copilul care le are, consideră aceste lucruri ca fiind naturale şi fireşti. Ceea ce vrea el de la noi este mai mult de atât. Vrea timp dedicat lui, vrea atenţie, vrea să fie înţeles şi acceptat aşa cum este. Vrea să simtă încurajare şi iubire necondiţionată, dorind să fie iubit şi când ia o notă mai mică şi când face vreo altă năzbâtie.

    Nu e chiar uşor. De obicei suntem plini de treburi şi epuizaţi după toate sarcinile cotidiene. De unde să mai ai energie să asculţi poveşti despre colegi, la ora 23,30? De unde să mai ai răbdare să fii prezent cu mintea la fiecare moment în care copilul cere atenţie? Cum să nu te enervezi când spui de mii de ori că hainele se lasă în dulap sau în coşul de rufe? Cum să nu intre toată sperietura lumii în sufletul tău, când observi că pe tine te interesează rezultatele şcolare, mult mai mult decât pe el?

    Adevărul e că nu am răspunsul la toate astea. Şi nici nu prea cred că putem fi perfecţi. Dar ştiu că ne străduim fiecare, cât de mult putem şi oleacă mai mult.

    Iar în ceea ce ne priveşte pe noi, se pare că există ceva la care ne-am descurcat, şi anume încurajarea copilului să facă ceea ce îi place.

    Mihnea a început să deseneze în jurul vârstei de 5 ani. Prima dată m-a impresionat cu o pasăre. Apoi făcea de zeci de ori obiecte care îl fascinau pe el în diverse perioade. A avut perioada caracatiţelor,  perioada corăbiilor, a locomotivelor, a tancurilor. Unele erau chiar frumoase, şi bineînţeles că îi spuneam cât de mult ne plac. În sinea mea gândeam uneori că exersând mult acelaşi obiect, nu ai cum să nu il faci din ce în ce mai bine.

    La grădiniţă copiii acordau atenţie desenelor lui. Pentru sufletul lui a fost important că un lucru ieşit din mâinile lui era pe placul copiilor. Cred că la momentul acela aprecierea copiilor a fost chiar mai importantă decât cea venită de la noi.

    Tot atunci a fost de acord să meargă la un curs de desen. Unul modest şi gratuit, dar a continuat să meargă timp de un an întreg.

    Ne-am mutat din Bucureşti, clasa întâi a fost la Botoşani, unde am avut alte priorităţi. A continuat să deseneze pe toate foile care îi picau în mână. Când am revenit în Bucureşti a mai mers la încă un curs, unde s-a ataşat foarte mult de domnul profesor Ghiaţă Nicolae. Următorii doi nu a mai vrut să continue pentru că domnul profesor nu mai avea ore la acea şcoală.

    Chiar dacă şi-a schimbat focusul, a continuat să deseneze pe caiete şi foi. În clasa a IV-a, doamna învăţatoare m-a convins să mergem la Liceul Tonitza. Am povestit acest lucru, nu mai reiau. Doar mai transmit nişte mulţumiri din tot sufletul!

    Ideea este că atât de la noi, cât şi de la cei din jur, băiatul a primit multă încurajare. Pe fondul unei înclinaţii existente, acestea au făcut ca pasiunea lui să înflorească!

    Ceea ce vreau să subliniez este că fiecare din aceste încurajări, fiecare din aceste cuvinte bune, au cladit puţin câte puţin încrederea copilului. „Cărămidă cu cărămidă”, e o vorbă a soţului meu.

    Asta vreau să vă transmit. Că fiecare vorbă de încurajare spusă unui copil, contruieşte zidul cel mai important pe care vrem să îl creştem în copilul nostru, şi anume cel al încrederii în el însuşi.

    Plecând de acasă cu încredere, copilul va avea mai mult curaj să arate şi altora ce poate el. În felul acesta va avea parte de încurajare şi de la alţii şi astfel există şanse mari să creştem un viitor adult fericit.

    Dacă doriţi să ne vedeţi desenând în familie, vă invităm pe 1 iunie, la ora 10,00, în parcul Alexandru Ioan Cuza(IOR), la Foişor.

    Radio Itsy Bitsy a reuşit sa obţina ca ziua de 1 iunie să devină zi liberă naţională. De aceea, de anul acesta Ziua Copilului se sărbătoreşte în familie, atât de copii, cât şi de părinţii lor.

    Vor fi 10 ore de bucurie în familie, un festival maraton în care copiii se vor juca cu părinţii! Mai multe amănunte găsiţi aici.

    În concluzie, „Hai la Cea Mai Itsy Bitsy Zi Libera Nationala”!

  • De ce sunt nerabdatoare sa o cunosc pe Oana Moraru

    De ce sunt nerabdatoare sa o cunosc pe Oana Moraru

    Astăzi vreau sa vă invit la seminarul pentru părinţi şi dascăli, „Adolescenţa-Anii identităţii” susţinut de Oana Moraru în data de 28 mai, orele 10-15 la Double Tree by Hilton Bucharest.

