Blog de familie

Blog

  • O veste bună:părerea noastră începe să conteze

    Într-una din dimineţile săptămânii trecute, în discuţiile de la prima oră, una din colegele mele spune:
    – Am trecut ieri pe la şcoală să vedem ce mai este pe acolo.
    – Şi bineînţeles că şcoala era în curăţenie generală, îi răspund.
    – Nu numai atât, este în renovare. M–am întâlnit cu directoarea şi am întrebat–o când se va termina. Mi–a răspuns că nu ştie. Este prea mică ca să depindă ceva de ea. Să fac şi eu o reclamaţie. Auzi şi tu! Păi dacă directorul şcolii îţi spune că el este prea mic, eu ce să mai spun.
    – Ai dreptate! În fiecare an este la fel. Curăţenia se prelungeşte până pe 1 septembrie, uneori chiar mai târziu.
    – Nu doar asta! Aici este renovare. Când a început fata mea şcoala, la prima şedinţă cu părinţii, ni s–a spus că în trei luni renovarea va fi gata. Acum trece în clasa a IV-a şi tot nu s–a terminat. Peste tot este numai moloz şi praf. Nu mai au foarte mult, dar să îţi spună directoarea că nu depinde de ea! Am să îi scriu lui Chiliman. 
     – Păi da, că tot eşti tu “prietenă” cu el, intervine o altă colegă.
    Mă uit nedumerită la ele şi “mămica” îmi povesteşte râzând, că nu este prietenă, ci că i–a scris de două ori, pe siteul Primăriei. Domnul primar  i–a răspuns şi chiar a rezolvat problemele semnalate.
    Curioasă şi bucuroasă, ascult mai departe povestea:
    “ Acum vreo doi ani, ieşisem în parcul de la Doina să jucăm badmington cu fetiţele. Am început să jucăm pe iarbă şi au venit paznicii să ne interzică. Am trecut pe alee, mai mult chinuindu–ne, făcând permanent loc trecătorilor. Revoltată, i–am scris primarului spunând că nu este normal. În toate ţările civilizate, oamenii merg pe iarbă, stau la picnic şi la joacă cu copiii. Numai la noi nu se poate. Am încheiat spunând că în timp ce noi ne chinuiam să ne jucăm, fiind mai mult ca hopa Mitică, câinii comunitari stăteau pe iarbă, alergau şi chiar urinau, nestingheriţi şi nederanjaţi de nimeni. Mi–a răspuns că am dreptate şi că situaţia se va rezolva. Şi aşa a fost. Au dispărut plăcuţele cu “Nu călcaţi iarba” şi paznicii nu ne mai opresc să ne jucăm pe iarbă”
    ” Bravo! Nu credeam că aşa ceva este posibil!”
    „ A doua oară am semnalat faptul că pe străduţa şcolii există o trecere de pietoni, semnalizată doar cu un indicator. Nici acela nu se vede foarte bine din cauza copacilor şi este dificil de traversat strada. Fiind lângă şcoală, este chiar o problemă pentru copii. Am rugat să marcheze trecerea cu zebră, pentru a fi mai vizibil. Şi această problemă a fost rezolvată. Aşa că, îi voi scrie din nou, solicitând urgentarea renovării şcolii”
    “Bravo din nou! E bine de ştiut că ne bagă şi pe noi cineva în seamă!”

    Am vrut să vă povestesc şi vouă acest caz inedit, care m–a bucurat.
    Înseamnă că începe să se poată. Să mai conteze ce mai zicem şi noi, amărâţii aştia de alegători.
    Aşa că, cel puţin în sectorul 1 aveţi liber la sesizări cu şanse de rezolvare. 
    Poate şi în celelalte, cine ştie!

  • Poze de la pomul laudat

    Am călătorit noaptea trecută şi dis de dimineaţă eram la Botoşani. În taxi mă uitam cu drag la oraş. Am ajuns acasă şi am regretat, ca şi atunci când am plecat, că în cea mai frumoasă perioadă a anului, eu nu sunt aici.

    Am plecat pe 6 mai, lăsând pomii în floare şi bujorii îmbobociţi, am mai venit o singură dată, când bujorii trecuseră dar am cules cireşe, şi acum găsesc pomii plini de rod. Merii, care anul trecut aveau doar câteva fructe, acum sunt plini. Via, parcă şi ea are mai mult rod decât anul trecut. M-am întristat gândindu-mă că nu le va mai culege nimeni.

    Pomii şi verdeaţa sunt cele mai frumoase lucruri de aici. M-am întristat şi când m-am uitat la casă. Parcă imploră să fie renovată.

    Dar gata! Nu avem cu ce, şi gata!

    Puiuţul nostru m-a pupat şi apoi a avut treburile lui. Biciclete, plimbări, căţeluşi şi …o fetiţă. De, asta este! Dar vine el la mami, acuş-acuş!. Căci seara ne iubim noi cel mai mult. În rest, e băiatul ocupat.
    Sunt frântă, că am dormit doar două ore noaptea trecută  şi ne-am făcut agenda pentru zilele următoare. Full, full, full, dar sper să apuc să vă fac nişte poze cu merii şi via. Şi nucii!

    Dar acum, vă caut nişte poze cu oraşul, aşa cum am promis.  

    Clădirea Tribunalului Judeţean

    Clădirea Tribunalului Judeţean

    Primăria

    Primăria

    Învăţăcel
    La 7 ani, buchisind „Nu credeam să-nvăţ/A muri vreodată”

