Bineînţeles că oricât de mult aş vrea să fiu obiectivă, când povestesc despre Mihnea, nu am cum să reuşesc. Dar credeţi-mă pe cuvânt, că are copilul acesta ceva special, că nu sunt singura care o spun.
Exemplul de astăzi este legat de cuvântul bun, şi mi-am amintit aceste întâmplări, pornind de la bucuria pe care am simţit-o ieri, când am deschis pagina de Facebook şi am văzut răsfăţul şi explozia de urări, de acolo. Şi nu scap ocazia de a mulţumi şi pe această cale, tuturor celor ce s-au gândit ieri la mine şi mi-au transmis atât de multe urări, cuvinte bune şi fotografii superbe.
Dar să ne întoarcem la Mihnea!
Nu-mi amintesc să îl fi învăţat noi. Copilaşul acesta, a descoperit singur-singurel, puterea cuvântului bun şi frumos.
Era un băieţel scumpel, în jur de 5 anişori, când m-a surprins prima oară, în sensul acesta. Intrasem cu toţii într-un magazin, care realmente era foarte frumos. Şi-a rotit privirea împrejur şi s-a dus direct la vânzătoare, spunând:”Aveţi un magazin foarte frumos”. Vă daţi seama că a câştigat-o şi în secunda doi, doamna a început să vorbească cu el, acordându-i toată atenţia posibilă.
A continuat aşa, de câte ori a avut ocazia. Sesizase că este un mod de a atrage atenţia sau pur şi simplu spunea ce îi plăcea. Nu ştiu să vă răspund, pentru că nu l-am întrebat. Dar oricum, era sincer, aşa cum sunt copiii. Mi–a plăcut acest mod de comportament şi îl observam cu bucurie, fără a vorbi cu el despre aceasta.
După cum v-am mai spus pe aici, anul trecut în august ne-am mutat în Botoşani. Acolo, nu toate sunt ca în Bucureşti. Am sesizat un alt mod de a trata copiii. Au o atitudine un pic mai conservatoare. Copiii sunt ceva mai puţin băgaţi în seamă şi trebuie să stea în banca lor. Să nu participe la discuţiile şi treburile adulţilor. Bineînţeles, că vorbesc la modul general şi nu toată lumea este aşa. În plus, noi şi în Bucureşti mai surprindeam oamenii, pentru că îl lăsam pe Mihnea să îşi spună părerea, chiar dacă întrerupea discuţiile adulţilor.
În Botoşani, erau două magazine superbe, în apropierea casei noastre. Vindeau flori dar şi orice ar fi putut fi un cadou: decoraţiuni pentru casă şi bijuterii. Interesant conceptul! Nu am mai văzut aşa ceva, dar uneori, având nevoie de amândouă, combinaţia se potriveşte.
Nu aveam nimic de cumpărat, dar totuşi intram să admirăm magazinele, pentru că erau frumoase. Ca de obicei, Mihnea îşi exprimă părerea pozitivă.
Linişte.
Linişte şi indiferenţă.
Se uită la mine.. mă uit la el… ridicăm din umeri şi ne continuam contemplaţia.
Peste câteva zile, intrăm în celălalt magazin pentru a admira şi florile lor. Şi celelalte frumuseţi.
 Mihnea le spune şi lor că au un magazin frumos.
Şi iar linişte.
Nu părea el prea afectat. Mai degrabă uimit. Eu, însă, la ieşirea din magazin încep să–i spun copilului că aici lumea este un pic mai altfel şi că, poate ar fi mai bine să îşi schimbe puţin comportamentul, să nu mai participe atâta la discuţiile oamenilor mari(mari şi tari…). Să nu le mai spună chiar tot ce gândeşte.
Dar, parcă ceva nu îmi plăcea şi nu era în regulă!
Aşa că, pe seara îi povestesc lui Mihai întâmplările şi ce i-am spus copilului. După cum mă aşteptam, a spus că e treaba lor cum sunt ei, Mihnea nu face nimic rău.
Corect!!!!!
În această privinţă, în nici un caz nu trebuie să se schimbe copilul, după ei.
A doua zi, pe drumul de la şcoală revin. Îi spun că am greşit şi nu este nevoie să-şi schimbe comportamentul.
“Fii tu însuţi, mami! Cum gândeşti şi cum te porţi tu, este O.K!”
A mai trecut timpul şi a venit decembrie. Cele două magazine aveau nişte decoraţiuni de Crăciun şi vitrine superbe. Ne oprim în faţa lor să le admirăm. Intrăm, şi Mihnea iar spune: “Ce frumos aţi făcut magazinul!”
De data aceasta, surpriză:  
“Da? Mulţumim!”
Cum spuneam la început, mi-am amintit aseară de aceste întâmplări, datorită bucuriei generate de explozia de urări pe care am primit–o pe Facebook. Şi m–am simţit extraordinar de bine! Este şi greu să explic cât de bine! Dar sunt sigură că înţelegeţi, pentru că fiecare dintre noi, a vibrat la un compliment sincer. Fiecare ştie ce ecou fantastic există în sufletele noastre, la o vorbă bună.
Şi atunci, rugămintea mea este aceea de a le folosi mai des.
Pentru că, nu de puţine ori, am observat că există oameni care au o reţinere de a spune altcuiva, un lucru bun. O vorbă bună!
Şi m–am întrebat de ce. Pentru că vorbele bune, aduc bucurie. Şi nu înţeleg de ce să refuzi să spui o vorbă bună. Toată viaţa am considerat că este cea mai simplă, dar cea mai eficientă cale, de a face cuiva o mică bucurie.  A spune vorba aceea bună, dar sinceră, atunci când gândeşti ceva bun despre un om. Şi a acorda un pic de timp şi atenţie, celor din jurul nostru!
Scriu pe acest blog şi sunt binecuvântată cu cititori care nu au reţinerea de a-mi transmite ceea ce simt când citesc. Şi vă spun eu, că mă simt extraordinar. Că aceste vorbe bune, care îmi sunt oferite cu generozitate, fac mai mult decât orice cadou. Aduc în suflet, o bucurie incomparabilă.
Şi atunci, de ce să nu le spunem?
Închei cu îndemnul de a nu vă reţine aprecierile pozitive la adresa altor persoane, si de a le filtra, cât mai mult posibil, pe cele negative.
Veţi produce o bucurie!
O bucurie, pe care sigur aţi simţit-o şi o cunoaşteţi şi pe care vă rog să o transmiteţi mai departe!
Şi bineînţeles, că primele persoane cu care trebuie să începeţi, sunt copiii, soţul sau soţia şi părinţii noştri!
Apoi, continuaţi în jur!   
Mihaela Dămăceanu