    La sfârşitul articolului, găsiţi un cod prin care beneficiaţi de o reducere dacă vă înscrieţi prin acest blog.

    Ma gândesc la acest eveniment de mai mult timp si recunosc că am oscilat între câteva variante prin care să încerc să vă îmbii la el.

    Întrucât sunt aşa de subiectivă 🙂 am ales-o, până la urmă, pe cea  mai personală dintre ele.

    Prima mea întâlnire (indirectă) cu Oana a fost printr-un articol pe care l-am citit în urmă cu 3-4 ani.

    Sunt şanse mari să o ştiţi pe Oana Moraru. În caz contrar, aflaţi acum că este este managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic, profesor și învățătoare. Ideile Oanei le găsiți pe platforma Vocea părinților.

    În  tot ceea ce scrie mai sus, există un amănunt care m-a răscolit pe mine foarte mult si foarte personal.

    Am închis revista şi m-am reîntors brusc în urmă cu 27 de ani. Eram pe scara profesorilor, urcam spre cancelarie. Din spate mă ajunge domnul profesor Onuţă Ion. Trec aici numele dumnealui, în speranţa că există cineva care îl cunoaşte si pentru că acest om merită din plin nişte cuvinte de maximă recunoştinţă.

    Eram colegi la momentul întâlnirii pe acea scară. M-a surprins întrebându-mă dacă am văzut că notele elevilor noştri erau aceleaşi. Adică aproape fiecare elev avea la chimie aceeaşi notă cu cea pe care dumnealui o pusese la matematică. Nu observasem DELOC. Dacă mă mândresc în sinea mea cu ceva din culisele acestei frumoase meserii, acesta este faptul că niciodată nu am deschis cataloagele la ultima filă-cea despre părinţii elevilor- şi nici nu aveam obiceiul să mă uit la notele de la celelalte discipline şcolare.

    Dar afirmaţia domnului profesor m-a uimit foarte tare si m-a bucurat şi mai mult decât m-a uimit.

    Pentru mine a fost una din cele mai importante confirmări ale faptului că aveam şanse să fac bine acea meserie. Cu doar 5 ani în urmă, domnul Onuţă, în calitate de profesor de matematică şi dirigintele clasei, venea duminici la rând să mai facă cu toată clasa încă vreo  3-4 ore, peste cele 6 săptămânale ale unei clase de profil. Ne pregătea gratuit pentru admiterea la facultate.

    Pe lângă acest lucru deosebit pe care îl făcea profesorul şi omul extraordinar care a fost, o parte  din rezultatele foarte bune pe care toti le-am obţinut la admitere, venea şi din sistemul lui de notare.

    Ne năucise în clasa a IX-a cu notele lui. După ce a terminat de predat toate formulele la trigonometrie, ne-a scos pe rând la tablă şi ne-a ascultat. Cred ca mai mult de jumătate din noi au luat atunci un 3.

    Ne-am învăţat lecţia şi nu cred că a mai dat prea multe note din oral în cei 4 ani de liceu. Aproape toate celelalte note au fost din lucrări scrise. Ne dădea 3-4 lucrări pe trimestru, a căror durată era de 7 minute. Acest sistem ni se parea foarte dur, parcă şi acum îmi pare la fel 🙂

    Cert este că până la sfârşitul liceului, adusese aproape 80% din clasă la nivel de 9 şi 10 la matematică, în condiţiile în care ne luase de la note de 6-7 cu lucrările alea teribile de 7 minute. Am intrat la facultate 35 de elevi din 36.

    Lucrările nu conţineau subiecte foarte grele şi nici nu erau multe. De obicei ne dădea câte 3 exerciţii de nivel mediu. Dar nu puteai termina dacă nu ştiai din start să le faci foarte bine. De asemenea, dacă atenţia îţi juca vreo festa, tot nota 6 o încasai, căci nu mai aveai timp să revii peste ce rezolvasei.

    Pe cât de dure erau aceste extemporale, pe atât de uşor şi simplu mergea totul la predare. Văd o mulţime de profesori care vor ca elevii lor să fie capabili să lucreze exerciţii dificile. Cu cât mai dificile, cu atât mai bine!

    Părerea mea în aceasta privinţă este fix pe dos. Imi pare imposibil ca o intreagă clasă(mai ales când vorbim de ciclul gimnazial şi nu de licee de profil), să poată efectua exerciţii dificile.

    Nu ştiu cum de s-a pierdut pedagogia pe drum.

    Exerciţiile foarte dificile sunt pentru câţiva elevi(cu bold, majuscule si orice ar putea întări aceasta idee).

    Majoritatea elevilor trebuie să dobândească noţiuni de bază care să fie însuşite o dată pentru toată viaţa.

    Cum a reuşit domnul profesor să obţină acest lucru de la noi?

