Viata este plina de provocari, cresterea copiilor nefiind o exceptie. Chiar nu stiu vreun parinte ce nu a facut pentru copil lucruri absolut de neimaginat inainte de a-l avea.

Cam cum nu intelegeam eu de ce zicea lumea ca nu mai ai timp de tine dupa aparitia copiilor. Pe deasupra, esti si rupt de obosit. Imi pica fata cand auzeam, ma uitam ca la extraterestrii. Nici macar nu credeam, desi nu am discutii cu mincinosi 🙂

De experiente ca cea despre care va voi povesti azi…ce sa mai zic…Peste cel mai negru cosmar…

Nu v-am mai povestit cum au evoluat lucrurile dupa faza din articolul “daca le interzici lucruri copiii chiar le vor face”

Clar primisesem o lectie si fusesem nevoiti sa pricepem ca solutia nu va fi niciodata aceea de a interzice ceva.

Solutia este sa faci tot ce poti pentru a intelege si accepta. Nu doar cand e vorba despre copii, merge si la noi, dar vorbim altadata despre asta.

Dupa esecul incasat cu interdictia am schimbat tactica. I-am comunicat ca are voie sa iasa la desenat cu conditia sa stim INTOTDEAUNA cand merge. De asemenea vrem sa stim  unde merge si sa sune cand termina si iese din locul cu pricina, astfel incat sa putem si noi respira si inceta framantarea mainilor si mai ales a emotiilor.

A functionat, slava cerului!

Asa ca ne mai linistisem cuuuumva. Pana cand vad poze ca cea reprezentativa. Si nu e facuta de la ultimul etaj, da? E de deasupra lui, daaa? Scoteam fum pe nas si nu stiam cum sa-l imprastii intr-un mod invizibil si imperceptibil celor din jur.

Mut discutia ca un om civilizat (haha, rad singura de mine) si aflu despre niste locuri.

L-O-C-U-R-I.

Unde nu merge doar el, merg multi. Sunt la moda.

Locurile scary sunt la moda

Din alea parasite, abandonate, uitate, lasate in suferinta…

Sunt mai multe, dar nu pot sa povestesc. Doar despre unul am permisiune. Si inca cu  restrictii.

“Ia-o ca pe o provocare, mamiiii.” UUUF.

Deci acesti adolescenti nebuni au obiceiul de a merge in locuri scary pentru a-si satisface nevoile de explorare, de aventura si de incalcare a regulilor. Cam cum este si cu graffiti: revolta tineretii pe batranetul din jur, pe societate, pe scoala…pe tot. Doar ca la graffiti revolta se mai impleteste cu dragostea de culoare si dorinta de a fi observati. VAZUTI de adultii din jur.

Am vorbit despre ele de mai multe ori, am auzit inca doi parinti si….m-am straduit sa inteleg.

Apoi vine o zi. Una in care ma intreaba cupchilul daca vreau sa merg cu el intr-un loc de-ala.

Cum, ce , poftim???? Asa o tacaneala nu am mai facut de foooooarte mult timp. Au inceput sa licareasca toate beculetele din cap, adevarata instalatie de pom de iarna se aprinsese pe acolo.

Ce as putea face in acel loc? O fi sigur? Daca ma papa vreun lup? Sau mai bine zis unul uman?

Dar altfel cum sa stiu ce face baiatul, cat e de sigur prin locurile astea si ce se intampla pe terenurile parasite ale acestui mare Bucuresti?

Mi-am dat stingerea becurilor de alarma si am zis ca e cazul sa nu ratez aceasta ocazie de a-mi intelege mai bine copilul, de a-mi depasi niste limite ale fricii si de a ma apropia mai mult de acest frumos adolescent la a carui formare avem si noi un rol.

Mi-am amintit de revoltele mele, mi-am amintit momentele in care si eu am escaladat acoperisurile tuturor caselor din vecinatate. Eram eu aia? Parca acum nu mai pot sa cred.