    Biserica Uspenia, unde a fost botezat Eminescu

    Centrul Vechi-partea renovată

    Chivuţele

    Centrul Vechi-partea nerenovată

    Simple case

    Cealaltă categorie

    Una din multele biserici

    Detaliu clădirea Tribunalului

  • Mutarea la Botoşani


    M-a întrebat Iulia S de ce am plecat din Bucureşti şi cum a fost la Botoşani. Era unul din subiectele păstrate pentru celălalt blog, dar am scris destul şi aici despre această plecare, fără a explica de ce. Deci, are Iulia iaraşi dreptate, şi probabil că mai sunt şi alţi cititori curioşi.
    Aşadar, să o luăm pe rând.
    De ce am plecat?
    În primul rand, conjunctura noastră profesională, ca să zic aşa, ne-a permis: Mihai este pensionat medical iar eu eram la acel moment, fără serviciu. În al doilea rand, motivele au fost mai multe, cele mai importante însă, fiind: o puternică dorintă de schimbare, o şi mai puternică dorinţă de a-l creşte pe Mihnea la curte şi o oboseală de a trăi în hărmălaia Bucureştiului. Ne plac schimbările din când în când şi ne doream să experimentăm un alt fel de a trăi.
    Cum a fost?
    Mai uşor din multe puncte de vedere, mai greu din altele.
    Aşa cum este mereu viaţa!
    A fost mai uşor din punctul de vedere al vieţii într-un oraş de provincie. Acolo unde locuiam central şi mergeam pe jos oriunde. Unde făceam, între cinci şi zece minute până la şcoală, până în centru, până la piaţă. Acolo unde viaţa nu este atât de stresantă şi alertă, unde oamenii sunt mai calmi, mai calzi şi mai săritori.
    Cum vă spuneam, ne doream să creştem copilul la curte, iar el, şi mai mult decât noi. La Botoşani era o curte foarte mare, plină de pomi, flori şi vie, cu două case, în care locuiau soacra mea şi mama ei. Soacra într-una, bunica soţului meu, adică străbunica lui Mihnea, în cealaltă. Urma ca noi, să locuim cu bunica.
    Mi-aş dori să scriu odată, un articol separat despre bunica. Dar nu pot să trec acum, fără a vă spune măcar, că a fost o femeie extraordinară, căci între timp, a închis ochii. “O femeie greu de egalat”, cum a spus părintele în plină biserică, la slujba de înmormântare, uitându-se spre noi, celelalte femei din familie. O femeie pe care am respectat-o, am admirat-o şi care mi-a fost dragă. O femeie, pe care nepoţii ei, au considerat-o mamă şi pe care, strănepotul a iubit-o la fel de mult ca şi nepoţii.
    Partea mai grea a scurtei noastre vieţuiri în Botoşani, nu s-a referit la oraş. A avut legătură, strict cu viaţa în acea curte, pe care atâta ne-o dorisem. Şi greul nu s-a datorat bunicii, chiar dacă au fost ultimele luni ale vieţii ei.  
    Anticipasem eu, că aici s-ar putea să avem probleme. S-au dovedit însă, mai mare decât le crezusem. Dar acestea sunt probleme personale, şi nu toată lumea se loveşte de ele.
    Să ne întorcem deci, la cum a fost viaţa în provincie, după 25 de ani de Bucureşti.
    Personal, oraşul mi-a plăcut foarte mult. Cu un centru nou, frumos şi îngrijit, are şi unul vechi, aproape total renovat, asemănător ca stil oraşelor transilvane. Sunt foste case ale importantei comunităţi evreieşti, care a populat odată oraşul. La parter prăvălii, la etaj locuinţe. În această zonă se află şi casa în care s-a născut Eminescu şi biserica în care a fost botezat. În paranteză fie spus, mulţi ani am făcut confuzia că marele poet s-ar fi născut la Ipoteşti. Dar, familia Eminovici s-a mutat acolo, ulterior naşterii lui Mihai.
    În afara centrului, oraşul se întinde pe coline domoale, cu străzi şerpuitoare şi case frumoase. În plimbările mele pe străzi lăturalnice, am admirat alternanţa caselor noi şi moderne cu cele piticuţe, a la Humuleşti, ca să le zic aşa. Uitându-mă la cât de multe erau primele, mă tot întrebam de ce se spune că oraşul este sărac. Privindu-le pe celelalte, mai înţelegeam câte ceva. Dar să nu credeţi că acestea nu erau frumoase. Micuţe şi scunde, au farmecul lor. Sunt dispuse paralel cu strada, astfel încât, le vezi din faţă prispele terminate cu o dantelărie de tablă şi sprijinite pe pari vechi de lemn, Curţile sunt pline de flori. Gospodari oamenii, oricum, chiar dacă simţi o lentoare în toate cele. Dar este acea pace, care odihneşte. O tihnă în care omul îşi mai aminteşte de suflet.. de religie… de semeni. Repezeala noastră, uneori îi năucea.  
    Am plecat ca să experimentăm dar şi ca să rezolvăm o mulţime de probleme, pe la casă şi pământ, pe care nimeni nu le mai putea gestiona. Aici am avut dificultăţi! Obişnuiţi să ne mişcăm într-un alt ritm, ne scotea din minţi lentoarea administrativă. Dacă ne-a fost ceva mai uşor să trecem peste încetineala lucrărilor la casă, descâlcirea situaţiei încurcate a diverselor acte, ne-a dus la disperare. Peste tot auzeai da, da, şi de fapt, nimic nu se rezolva. Şi mai veneam, şi iar mai veneam…., şi lucrul nu-l mai terminam.
    De ce ne-am întors?
    Când am plecat, am spus că vrem să testăm cum este şi vom decide după o vreme, dacă rămânem, sau cât rămânem. Când am ajuns, am realizat destul de repede că nu vrem să stăm toată viaţa. Nici o problemă în asta, din punctul nostru de vedere, căci vă spuneam că ne plac schimbările şi experienţele. Am adoptat, probabil din lecturile americanilor pe care îi tot citesc, ideea că nu trebuie să stai toată viaţa într-un singur loc. Hotărâsem însă, că ne-ar plăcea să stăm patru ani. În primul rând pentru Mihnea. În al doilea rând, pentru că era foarte multă treabă de făcut la casă, la curte şi la descurcarea situaţiei pământurilor bunicii.
    Dar am făcut o greşeală de estimare. După un timp, s-a dovedit că veniturile noastre, inclusiv chiria apartamentului din Bucureşti, erau insuficiente pentru a aduce casa la un standard mediu de locuit. Şi a devenit o urgenţă în a relua serviciul. În Botoşani, a fost imposibil să gasesc ceva, la un nivel acceptabil de salariu. Singura variantă posibilă, pentru a regla situaţia financiară devenită prea dificilă, a fost să mă reîntorc la vechiul loc de muncă. Care… era în Bucureşti.
    Şi ar mai fi un motiv, pe care nu pot să îl spun aici, dar cred că se deduce, pentru cine citeşte printre rânduri.
    Dacă vă întrebaţi dacă regret, vă răspund că nu.
    Am vrut o experienţă şi am avut-o!
    Cu bune şi rele, cu surprize plăcute sau neplăcute.
    După mulţi ani de Bucureşti, a fost o testare pe viu, a unei alte vieţi.
    După mulţi ani de muncă în acelaşi loc, făcând acelaşi şi acelaşi lucru, am avut o minipensie, grea dar interesantă, în care mi-am reîncărcat bateriile şi am vrut să pun în practică nişte visuri mai vechi.
    Se simte des o uşoară nostalgie în poveştile mele, referitor la această încercare. Vine din faptul că nu am reuşit să facem tot ce ne-am propus. Şi mai vine, din faptul că nu am putut să îi oferim lui Mihnea, cei patru ani pe care îi doream. El nu este genul de copil căruia să îi placă statul în casă. Îl ducem zilnic în parc, şi în Bucureşti. Dar pentru el, nu este suficient. Dacă ar putea ar sta vara toată ziua, numai afară. Acolo putea. Întâi a explorat grădina şi toate cotloanele curţii şi magaziilor. A cules via, ne-am urcat împreună pe garaj pentru a aduna nucile şi pe casă pentru cireşe. Am cotrobăit prin toate lăzile şi cutiile pline de praf, din pod, în căutare de lucruri pline de valoarea amintirilor.  A plantat şi răsplantat flori şi a îngrijit cu mult drag fasolea pusă de el. Că mă şi întrebam dacă se va face agricultor, la câtă încântare era pe capul lui. Apoi şi-a extins universul, în afara curţii. Am putut acolo, după o lună, să îl lăsăm singur. Nu mai era nici un părinte, coadă după copiii de vârsta lui. Pornind de la un sfert de oră, a ajuns să stea cu orele. Şi-a făcut prieteni, căci în general îşi face repede, şi a devenit lider de trupă de biciclişti. În cele trei săptămâni cât a fost la mama, în fiecare zi veneau după el la poartă să întrebe când se întoarce.
    Un alt fel de copilărie. Pe care aici nu o poate avea. Bucureştiul are, incontestabil, avantajele lui în educaţia unui copil. Dar eu cred, că acestea devin foarte importante, mai tîrziu. Chiar mult mai târziu!
    Tipul acesta de copilărie, care s-a pierdut în oraşele mari, este ceea ce-şi doreşte cel mai mult copilul nostru, la vârsta pe care o are.
    În ceea ce priveşte, foarte importantul aspect aş şcolii, am spus-o şi o mai spun: şcoală se face peste tot în ţara asta. Şi am adus destule dovezi remarcabile, în unele din postările de pe acest blog.
    Dar copilăria lui Creangă, nu o mai găsim în Bucureşti. Şi lor le place!
    Din păcate, strigent este să avem cu ce să îl creştem. Şi tot din păcate, locuri de muncă rezonabile, se găsesc greu în provincie. Şi de aceea, o mare parte din tineret se îndreaptă tot spre oraşele mari.
    Sincer, nu mi-a lipsit Bucureştiul cât am fost în Botoşani. Nici nu prea am avut timp. Şi tot sincer, m-am bucurat când am revenit.
    Ciudat, nu?
    De ce am spus, atunci când am ajuns, că nu am sta acolo toată viaţa?
    Pentru că, dacă trebuie să trag o concluzie clară, din tot ce v-am povestit aici, aceasta ar fi următoarea:
    Ne plac schimbările şi ne plac experimentele. Ne place diversitatea.
    Toată viaţa în Botoşani ar fi fost prea mult pentru noi. Sau prea puţin.
    Acelaşi lucru, îl spun şi despre Bucureşti.
    Să stăm noi, o viaţă întreagă într-un singur loc?
    Greu de crezut!!!
    Mihaela Dămăceanu, în drum spre Botoşani. De data aceasta doar o săptămână.
     