    Nu ne dicta teorie infinită la matematică. Notam esenţialul în caiete şi apoi trecea repede la exerciţii. Primele erau lucrate foarte încet, nu ne lasă să sărim nici cele mai simple etape ale rezolvării. Aceste salturi erau permise doar de al doilea, al treilea încolo. Lucram foarte multe exerciţii în clasă, în ordinea crescătoare a dificultăţii. Niciodata, dar absolut niciodată nu începea cu exerciţii sau probleme dificile, aşa cum tot văd eu că se practică azi. 

    E ca şi cum toată treaba aceea de fixare a informaţiilor noi trebuie făcută de alţii. Cei care pot şi care vor. Altfel, copiii noştri rămân cu multe lacune. La şcoală facem exerciţii de olimpiada, iar acasă, dacă avem cum, fixăm concepte de bază.

    Îmi pare extrem de rău că aşa a ajuns şcoala. Noi scoatem olimpici din cei ce au înclinaţii şi o mare masă de copii ce nu are conoştinţe de bază, ce nu ştie să scrie şi este plictisită peste măsură.

    Povestind ce fel de profesor a fost dirigintele meu, poate că înţelegeţi de ce m-am bucurat atât de mult că dădeam notele ca şi el. Dumnezeu să îl odihnească acolo unde este acum, mare pedagog a putut fi si multe gânduri de recunoştinţă trimit către dumnealui de câte ori îmi amintesc.

    Dar cred că vă întrebaţi care este legatura cu Oana Moraru?

    Vă explic imediat.

    În primul rând că am mai ascultat-o pe Oana şi părerea mea de fost profesor(evident influenţat de cei de modă mai veche) este că Oana păstrează ceva din acea rigoare care îmi pare pe cale de dispariţie.

    Tot aşa îmi pare şi metoda de lucru cu copiii. Una care păstrează seriozitatea celor ce ne-au fost modele la catedră.

    Vremurile s-au schimbat mult. Sigur că ceea ce se aplica acum 30 de ani nu mai decât parţial valabil astăzi.

    Copiii aceştia sunt ca nişte extratereştri pentru noi. Cu ei nu mai merge teama, nu mai există frica de părinte, şcoală, profesori. Asta nu e deloc rău. Cu ei funcţionează stârnirea curiozităţii. Serios, îmi pare că sunt foarte curioşi şi îmi place mult acest lucru. Doar că şcoala noastră nu s-a adaptat deloc la acest lucru.

    Însă oricât de curioşi şi de minunaţi sunt(chiar sunt!!!!), totuşi nu s-au născut ştiind deja să scrie şi să rezolve sisteme de ecuaţii cu 3 necunoscute.

    Ce să mai vorbim de geometrie, trigonometrie sau limbi străine?

    Acestea se fixeaza prin exerciţii. Şi exerciţiile trebuie să se facă pornind de la simplu către complex. La foarte complex ajungem doar cu cei câţiva care au înclinaţii spre disciplina aceea.

    Zic si eu, poate mă aude cineva…

    Atât cât am ascultat-o pe Oana, îmi pare că înţelege foarte bine aceste lucruri.

    La fel cum îmi pare că trebuie să o întreb o muţime de lucruri despre adolescenţă. Am fost şi eu odată, dar zici că am uitat. Am lucrat şi eu 7 ani ca profesor, dar parcă nimic din ce mergea cu ceilalţi copii, nu prea merge cu al tău. V-am povestit recent cum am rămas incremeniţi, da?

    Cum să îmi ajut cel mai bine copilul, asta vreau să mai învăţ de la Oana. Şi în materie de şcoală, şi în materie de viaţă.

    Căci acasă, şi nu numai, adolescentul este AŞA:

    Sunt rebeli, irascibili, îți împing răbdarea peste limite, te provoacă, te înfruntă, sunt pe cale să-ți confirme cele mai negre temeri.

    S-au retras, nu mai comunică, stau în casă, pierd ore în șir în fața ecranului, nu au prieteni, se simt neînțeleși, sunt nervoși și par să aibă urechile acoperite pentru toate cuvintele și intențiile tale bune.

    La ce întrebări răspunde evenimentul aflaţi aici. Mie doar la una nu imi trebuie răspunsul, de zici că nu mai ştiu nimic pe lume 😥

    Şi ultimul motiv, cel mai si mai personal, care mă răscolise când am citit articolul, este dat de un loc ce ne este comun.

    Şcoala (şi scările despre care scriam mai sus) se află în Călăraşi. Oraşul în care m-am născut, am învăţat 12 ani şi am predat 2 trimestre. Sufletul meu pângea după Bucureşti, aşa că am dat totul pe o carte şi m-am înfiinţat în capitală. Am continuat să lucrez la catedră 6 ani şi apoi mi-am mai luat o dată zborul.