Era si ultima zi a vacantei de vara, asa ca in juma’ de ora urcam amandoi in metrou, cu cate un rucsac cu apa si merinde. Merg pe mana lui. Cand revenim la suprafata si imi explica pe unde avem de mers mi se lumineaza cel putin locatia. Este vorba de fostul teren al unei mari foste fabrici. Intamplarea face ca fix aici sa fi stat si eu inchisa niste ore bune prin facultate.

In perioada de practica, un inginer ne plimbase prin toate halele si hatisurile, ne explicase ceva mai multe despre instalatii si apoi ne depozitase intr-un loc sigur, alaturi de niste tomuri cu complicate scheme tehnologice si formule alambicate.

Am ajuns aproape de iesirea din oras, facand dreapta pe o straduta pe care nicio masina nu mai continua a merge. Se termina gardurile si incepe un teren pe care buruienile pusesera deplina stapanire. Destul de departe in dreapta, se vedeau urmele halelor despre care nu mai retineam decat ca fusesera odata intregi.

Intram precaut pe urmele a ceea ce fusesera canda niste alei betonate. Ma napadesc amintiri si nostalgii, imagini ale colegilor, vag imi refac si chipul inginerului impunator cu barba lui neagra si vorba hotarata.

Imi trec prin cap tot felul de intrebari despre destinele necunoscute ale multor colegi de atunci, despre ce s-o fi intamplat cu inginerul acela si despre cum, Doamne iarta-ma, e posibil ca atata teren al orasului sa stea in halul acesta, neiubit si total abandonat.

Unde-s, frate, investitorii astia?

Inima era coplesita de emotie, de revolta imobiliariceasca, un pic patriotica legata de uzinele ce sclipeau candva in soare si de paragina in care au fost lasate. Nu discutam despre eficienta lor economica, doar neintelegeri si tristete.

Dar cel mai tare inima batea de teama. Ce naiba a fost in capul meu sa vin aici? Nu stiu sa estimez distante din ochi. Dar spatiul este imens, buruienile pana la piept si halele dezolant de daramate.

Adica lipsea cate unul din peretii exteriori, uneori si doi.

In interiorul lor se vedea gresia de pe jos si pe pereti mai rezista destula faianta. Foarte colorata acum, nu de la mama ei, ci de la copiii astia, zis si frumosi nebuni.

Mai precis, grafferi. Unii dintre ei sunt adulti si cunoscuti, cum aveam sa aflu acasa incercand sa identific autorii acestor desene.

Ei isi lasa urmele pe acolo, deseneaza de placere si poate, pe undeva, cu speranta ca cineva ii va remarca, descoperi, ajuta.

Printre cioburi, hartii, bile mici si resturi de tuburi din fostele instalatii, intram intr-o hala ce mai avea doi pereti laterali. Asta dupa ce ma chiorasem cu mare grija sa incerc sa ma prind daca cei doi pereti pot pica peste noi. Mihnea tot zicea ca nu. Au fost ei de mai multe ori si locul e foarte sigur.

Daaaa…..Sunt foarte convinsa de asta. Niciun dubiu nu am, cum as puteaaaaaaa?

CONTINUAM ZILELE URMATOARE cu nebunia unui copil si a unei mame. E destul pentru azi, nu vreau sa va rapesc exagerat de mult timp.

Daca aveti experiente similare, ciudate, scary, provocatoare, as fi foarte bucuroasa sa le public aici, caci invatam unii de la altii.

Daca doriti sa va intalniti cu cineva care intelege foarte bine ce-i in mintea si sufletul acestor adolescenti, va reamintesc ca sambata-5 mai 2018, merg la conferinta Oanei Moraru, omul ce mi-a luminat  mult drumul spre intelegerea copilului meu.

As fi bucuroasa sa ma intalnesc acolo cu voi si precizez ca anul trecut toata sala era entuziasmata.

Mai multe despre conferinta puteti afla accesand pagina de Facebook a evenimentului, adică aceasta.