    P.S. Şi vroiam să vă povestesc pe scurt. Se pare că nu pot scrie postări scurte.    

  • Subiectul tabu: copiii şi dragostea

    Încerc astăzi să abordez unul din cele mai delicate aspecte ale educaţiei copiilor, şi anume, cea legată de spinoasa problemă a dragostei.
    Delicat datorită atitudinii noastre, a părinţilor, faţă de acest aspect al vieţii. Unul foarte important, de altfel, pe care avem tendinţa să îl ignorăm, pentru că aşa suntem obişnuiţi să creştem copiii. Cu pudoare exagerată şi cu jenă.
    Am citit zilele trecute în revista Tango, un interviu excelent acordat de Aurora Liiceanu. Printre multe aspecte importante ale vieţii de familie, era abordat şi rolul părintelui în educaţia sexuală a copilului. Şi spunea foarte bine doamna Liiceanu, că ne axăm cel mai mult pe latura fizică a creşterii copiilor şi nu pe cea psihică. Prima întrebare pe care aproape toate mamele o pun copiilor, când aceştia revin acasă, este dacă au mâncat şi dacă le este foame. Nu îi întrebăm cum a fost ziua respectivă şi dacă au avut probleme, ci dacă vor ceva de mâncare. Corect! Tot dânsa spunea că marea majoritate a părinţilor ignoră total discuţiile pe teme sexuale sau pe teme legate de dragoste. Şi atunci, copiii se informează singuri şi discută în spatele blocului între ei.
    Aşa este! Ştim cu toţii cum primele informaţii de acest gen, le-am dobândit de la prieteni. Cel puţin pe vremea noastră, când nu exista Internetul. Nu numai că nu discutăm despre aspectele sexuale, dar nu abordăm nici măcar partea emoţională, sentimentală sau comportamentală a dragostei. În general, nu discutăm nimic legat de dragoste. 
    Ştim bine că o foarte mare preocupare a tinereţii, adolescenţei, şi uneori chiar a copilăriei, este dragostea. Şi dacă am uitat, să încercăm să ne–amintim. Şi dacă, prin absurd, personal, nu ne preocupa atât de mult dragostea, să încercăm să ne–amintim de prietenele şi prietenii, pe care îi preocupa. Discuţiile cu cele mai bune prietene, erau întotdeauna marcate de subiectul iubiere. Cu toate acestea, copiilor noştri, nu le spunem nimic, nu îi învăţăm nimic, preferând să îi lăsăm să se descurce singuri. Ne amăgim singuri. Ni se pare că dacă nu  discutăm cu ei, evităm problemele şi ei nu se vor preocupa de ele. Unii dintre noi, ceva mai deschişi, admitem că va trebui să-i învăţăm una-alta, dar amânăm discuţia pentru mai târziu. Sperăm că dacă nu vorbim, copiii se vor preocupa mai puţin de dragoste şi mai mult de carte, cum am dori noi. Împingem dragostea, pentru mai târziu. O facem să apară mai târziu, în viaţa copiilor noştri. Doar că natura îşi cere drepturile, indiferent că noi discutăm despre asta, sau nu.
    Şi nu numai că dragostea apare, dar este şi foarte, foarte importantă, pentru ei.
    Nici eu nu fac parte din altă categorie. Nici eu nu am vorbit prea multe despre acest subiect. Copilul era prea mic. Mereu am zis că este încă, mic.
    Am abordat puţin subiectul,  încercând, mai mult să îl învăţ cum să se poarte cu fetele. Când m-a întrebat cum se fac copiii,  am apelat la un răspuns pe  care îl citisem şi îmi plăcuse. Copiii cresc în burtica mamei dintr-o sămânţă. Mă gândeam ce-i spun dacă mă întreabă de unde apare sămânţa, că aici nu mai aveam răspunsul pregătit. Din fericire, nu m-a întrebat. Încă! În ceea ce priveşte naşterea, i–am spus că se taie burtica şi se scoate bebeluşul. Nu am minţit. Sau am minţit doar prin omisiune.
     