    Şcoala Helikon este în Călăraşi. Citind acel articol din revistă, m-am bucurat şi m-am întristat. M-am bucurat pentru ea si pentru oraşul acela din care eu am plecat prea repede, m-am întristat puţin pentru mine, gândindu-mă cum ar fi fost dacă nu renunţam la profesorat. Daca nu plecam dintr-o profesie cu care părea că am multe afinităţi… Nu spun că îmi pare rău. Sunt bine, doar că am şi momente de nostalgie.

    Felicitările mele, Oana Moraru!

    Abia aştept să te cunosc şi mult aş vrea să vizitez şcoala Helikon!

    Am scris toată povestea ca să vă spun că m-aş bucura să ne întâlnim acolo, să mai aflăm răspunsul la unele întrebări!

    Evenimentul se desfășoară între orele 10 – 15, la DoubleTree by Hilton Bucharest Unirii Square, 3A Nerva Traian Street, 031041 București. Preţul pentru o persoană este de 250 lei şi include suportul de curs şi masa.

    Cei care se înscriu prin intermediul acestui articol, vor trimite mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_blogdefamilie.

    În acest caz, prețul biletului se va reduce la 200 lei.

    Mulţumesc pentru tot sprijinul şi vă rog să transmiteţi informaţia mai departe!

  • Câteva idei despre comunicarea cu copilul


    „Ce ai făcut astăzi la şcoală?” 
    „Bine!”

    Acesta este răspunsul sec pe care l-am obţinut de fiecare dată când am pus întrebarea, adică în fiecare zi la ora 12,10, când îl luam pe Mihnea de la şcoală, câteva luni bune din primul an al vieţii de şcolărel. Într-o discuţie cu câteva colege, aflu de la una dintre ele – ce are un băiat de douăzeci şi ceva de ani, că ea a auzit acest răspuns timp de vreo 12 ani de şcoală. Mai departe nu l–a mai auzit pentru că a renunţat să mai întrebe. Deci, m-am tot gândit cum să tratăm problema. Mai apoi am citit pe undeva un articol despre marketing şi parcă mi s-a luminat mintea. Am realizat greşeala, de fapt greşelile.

    Cam aşa ar trebui procedat, chiar dacă nu toate acestea îmi ies şi nici nu obţin rezultate întotdeauna. Dar când le aplic, este mai bine:
    –        Alegeţi întrebări specifice şi exacte, nu generale ca cea de mai sus. De asta m-am prins când soţul meu m-a întrebat odată la telefon, despre ce am mai vorbit cu  două prietene dragi, după o întâlnire pe care doar eu o avusesem. Noi vorbisem multe lucruri interesante, dar în momentul întrebării, mintea mea s-a blocat instantaneu şi parcă nimic nu îmi mai venea în cap. Tot ce i-am răspuns erau impresiile pozitive despre locul în care fusesem şi masa bună pe care o servisem.”Dar eu te-am întrebat ce aţi discutat” a venit replica lui. Aşa este, remarcam în sinea mea, fără a avea nici un răspuns în cap. Este exact ceea ce se întâmplă şi în mintea copilului atunci când i se adresează o întrebare atât de generală. Exemple specifice ar fi: Ai răspuns  astăzi la ora de matematică/română? A corectat doamna învăţătoare tema la…..? Ai ieşit la tablă? Te-a certat doamna astăzi? Ce  joc aţi făcut la educaţie fizică?
    –      Alegeţi bine momentul în care puneţi aceste întrebări. Încercarea mea de discuţie de la începutul articolului se derula la ieşirea de la şcoală. Nu acesta este momentul potrivit, sătul fiind atunci de şcoală. În plus, el mergea spre casă cu fetiţă pe care o plăcea şi cu atât mai mult nu îi era mintea la discuţia cu mine, despre un atât de interesant subiect. Înainte de teme, de somn sau când trebuie să facă o treabă care nu îi place, mi-a ieşit cel mai bine.

    –        Nu îl certaţi când vă povesteşte întâmplări cu care nu sunteţi de acord. Mama mea a făcut mai mereu astfel şi am sfârşit prin a nu-i mai povesti nimic. Mi se întâmplă şi mie acum, dar mă străduiesc să mă mai şi abţin uneori. Ar trebui să reuşesc mai des.
    –        Daţi exemple personale din viaţa voastră de elev, despre momente mai dificile şi cum aţi reuşit să le gestionaţi. Sunt învăţături în ele şi am observat că prind foarte bine la copii.

    –       Abţineţi-vă să îi cicăliţi continuu, lăsaţi–i să se mai lovească şi singuri de mici probleme. Şi aici mai a, ceva de lucru, dar parcă mai puţin decât are soţul meu.
    –     Gasiţi timp să vă puneţi la mintea lor şi să vă jucaţi cu ei. Uşor de zis, da, da. Aici am de învăţat de la soţul meu!

    –       Povestiţi–le amintiri din copilaria voastră. La capitolul acesta stăm destul de bine amândoi, iar Mihnea devorează aceste poveştiri.
    –     Învăţaţi împreună cu ei ceva ce v-aţi dorit mereu, dar nu aţi apucat până acum. Aici nu am aplicat decât de vreo două ori, când am desenat împreună cu copilul. Zilele trecute mă gândeam cum ar fi să ne apucăm de limba germană împreună. Mi-aş reaminti probabil, mai concret, că o limbă străină nu se învaţă uşor şi aş înţelege mai mult dificultăţile lui la engleză.

    –      Nu le daţi pedepse foarte aspre. Aici stăm destul de bine şi am observat că are mare efect pentru el, să mă vadă că sunt supărată.

        Acesta este un text scris mai demult, rămas prin ciorne şi redescoperit ieri. Mi s-a părut destul de util şi am considerat că i-ar sta mai bine la articole publicate. Sâmbătă am avut concurs la matematică şi asta mi-a adus în atenţie subiectul comunicării cu copilul, când sinţeam cum mă înfurii puţin văzând unele greşeli de neatenţie. Însă am reuşit să mă abţin destul de bine şi mi-am adresat singură nişte mici felicitări. 
         Dar altfel, am avut un week-end mai dificil, căci nu m-am simţit deloc bine în el şi mă luase groaza gândindu-mă pe la câţi doctori aş avea de trecut.  
    Mihaela Dămăceanu

  • Reţeta fericirii cu Ecaterina Oproiu

    „Sigur că este profund întristător că lumea a fost astfel construită, că nu există tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, că anotimpurile anului şi ale omului curg aşa cum s-a hotărât atunci demult, că după primăvară vine vara şi după vară încep să se coacă gutuile şi nucile şi rugineşte frunza-n vii, iar într-o bună dimineaţă ne trezim acoperiţi de nămeţi. Sigur că nu putem spune, aşa cum vrea poetul, <clipă, stai!>, că legea firii este ca totul să curgă fără oprire, iar noi să curgem o dată cu râurile, să udăm malurile şi să rodim câmpiile, să ne vărsăm apoi în mări şi oceane, să ne prefacem în abur şi ceaţă, iar într-un târziu să trecem din nou pe deasupra pământului, pe umbra norilor, pe mireasma florilor.

    Este profund întristător, dar dacă astfel sunt rânduite legile firii trebuie să ne supunem lor nu cu scrâşnet, deşi şi scrâşnetul acela e uneori folositor, ci cu acea inteligenţă bună care se cheamă înţelepciune. Dacă ascultăm glasul înţelepciunii, vom descoperi că nu există vârstă fără bucurii, că fiecare anotimp al vieţii îşi are dulceaţa lui. Vom înţelege că pentru a ajunge la mulţumirea aceea intensă căreia noi îi spunem cu atâta uşurinţă fericire este nevoie nu numai de generozitatea celorlalţi ci şi de propria noastră generozitate. Dacă
    ascultăm acel glas, începem să redescoperim adevărurile prime din care ţâşneşte viaţa: bucuria de a fi sănătos, bucuria de a vedea cum cresc copiii, bucuria de a face bucurie tatălui şi mamei, bucuria de a respira ritmic, bucuria de a trăi, bucuria de a face parte din materia vie şi conştientă. Adică bucuria de a simţi binele şi răul, focul şi apa. Bucuria de a râde. Şi uneori bucuria de a putea suferi.
    Această voce înţeleaptă ne va şopti la ureche: oameni buni învăţaţi să cunoaşteţi drumul spre alte galaxii. Foarte bine! Dar de ce nu sunteţi în stare să învăţaţi nu drumul care duce la Marte, ci drumul care duce la <omul de lângă tine>? Ştiţi cum arată faţa invizibilă a lunii? Foarte bine! Dar de ce nu ştiţi cum arată faţa invizibilă a acestei misterioase femei pe care o numiţi înduioşaţi <mama mea>? Aţi învăţaţ să clădiţi contraforturi pentru cetăţi, dar de ce ştiţi atât de puţin încă să clădiţi contraforturi pentru sentimentele voastre? Aţi luptat cu microbii şi aţi făcut să crească media vieţii pe pământ.
    Este momentul să vă gândiţi că oamenii pot să înveţe să prelungească nu numai existenţa lor biologică, ci şi durata elanului lor, media de viaţă a prieteniilor, media de rezistenţă a fidelităţii, media de înţelepciune pe cap de locuitor.
    Bineînţeles, nimeni nu poate să-i înveţe pe oameni să fie fericiţi. Cu atât mai puţin la vârsta fragedă, căci <o, dacă tinereţea ar şti! o, dacă bătrâneţea ar putea!> Reţeta fericirii n-a fost încă scrisă şi chiar dacă a fost scrisă este îndoielnic că cineva o poate împrumuta.
    Această carte cu sfaturi multe şi de toate felurile nu este o culegere de reţete privind frumosul cotidian, comportamentul cotidian, bucuriile şi necazurile cotidiene. Ea nu-şi propune să dea soluţii problemelor, nenumăratelor probleme gospodăreşti, familiale, feminine, masculine, de viaţă privată, de viaţă în societate. Ea nu vă poate da rezolvări, dar vă poate da informaţii şi unele sugestii.
    Reţeta fericirii n-a fost scrisă, dar lungul marş spre fericire a fost întrerupt de multe ori şi nu de puţine ori compromis de neştiinţa noastră de a ne face viaţa mai raţională, mai plăcută, mai bună.
    Propunându-vă să vă gândiţi la lucrurile mici şi practice ale căminului, acest volum vă invită, ne invită să ne gândim la noi şi la raporturile noastre cu ceilalţi.
    Reţeta fericirii nu există, dar fericirea s-a născut întotdeauna din dorinţa omului de a se perfecţiona pe sine, de a perfecţiona mediul său, adică lumea sa.
    Şi de unde izvorâşte lumea, dacă nu din cămin?”
    Ecaterina Oproiu – prefaţă la Enciclopedia Căminului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975    