    Cam atât am vorbit cu el. Puţin, dar măcar nu i-am spus niciodată că este prea mic să  se gândească la dragoste, cum am auzit destule mame.
     
    Pentru că, eu cred, că ei oricum se vor gândi. Singurul lucru pe care îl obţii procedând aşa, este că ei nu vor mai vorbi cu tine.
     
    O vor face însă, în spatele blocului, cum a spus d-na Liiceanu.  
    Şi acum îmi pare tot mic!
    Dar nu cred că mai este chiar aşa de mic.  
    Va trebui să abordez subiectul.
    Dar cum, atunci când ai fost crescut de părinţi care nu au vorbit niciodată cu tine despre dragoste. Şi când, uitându-te împreună la un film, te înroşeai şi te fâstâceai tot, la un simplu sărut.
    Mă voi mai gândi şi vă voi ţine la curent.
    Primul răspuns care îmi vine în minte, este: simplu, natural şi deschis.
    Uşor de zis!         

  • Leapşa călătorului

    Într-o scurtă pauză de la curăţenie(căci da, am terminat de zugrăvit) descopăr că am primit o leapşa călătoare, de la Iulia. Şi cum ceea ce vine de la Iulia, este cu siguranţă o idee bună, au şi început răspunsurile să-mi vină în minte. O frumoasă şi inspirată deconectare! Mulţumesc Iulia şi mă grăbesc să răspund, dar am o mică problemă: cui o transmit mai departe?
    Deci:
    Muntele sau marea?
    Ambele! 
    Muntele, pentru că acolo sunt cele mai frumoase peisaje, după parerea mea. Marea, pentru că întinsă la soare pe nisipul cald, ascultând vuietul mării, mă relaxez mai bine  mine decât oriunde. Îmi place să înot, să mă joc cu Mihnea în apă şi mă încântă bucuria lui.
    Iarna sau vara?
    Vara! Posibil să fie doar o obişnuinţă, dar îmi pare mai uşor şi mai frumos să călătoreşti vara.
     
    Care a fost cea mai frumoasa ţară pe care ai vizitat-o?
    Nu am călătorit chiar atât de mult. Vorbind de ţări, am fost de mai multe ori şi mi-am făcut oarecum o idee asupra întregului, doar în trei: Grecia, Olanda şi Germania. Mi–au plăcut toate trei la fel de mult, dar sunt prea de diferite pentru a le putea clasifica.
    Care a fost cel mai frumos oraş din afara ţării pe care l-ai vizitat?
    Parisul. După ani de aşteptare, călătoria aceea a fost o recompensă pe care ne-am acordat–o singuri, după doi ani foarte grei. Înaintea ultimei operaţii, în timp ce aşteptam ca Mihai să intre în sală, nemaisuportând tensiunea am ales să mă gândesc la ceva frumos. I–am propus ca după operaţie să mergem într–o excursie. Dintre Paris, Roma şi Londra, am ales prima lovaţie. Ne-a plăcut mult şi ne-am reîntoarce oricând. Ne-am simţit un pic ca acasă şi m-am întrebat de ce. Poate, datorită faptului că orice loc îţi pare cunoscut pentru că ai citit despre el sau ai văzut o fotografie, poate pentru că înţelegi limba…poate pentru că Bucureştiul a fost odată micul Paris?   

    Care a fost cel  mai frumos oras din Romania pe care l-ai vizitat?
    Ani întregi am spus Sighişoara, pentru aerul ei cu adevărat medieval.  Ultima descoperire care m-a impresionat a fost Bistriţa. Aceeaşi atmosferă medievală, nu atât de pregnantă, dar tot cu farmec.
    Ce obiectiv turistic te-a impresionat?
    Meteora. Mănăstirile acelea care par o prelungire perfectă a stâncilor. Parcă nici nu sunt reale! Parcă ar fi o machetă, în care un foarte priceput arhitect a proiectat şi modelat totul din plastilină. Altfel, nu poţi să înţelegi cum nişte simpli călugări au putut construi un asemenea ansamblu de clădiri care continuă milimetric stânca, înfrumuseţănd-o. O îmbinare magnifică, a naturii, cu mintea şi truda omului. Şi cu spiritul. Şi drumul până acolo este impresionant. Am avut parte de un ghid foarte bun, care, pe tot parcursul urcuşului cu autocarul, a ales cea mai potrivită muzică posibilă. Imaginaţi-vă cum este să mergi pe serpentine, ascultând Boleroul lui Ravel, admirând un peisaj care îţi taie răsuflarea şi ajungând sus, să ai în faţa ochilor acele vârfuri de piatră, ce ţâşnesc din pământ, încoronate parcă, de clădiri cărămizii. Parcă totul devine o plutire! Fizic şi psihic. 

    Ce obiectiv turistic romanesc ai recomanda unui strain?
    Ca obiectiv turistic Putna. Nu pentru că m-am întors din Moldova, sau pentru că lui Mihnea îi place Ştefan cel Mare, ci pentru că, până acolo, pe Obcine, am parcurs unul din cele mai frumoase drumuri din România. O unduire de coame line, o armonie de munte-deal. Ca loc, o descoperire aproape deloc mediatizată, Colibiţa. O întindere albastră, albastră de peruzea, a unui lac de munte, înconjurat de un sat frumos şi de creste abrupte.Ce oras ti-ai dori sa vizitezi?
    Londra, bineînţeles. Că cine nu a văzut-o, nu este liniştit până nu o face. Toată copilăria i-am iubit pe francezi şi eram de partea lor, în eternele conflicte şi dispute, cu veşnicii rivali, englezii. Dar la maturitate m-am îndrăgostit şi de Anglia. Case victoriene şi georgiene, grădini, trandafiri şi porţelanuri… Romantismul englez…Nu poţi să nu-i iubeşti şi nu poţi să nu-ţi doreşti să vezi Londra.


    Ce suveniruri comperi de obicei?
    Nici eu nu prea cumpăr suveniruri. Îmi par prea scumpe, datorită faptului că se vând în cele mai populare locuri. Dacă ajung prin câte un târg, mai iau o carte mai veche, sau vederi,  sau obiecte mici de decor pentru casă.  Mărturisesc totuşi, că atunci când văd frigidere pline de haioşii şi coloraţii magneţi, îmi pare rău că nu am şi eu. Imediat îţi stârnesc pofta de călătorii şi îţi rememorează locuri şi impresii.
    Şi pentru că trebuie să o dau mai departe, deocamdată o transmit Cristinei.
     
    Mihaela Dămăceanu

  • Şcoala din Botoşani versus şcolile bucureştene

    Se apropie începerea anului şcolar şi după cum observ din căutările de pe Google care ajung pe blogul meu, părinţii încep să se informeze despre şcoli şi grădiniţe.
     
              De aceea, m-am gândit că ar fi util să mai scriu ceva legat de aceste subiecte, iar astăzi voi aborda subiectul şcolilor.
      Prima idee a fost o comparaţie între şcoala  de pe vremea noastră şi cea de azi precum şi la impresiile din perioada mea de profesorat. Voi lăsa această variantă pentru altă dată, fiind mai potrivite acum informaţiile mai recente.
     
    Iar acestea provin doar din experienţele mele de părinte şi implicit ale lui Mihnea de elev.
     
    Voi face deci, o comparaţie între şcolile din Bucureşti, vizitate în vederea înscrierii băiatului în clasa I şi cea din Botoşani, în care, urmare mutării noastre acolo, Mihnea a frecventat clasa I.
     
    La începutul ultimului an de grădiniţă, ne–am interesat de şcolile situate în apropierea casei şi mai ales de învăţătoare. În paranteză fie spus, în situaţia în care locuieşti în Bucureşti, am considerat întotdeauna că dacă am de ales între o şcoală de renume şi o învăţătoare foarte bună dintr–o şcoală de cartier, aleg a doua variantă. Precizez că nu locuim central. Motivul principal este traficul infernal din acest oraş şi nu văd rostul pentru care să chinui zilnic copilul, cu un drum de cel puţin o oră. Consider că, la nivelul claselor mici, cel mai important lucru este să aibă o învăţătoare bună.
     
    Am vizitat câteva şcoli şi am găsit o doamnă învăţătoare despre care am aflat lucruri foarte frumoase şi mi-a lăsat şi mie o impresie excelentă. Şcolile însă, mi-au lăsat un gust amar.
     
    Amar, foarte amar…
     
    Dacă în ceea ce priveşte clasele I–IV, lucrurile mi–au părut în ordine, elevii ciclului secundar m-au speriat. I-am văzut pe micuţi în clase, pe holurile şcolilor şi în curte şi nu m–a frapat nimic. Era totul obişnuit, aşa cum am ştiut şi am văzut întotdeauna copiii. Unii mai săreau, alţii mai ţipau, sau alergau, sau râdeau. Totul normal. Nimic altfel de cum ştiam eu că erau copiii. Dacă pe cei mici, i–am văzut coborând frumos scările, civilizat şi disciplinat, cei mari păreau aproape scăpăţi de la închisoare. Trânteau uşile de m-am mirat cum de mai pot exista uşi în acea clădire. Alergau pe holuri ca scăpaţi din balamuc. Ţipau şi făceau o hărmălaie de am crezut că râmân fără timpane. Inclusiv în uşa secretariatului. Tot în uşa secretariatului era o grămadă mare de băieţi, care trăgea de o fată întinsă complet pe jos. Nu am identificat foarte bine dacă fata râdea sau ţipa, din cauza zgomotului cumplit din holul şcolii. M-am dus şi i-am potolit, am ridicat fata şi i-am certat puţin. S-au potolit un minut şi au reînceput. Fata râdea. Părea că îi făcea chiar plăcere   
     
    I–am întrebat dacă se bat sau se joacă şi fata mi–a răspuns că se joacă.
     
    Apoi a venit la mine cu o plângere, un băieţel.  Clasa a–V–a sau a VI-a. Îl înjurase altul.
     
    Ca un buuuun mediator, am împăcat copiii. 
     
    În toată această perioadă-10 minute, 15 minute-, NU a existat nici o reacţie din secretariat.
     
    NU a ieşit nimeni, NU a spus nimeni nimic.
     
    Am intrat, când a venit doamna pe care o aşteptam.
    Nu m-am putut abţine să nu am nici o reacţie şi le-am spus:
    „Am stat aici puţin, pe hol, şi m-am îngrozit de ce am văzut!”
    Răspunsul a fost:
    „Şi noi! Tot timpul!”
    Aha! Deci aşa stau lucrurile pe la voi.
    Te îngrozeşti tot timpul dar nu faci nimic.
    Ce pot să mai zic.
    Mai bine tac.
    Şi mă duc acasă şi sun o fostă colegă, care are doi copii, mai mari decât Mihnea. Şi îi povestesc, destul de şocată, ceea ce am văzut.
    „Aşa este peste tot!” vine prompt răspunsul ei.
    Şi iar nu mai ştiu ce să mai zic.
    Ce pot să vă spun este că nu era aşa. În 1996, când am plecat eu din învăţământ, nu era aşa. Nu lipseau profesorii total de pe holuri, nu erau secretare absolut inerte şi nu erau copiii atât de apucati.
    M-am gândit că îl vom lăsa pe Mihnea într-o şcoală apropiată, dar în clasele mari, nu este de făcut şcoală aici.
          
    Concluzia fiind luată, ne-am văzut de anul de grădiniţă şi de viaţa noastră destul de agitată, din acea perioadă.
    A trecut aproape un an, şi în iulie anul trecut, într-un moment de cumpănă dar şi dintr-o dorinţă de schimbare, ne hotărâm brusc să ne mutăm la Botoşani.
     