  • Educaţia nu se face prin critică

    Era o altă zi de iunie, doar cu câteva decenii în urmă. În curtea plină ochi cu copii, părinţi şi profesori, stătea deoparte o fetiţă cu codiţe. Venise şi ea, cu ambii părinţi, la festivitatea de premiere. Până vor fi strigaţi cei de clasa a IV-a, este destul timp de aşteptat.
    Ca întotdeauna, avea ceva emoţii, măcar pentru faptul că trebuia să stea preţ de câteva clipe, în faţa mulţimii aceleia de oameni. Aştepta să scape şi să se ducă acasă, să fie lăsată la joacă. Gândul era doar la vacanţă şi libertate. Prea mult durează festivităţile acestea. Toată lumea se plictiseşte. Copiii s-au săturat demult, dar stau totuşi pe lângă părinţii ce îi trag de mânecă să fie cuminţi. Încă puţină răbdare şi după ce termină şi clasa lor, pot pleca acasă.
    Acum sunt cei din clasa a-III-a şi urmează rândul lor. Fetiţa simte un mic nod în gât, gândindu-se că se apropie momentul. Iată că domnul director a ajuns la clasa fetiţei cu codiţe şi ia diplomele în mână. Prima strigată va fi ea. Se apropie de prezidiu cu paşi rapizi, ajungând exact la timp. Domnul director anunţă singura diplomă de merit din toate clasele a IV-a, acordată fetiţei, pentru media generală 10. Însă nu se opreşte, şi după ce îi strigă numele, continuă spunând că nu ştie să salute. Copilul parcă nici nu înţelesese bine ce a auzit. Înainte de aceste vorbe, simţise pe lângă emoţie, bucurie şi mândrie. O secundă a trebuit, ca toată bucuria să dispară, înlocuită de o foarte mare ruşine. Cu ochii în jos, cu faţa ca focul, a intins mâna după diplomă. Parcă tot zumzetul din curte se oprise, parcă toată lumea aceea auzise. Când a strigat numele celorlalţi copii, fata a ridicat privirea înspre  părinţii ei. Păreau trişti şi nedumeriţi, la fel ca şi ea. De ce oare a trebuit să spună asta? era întrebarea ce nu-i ieşea din cap, după ce momentul de ruşine s-a estompat.
    Sursa: Google

    Şi-a amintit de unde i se trăgea. Cu câteva luni în urmă, într-una din zilele de şcoală, se întâlnise pe coridoare de trei ori, cu domnul director. Îl salutase de două ori, iar acesta îi răspunsese probabil automat, fără a remarca cine este elevul. În următoarea pauză, la a treia întâlnire, copilul considerase că nu mai este cazul să spună din nou „Bună ziua!”. De data aceea, directorul a observat că un elev a trecut pe lângă el fără a-l saluta şi i-a făcut observaţie răutăcios. Fetiţa nu a îndrăznit să spună că îl mai salutase de două ori,  înghiţind cu amărăciune observaţia nedreaptă. Ştia că domnul director nu o prea plăcea. Nu era foarte sigură de ce, dar avea mereu această senzaţie. Soţia directorului era învăţătoarea clasei a-IV-A, în care învăţa şi copilul lor. Acesta nu era un elev prea strălucit. Să fi putut o asemenea mică invidie părintească, să determine un director de şcoală să spună tuturor oamenilor de acolo, că fetiţa nu ştie să salute?

    Nu a ştiut nici atunci, nici mai târziu.

    Au trecut ani mulţi de-atunci. Copilul acela a crescut şi niciodată-n viaţă nu a mai trecut pe lângă cineva, fără a saluta.

    Dar ruşinea îndurată într-un moment ca acela, i-a rămas mereu în amintire. Nu era nevoie de aşa ceva pentru a învăţa un elev, că trebuie să salute. Mai mult, nici măcar nu avea ce să o înveţe, pentru că oricum ştia.

    Mi-am amintit aceste momente, ca o lecţie pentru mine, ca părinte. Nu aşa se educă oamenii, şi nu critica este cea mai bună metodă. Chiar dacă, uneori ajută. Chiar dacă, uneori copiii au nevoie de mici observaţii venite din exterior.