    Intrăm într-o agitaţie fizico-psihico-emoţională nebună, şi pe 21 august eram acolo.
                Cum acolo am locuit central, am luat la analizat şcolile apropiate. La trei paşi era Şcoala de artă, la care învăţase şi Mihai. Ne–am gândit să încercăm acolo, ţinând cont şi de faptul că Mihnea are ceva înclinaţii artistice, deşi am o reţinere referitoare la specializarea de la vârste atât de mici.
     
    Nu l-am putut înscrie, pentru că toate clasele erau formate din primăvară şi nu mai era nici un loc. După mai multe cercetări, ne-am oprit la Şcoala nr. 17 şi la D-na învăţătoare Rada Nastasia. Şef de investigaţii şi de înscriere, fusese de data aceasta Mihai, într-un drum precedent pe care îl făcuse singur. La câteva zile după 1 septembrie, când reîncepe viaţa în şcoli, l-am luat pe Mihnea de mânuţă şi ne-am dus să vedem şi noi şcoala şi să le cunoaştem pe doamnele directoare şi învăţătoare.
     
    Şi iar am o surpriză.
     
    Dar invers!
     
    Mi–a plăcut!
     
    Am înţeles că şcoala este mai nouă şi că şi–a câştigat deja un renume, prin rezultatele bune pe care le–au obţinut. Are câţiva ani, dar nu ştiu exact câţi.  Se vedea că este mai nouă, pentru că iese din tipicul construcţiilor clădirilor de şcoli, pe care le cunoaştem cu toţii, de pe vremea când ne mai tremura şi nouă sufletul prin băncile acelea învechite. Este o clădire pătrată, cu o curte interioară, tot pătrată bineînţeles, ca la locuinţele spaniole. Toate coridoarele sunt luminoase, pentru că au pe o latură ferestre spre curtea interioară. Acolo, un decor frumos era pregătit să întâmpine copiii şi noul an. Un brad mare, plin de mici obiecte făcute de copii. Toată şcoala era luminoasă, cu panouri pline de picturi, fotografii, hărţi distractive şi diplome. Multe diplome, foarte multe diplome.
     
    Şi mi–a mai plăcut foarte mult intrarea profesorilor şi scara. Spaţioasă, largă, luminoasă, impresionantă. Mi–a rămas în memorie o asociere cu o scară de mare hotel de epocă. Ca spaţiu şi lumină vorbesc, nu ca stil arhitectural, căci acolo vorbim de cu totul şi cu totul altceva. Nu au şcolile româneşti parte de astfel de clădiri. Şi pe scară decorul era foarte reuşit.
     
    În spatele clădirii este o foarte mare sala de sport. Curtea este cam mică, dar există compensare datorită sălii.
     
    Apoi a început şcoala şi am scris în martie despre deschiderea anului şcolar. Am spus acolo(Şcoala în provincie se numeşte– poate mă ajută cineva cu un sfat că nu ştiu cum să pun linkul aici) că a fost cea mai frumoasă deschidere de an şcolar pe care am văzut-o în viaţa mea. Nu scriu astăzi despre doamna învăţătoare, pentru că şi aşa m-am lungit foarte tare şi subiectul este şcoala. Dar nu pot să trec mai departe, fără a spune că surpriza şi bucuria mea cea mai mare, legată de şcoala din Botoşani, nu a venit de la clădirea şcolii, ci de la calitatea actului didactic şi a celor care îl efectuează. Mi-a plăcut clădirea şcolii, este foarte adevărat, dar cel mai mult am fost impresionată de ce se făcea acolo. Am spus dedicaţie şi aşa spun şi acum. O altă postare în care vorbesc despre calitatea actului didactic este Lecţia deschisă cu părinţii-apel pentru profesori şi părinţi. Pe aceasta o găsiţi în topul postărilor unde a fost multă vreme, pe primul loc.
     
    În plus, am criticat şcolile din Bucureşti, pentru nişte impresii care nu au legătură cu actul şcolar, şi corect este ca în articolul de azi, să prezint şi pentru Botoşani aceleaşi aspecte.
    Am avut timp, după începerea anului, să observ foarte bine comportamentul elevilor.
    Tot de holuri, tot din afara clasei.
    Altceva, faţă de ce v–am povestit mai sus.
    Adică, un comportament normal.
    De copiii bineînţeles. Dar normal.
    Îi vedeam dimineaţa pe cei mici şi la prânz pe cei mari. În primul rând, că am uitat să vă spun că intram în şcoală. Aceasta nu era păzită de personal de securitate şi părinţii puteau intra în şcoală. Bine, nu este nimic rău în faptul că în Bucureşti sunt păzite şcolile. Subliniez, că noi puteam intra oricând în şcoală, ceea ce nu poţi face în şcolile bucureştene. Administratorul era permanent la uşă, cu ochii pe toată lumea. Senzaţia mea a fost că ştia toţi părinţii. Oricum, nu am auzit niciodată de vreun incident care ar putea duce la ideea pazei plătite a şcolilor.
    Apoi, pe holuri, copiii mai alergau. Dar normal, în limitele a ceea ce am ştiut întotdeauna, că înseamnă un comportament copilăresc. Ştiu cât de mult a explicat copiilor şi a insistat D-na Rada asupra problemelor de comportament. La începutul anului, auzeam mereu aceste discuţii, la sfârşitul orelor, purtate cu copiii şi părinţi. Reţin că de multe ori insista asupra alergatului pe coridoare şi le atrăgea mereu atenţia să meargă pe mijlocul culoarului, pentru a nu fi loviţi de uşile ce se puteau deschide brusc, de către elevii repeziţi. Dar oricum, uşile nu se deschideau ca la Bucureşti.
    Nu pot afirma că nu sunt probleme în comportamentul elevilor, în Botoşani. Probleme sunt peste tot. Vreau doar să spun, că acolo, copiii sunt altfel. Zici că eşti într–o şcoală, nu într–un balamuc.
    Şi este păcat că se întâmplă aşa!
    Ştiu că este un pic incorectă comparaţia. Am comparat nişte şcoli bucureştene de cartier, cu o şcoală centrală, sau semicentrală, din Botoşani.
    Poate că ar fi fost mai bine să fi înscris copilul şi aici, tot undeva în centru.
    Nici nu mai ştiu. Dar nici mersul cu autobuzele bucureştene, o oră sau chiar o oră şi jumătate pe zi, nu este o fericire. Doamna învăţătoare, însă, îmi place foarte mult.
    Se ştie că însingurarea şi pierderea de identitate care apare în oraşele foarte mari, schimbă comportamentul.
    Dar e prea repede în clasa a V-a. 
    Mihaela Dămăceanu
    P.S. Am mai vizitat încă o şcoală. Şcoala generală nr. 7. La fel de frumos! 

  • Din pasiunile lui Mihnea – Corabiile (II)


    Pentru toţi cei care au  poposit pe pagina noastră în căutarea fotografiilor cu corăbii, am mai adunat câteva care ne-au plăcut.

              Mihai Dămăceanu

  • Ziua mulţumirilor şi povestea blogului

    Unele din cele mai importante sau dificile dorinţe pe care le-am avut în viaţă, au prins contur printr–un prim pas făcut de cei din jurul meu, ajutându-mă astfel să le pornesc.
    Cam aşa a fost şi cu blogul acesta.
    Ideea de a începe să scriu a încolţit în mintea mea prin 2008 şi voi povesti altă dată şi în altă parte, de unde şi cum. Doream să scriu despre altceva şi am scris. Nu am avut niciodată curajul de a le publica.
    Dacă mă va ajuta Dumnezeu şi voi izbuti să mă organizez, sper să le public şi pe acelea şi să continui să scriu şi pe acea temă.
    În general, sunt genul care analizează prea mult fiecare pas pe care îl face. Şi am constatat că nu este foarte bine. Aşa că mi-am propus să mă schimb şi să lucrez cu mine în această direcţie.
    Constatarea de mai sus, am făcut–o după ce am pornit acest blog.
    O să vă explic de ce.
    Repet că doream de mult să scriu şi am tot vorbit despre asta în casă.
    Atât de mult, încât l-am exasperat pe Mihai, dar în acelaşi timp, i-am indus şi lui o parte din ideile mele.
              Aşa greu cum vede el, s-a chinuit foarte mult şi a făcut acest blog şi încă altele. Chinul lui a fost altfel decât al meu. În timp ce eu, mă luptam să scriu şi să îmi adun curajul de a publica undeva ceea ce concep, el, care este mult mai spontan decât mine şi nu stă atât de mult pe gânduri, s-a luptat să facă blogurile, tehnic vorbind, fără a fi citit şi a şti nimic despre asta. Şi cum am mai spus pe undeva, citeşte cu lupa.
              În primăvară, a făcut blogul acesta, fără ca eu să ştiu şi a postat desenele băiatului, unele fotografii şi apoi diplomele obţinute de Mihnea în vieţişoara lui.
    Era cazul să mă hotărăsc!
    M-am bucurat de iniţiativa lui dar ştiam că un blog trebuie să atragă cititori. Fără explicaţii, fără poveşti, fără subiecte interesante pentru cei care îl accesează, nu are prin ce să atragă.
    Din fericire, ca orice părinte, îmi iubesc copilul. Şi ca fost profesor care îşi iubise meseria, am rămas cu o pasiune pentru subiectele legate de copii, de creşterea şi de educaţia lor.
    Deşi spontaneitatea nu este caracteristica mea forte, acum nu am mai stat pe gânduri şi am început să scriu imediat despre cele mai importante momente şi experienţe din viaţa noastră de părinţi.
    Am hotărât să îmi adun curajul de a le publica imediat.
    Căci curajul este una din cele mai importante trăsături ale vieţii. El este unul din factorii principali ai succesului şi lipsa lui este unul din motivele pentru care nu ne luptăm să avem viaţa mai interesantă,  pe care unii dintre noi, o visăm.
    Aşadar, am scris câteva postări. Credeţi că am avut curaj dintr–o dată să le public?
    Nu.
    Cu inima plină de teamă, le-am trimis prietenei mele Corina, care scrie de vreo 20 de ani, rugând-o să–mi spună dacă sunt nişte prostii. Mi–a răspuns că în nici un caz şi că textul este bun.
    Ştiam eu că nu vorbeşte gratuit de fel dar este prietena mea! Tot nu eram convinsă că m-aş pricepe, însă m-am gândit să nu mai despic firul în patru.
    Mi–am amintit de ce mi-a spus, mai demult, o altă prietenă care scrie:
    “Tu singur, nu ai cum să îţi dai seama dacă scrii bine. Trebuie musai să vadă alţii ceea ce scrii şi să-ţi spună ei”. Logic, nu?
    Respir adânc şi postez pe blog.
    Reacţii încurajatoare, pe Facebook.
    Seara stau iarăşi cu emoţie maximă să văd ce spune Anca. Este şi cumnata, şi din fericire şi prietena mea, dar ştiu că nici ea nu spune vorbe gratuite. Ştiam că dacă nu i–ar fi plăcut ce am scris, mi–ar fi spus. Surpriza plăcută a fost că şi ei i–a plăcut.
    Şi mai departe cunoaşteţi ce am făcut. Adică, unii dintre voi, postările.
    Partea din spate, cea emoţională, nu. Şi cel puţin pentru mine, este lupta cea mai grea.
    Am pus un comentariu pe blog, în care descriu o parte din gândurile care te încearcă. Cel puţin la început, când nu eşti sigur pe ceea ce faci, emoţional este greu. De-a lungul timpului, am admirat mulţi scriitori şi jurnalişti, inclusiv pe Corina, care a fost o talentată de când o ştiu. Pot eu să scriu ceva, de aceeaşi calitate?. Greu, foarte greu de ajuns la fel de bun. Cu un simplu blog, nu ai pretenţia de a fi nici una, nici cealaltă. Dar dacă scrii prost, nu ai din start nicio şansă să faci ceva util ţie şi altora. Şi atunci, mai bine stai în banca ta şi–ţi faci meseria pe care o ştii. 
    Pentru a ţine un blog trebuie să scrii. Şi tot scriind şi studiind trebuie să evoluezi. Şi când ajungi bun, se poate spune că eşti un fel de jurnalist. E cale lungă până acolo, e drept. Dar emoţia mea venea de aici. Pentru că dacă  scriu prost, atunci startul este ratat. Şi la vârsta mea, chiar dacă îmi place să scriu, nu îmi mai permit să pierd timpul cu exerciţii.
    Cam acestea erau gândurile din capul meu, de câţiva ani încoace şi de aceea ezitam să postez ceea ce scriam. Îmi lipsea curajul să aflu cum scriu şi puterea de a suporta adevărul.
    Şi bineînţeles că nici acum nu este uşor şi nu ştiu dacă scriu bine. Dar, realmente, am ajuns la 50 de postări datorită semnalelor bune şi încurajărilor pe care le-am primit. O parte pe Facebook şi o mai mare parte verbal. Au fost prieteni care au ţinut să–mi spună că trebuie să continui. Au fost prieteni care mi-au spus că aş avea talent şi le mulţumesc din tot sufletul pentru încurajări.
    Aşadar transmit astăzi cele mai sincere mulţumiri, tuturor celor amintiţi aici: Mihai, Corina, Cristina şi Anca pentru tot ajutorul. Este clar că Mihai şi Mihnea necesită un capitol separat, integral dedicat lor, pentru tot ce însemnă ei în viaţa mea, dar aici le mulţumesc special pentru acest blog.
    Le mulţumesc în mod special lor, în al doilea rând tuturor prietenilor mei şi tuturor cititorilor pe care nu îi cunosc, în primul rând pentru timpul acordat şi pentru răbdarea de a-mi citi postările(ştiu că sunt cam lungi). 
    Le mulţumesc tuturor celor m–au încurajat, pentru că şi–au mai rupt un pic din timpul acesta,  care devine din ce în ce mai preţios, pentru a mă suna, pentru a veni special la birou să–mi spună să continui, pentru a posta comentarii care mi–au umplut sufletul de bucurie, pe blog sau pe Facebook. Pentru acelaşi lucru, mulţumesc tuturor prietenilor de pe Facebook şi tuturor membrilor din multele grupuri în care am fost cooptată, pentru toate likeurile primite, care şi ele m-au ajutat mult să continui.
    În general mulţumesc prietenilor mei, pentru că îmi sunt prieteni.
    Am venit astăzi cu aceste mulţumiri speciale legate de blog, pentru că un blog nu poate exista fără cititori. Dacă aş fi vrut să scriu doar pentru mine, le lăsam pe toate în jurnal.
    Dacă am ales să pornim acest blog, atunci vin cu aceste mulţumiri speciale pentru voi. Pentru că în această ecuaţie, voi, toţi cei pe care i-am amintit mai sus şi toti cei care veţi mai citi aceste rânduri, indiferent când, sunteţi cei mai importanţi. Fără voi, nu am cum să continui.
    Astfel, închei astăzi cu
    CELE MAI SINCERE MULŢUMIRI!
    Şi mai am o mulţumire specială de adresat. Mulţumesc Sorinei, pentru toate încurajările transmise şi pentru că în urma discuţiei purtate vineri seara, am scris sâmbătă cea mai tare postare din punct de vedere al traficului, de până acum.
    Mihaela Dămăceanu 