    Dar mult mai mult, copiii au nevoie de încurajare. La fel cum au nevoie, chiar şi adulţii. Să încercăm să ne mai înghiţim uneori criticile şi să vedem şi calităţile copiilor noştri. Dar mai ales, să-i învăţăm  pe ei să şi le vadă.

    Mihaela Dămăceanu  

  • Ţipătul din depărtări

    Rămasă pe baricadele serviciului, aflu momentele interesante prin telefon. Băieţii mei, au ajuns luni seară la Botoşani, după un lung drum de vreo 10 ore, ocolit puţin şi prin târgul Ieşilor.

    Îmi povesteşte Mihai, marţi pe seară, ce a făcut Mihnea în dimineaţa respectivă. Deşi ajunseseră destul de târziu şi destul de obosiţi, s-a trezit mititelul la ora 6, cu grija ieşirii afară, de parcă pleca oraşul şi curtea, din locul lor. A zbughit-o în pijamale direct spre uşă, a deschis-o brusc şi a strigat cât îl ţineau plămânii lui mititei dar robuşti:

    LIBERTAAATEEEEE!!!!, de-au ieşit vecinii la ferestrele blocurilor ce înconjoară curtea.

    Acuma, nu ştiu exact dacă libertatea înseamnă pentru el că a scăpat de şcoală, de Bucureşti sau de maică-sa, pe care era cam supărat că l-a bombănit toată duminica să pună călcâiul jos, când merge(că am observat această problemă şi până-l ducem la un ortoped nu ştiu ce altceva mai bun să fac, decât să-i tot atrag atenţia). Cred că era strigătul de libertate care le combina pe toate, şi mai ales, bucuria lui enormă de a bate cât e ziulica de mare, curtea şi cartierul.

    Cert e, că m-am bucurat  de bucuria lui şi mi-am mai amintit un strigăt similar.

    Vară. Mare. Varna. Mihnea avea 4 ani şi mergea prima dată la mare. Pe la ora 8 dimineaţa, l-am lăsat pe tati dormind, să se mai odihnească după drumul din ziua precedentă, şi am plecat amândoi la plajă. Plajă goală, doar cu vreo doi oameni, mai matinali decât noi. Am trecut uşor şi repede pe nisipul un pic recişor şi am început să desfac arsenalul, înşirându-mi rogojina. Nu prea am apucat să observ cu atenţie reacţia lui Mihnea. El, mai rapid ca mine, îşi scoate hăinuţele, şi până să bag eu de seamă, ajunsese chiar lângă apă. Mă trezeşte din spaima de a nu-l vedea intrând singur în apă, un strigăt lung, care exprima uimirea şi bucuria. Tot cât îl ţineau plămânii, cu spatele la mine şi faţa spre mare, urla de mama focului:

    ” ÎMI PAAAACEEE AIIIICIIII! ÎMI PAAAACEEE AIIIICIIII!”

    Nu-l spunea încă pe l, dar lui îi păcea fantastic de mult, şi continua să ţipă întorcându-se întâi spre mine, apoi pe rând, în dreapta şi-n stânga, ca să-l audă şi cei doi bulgari răzleţi de pe plajă. Nu l-au auzit, pentru că zgomotul mării acoperea strigătul lui fericit. L-am auzit doar eu, nci măcar tati nu era cu noi să-l audă.
     Nu aveam cameră să-l fi filmat, dar şi de-aş fi avut-o tot nu aş fi fost pe fază să prind momentul acela spontan, cu intensitatea lui extraordinară. Rămâne doar în amintirea mea, iar cel de la Botoşani, în amintirea lui tati. Şi-a vecinilor, posibil. Ş-aici, printre rânduri şi gânduri.

    Capacitatea asta de a se bucura de viaţă este una din trăsăturile pe care le admir cel mai mult la copilul meu. Şi la taică-su, de la care a moştenit-o. Eu nu am ştiut, ş-apoi nu am putut niciodată să strig de bucurie. Şi mai ales de bucuriile mici şi simple ale vieţii. Eu a trebuit să învăţ să mă pot bucura de viaţă. Dar tot timpul sunt un şcolărel la acest capitol. Şi nu pot spune că n-am învăţat nimic, pentru că uneori îmi iese. Uneori izbutesc să mă bucur de-o floare. Să mă bucur de albastrul superb al dimineţilor de vară. De splendoarea verdelui crud al lunii mai şi de parfumul îmbătător al florilor de tei. Dar nu am învăţat să mă bucur ţipând. Momentele acelea de mică bucurie, vin fără efervescenţă. Sunt line, calme, duioase. Şi nici nu ştiu să exprim prea mult şi prea bine, bucuria. În ultima vreme, îmi mai iese, cu vorbele. Dar şi acelea, nerostite, ci scrise. Însă nici scrise, nu exprimă la fel de bine bucuria, precum izbutesc să exprime melancolia.

    Dac-ar fi, să mai pot să-i dau ceva trăsături de caracter copilului meu, i-aş mai da o tonă de ştiinţă de a se bucura de viaţă. Sau măcar, i-aş păstra şi pentru viaţa adultă, bucuria pe care o simte acum.

    Cu o molcomă bucurie, azi vă scrie

    Mihaela Dămăceanu

    S-aveţi o zi frumoasă!

  • Avantajele homeschoolingului

    De homeschooling, am auzit prima dată prin 2009. Primul meu gând legat de această alternativă de educaţie a fost ce se va întâmpla cu socializarea copilului. Dacă, referitor la posibilitatea de a-ţi învăţa şi educa copilul acasă, nu am avut îndoiala că există persoane ce pot reuşi să o facă, mă întrebam cum se va obişnui copilul cu regulile colectivităţii, atâta vreme cât este privat de contactul cu alţi copii. Fără a  aprofunda foarte mult această nouă idee, răsfoind câteva bloguri americane am înţeles că părinţii ce optează pentru acest tip de educaţie, au în vedere acest aspect, înscriind copilul la alte cursuri şi activităţi desfăşurate în colectivitate. Am spus, această nouă formă de educaţie, când de fapt, ea este mai veche decât învăţământul public. Înainte de apariţia acestuia, copiii erau educaţi acasă, de părinţi sau tutori angajaţi pentru aceasta. Nu putem nega rolul pozitiv al învăţământului public şi apoi al obligativităţii acestuia în dezvoltarea societăţii, dar nici nu putem  ignora problemele şi limitele sistemului public de învăţământ.

    Chiar dacă, a-ţi asuma integral educaţia propriului copil este o responsabilitate imensă, pe care sunt sigură că nu toată lumea o poate face, consider că această alternativă poate fi benefică în anumite cazuri şi de aceea, cred că este necesară şi la noi popularizarea acestei idei. Am scris aceste rânduri, ca urmare a unui articol excelent, pe care l-a scris Raluca săptămâna trecută. În acest moment, personal nu aş împărtăşi ideea, chiar dacă ar fi legalizată, pentru că nu mă consider suficient de pregătită aceasta. Dar în nici un caz nu resping ideea şi chiar cred că acest subiect necesită mai multă atenţie. Acesta este motivul pentru care am ales să scriu aici, în loc să continui să comentez pe blogul Ralucăi. Ideea se răspândeşte mai repede, cu cât sunt mai mulţi cei care scriu despre ea. Dacă doriţi să aflaţi mai multe informaţii, un prim pas îl puteţi face citind articolul Ralucăi. Sunt români care ar aplica homescoolingul, chiar şi acum. De fapt, foarte mulţi părinţi lucrează acasă cu copiii, şi nu o dată am spus, că multe din rezultatele unor doamne învăţătoare de la şcolile considerate de vârf, se bazează pe munca enormă a părinţilor. Cred că de aici şi până la homeschooling total, nu este un pas foarte greu de făcut.

    Din acest articol, scris de o româncă ce trăieşte în Spania şi care practică cu copiii ei educaţia de acasă, am încercat să sintetizez pentru voi, câteva din avantajele acestei alternative:

    – „avem un spatiu in care se poate dezvolta si o forma de inteligenta neacademica, pe langa instructia pur academica, centrata pe activitati familiale, discutii si spontaneitate”;
     – „educatia personalizata si individualizata pe care o primesc copiii”;
    –  „flexibilitatea si libertatea orarului, a programei de invatatura, a metodelor pedagogice”;
    –  „formarea copiilor in cadrul unui context democratic in care ei insisi pot alege ceea ce invata, in ritmul care li se potriveste”;
    – „legatura afectiva, care este motorul principal in procesul invataturii in cazul oricarei fiinte umane”;
    -” bucuria de a fi impreună cu copiii tăi, de a-i acompania în aventura cunoaşterii”;
    – „costul scazut al educatiei acasa, contrar credintei generale”.

    Am încercat să mă gândesc la dezavantaje şi în afară de ce am scris la începutul acestei postări, referitor la prima mea temere, care oricum a fost demolată ulterior, nu am găsit altceva.

    Ar putea fi foarte util următoarelor categorii:
    – copii cu nevoi speciale;
    – copiii părinţilor cu suficiente cunoştinţe, timp şi răbdarea de a-şi educa copiii;
    – copii ai părinţilor nemulţumiţi de carenţele învăţământului public;
    – copii ai părinţilor ce doresc să dezvolte mai mult creativitatea copiilor sau care sunt împotriva îndoctrinării acestora.

    De aceea, închei cu convingerea că ar fi foarte bine să se legalizeze şi în România. Nu este pentru toată lumea dar este foarte utilă în anumite situaţii. Nu înţeleg de ce noi nu am putea avea dreptul de a opta  pentru acest tip de educaţie.

    Mihaela Dămăceanu

    P.S. Un articol interesant am găsit şi aici.