  • De ce nu sunt un cinefil?

    Vă plac filmele? Aţi văzut multe filme? Vă uitaţi des la filme? Se întâmplă în fiecare seară? Cel puţin, s-a întâmplat acest lucru, într-o perioadă mai lungă a vieţii voastre? Dacă răspunsul la minim trei întrebări este da, atunci sigur vă consideraţi un cinefil. Cel puţin, eu aşa credeam despre mine.
    Ei bine, nu este corect. Am să vă spun eu aici, ce înseamnă să fii un adevărat cinefil. Să o luăm în ordinea firească a lucrurilor, adică cronologic.
    Primul exemplu este mama, o mare iubitoare de filme de când o ştiu. Una din puţinele posibilităţi de petrecere a timpului liber şi distracţie, pe vremea copilăriei mele, era cinematograful. În oraşul anost de câmpie, în care am crescut, erau pe vremea aceea două cinematografe. Unul dintre ele, în mijlocul unui frumos parc, de pe malul braţului Borcea. Nu ne scăpa niciun film. Încă dinainte de a putea să citesc la filme, nu era o săptămănă în care să nu ajungem la cinema. Îmi amintesc cum am fost pedepsită o dată, să nu merg cu ea la film şi am plâns acasă toată după-amiaza. Aşa am văzut noi toate filmele din seria cu Angelica, marchiza îngerilor, toţi corsarii şi piraţii şi bineînţeles, toate filmele româneşti. Seara, din puţinele ore de program TV, normal că nu scăpam nici un film. Am revăzut astfel, toate filmele româneşti. Era un adevărat ritual. La ora opt, toate treburile casei erau terminate. Ne instalam fiecare comod, în locul lui bine stabilit, se stingea lumina şi nimeni nu scotea o vorbă. Mama, care de obicei fie mai văzuse filmul, fie intuia din acţiune, mai avea tendinţa să ne spună ce se va întâmplă în film. Şi eu şi sora mea, protestam urgent şi nu o lăsam. Ce este aia, să ştii dinainte ce se întâmplă în film. Ne fura toată plăcerea vizionării, aşa că îi interziceam. Şi acum, mă uit la filme cu acelaşi ritual. Mihai râde uneori de mine, spunându-mi: “Da, cunoaştem! Lumina stinsă, nu mişcă nimeni, nu răsuflă nimeni, nu trece musca!”
    Dar nu eu sunt subiectul principal, ci mama.
    Din păcate pentru mine, în ultimii ani vizionarea filmelor a scăzut în topul preferinţelor, în favoarea Internetului. Unul dintre motive a fost Mihnea şi al doilea tati. Când era micuţ, nu mă mai uitam că ne sâcâia mereu şi decât să nu fiu lăsată în pace când mă uit la un film, mai bine nu mă uit. Tati mă punea să citesc. Aţi citit vreodată cu voce tare, în timpul unui film?. Deşi nu pare cine ştie ce, vă spun eu, că dacă o faceţi, vă piere cheful de uitat la filme. Te obişnuieşti până la urmă, dar la început nu savurezi nimic din film. Încet, încet, i-am lăsat cu filmele.
    Credeţi că mama a renunţat? Nu, bineinţeles că nu! A devenit şi mai şi. Locuim în alte oraşe şi eu şi sora mea şi venim acasă la căteva luni, dar ea tot nu renunţă la filme. Seara, în loc să mai stea de vorbă cu noi, tot filmele sunt prima grijă. Mare supărare, în serile când după încercarea tuturor canalelelor TV, nu găseşte ceva nou de văzut. Căci acum, are o problemă. Sunt foarte multe filmele văzute, şi greu mai găseşte la TV un film pe care să nu–l fi văzut. Culmea vizionării, înseamnă să vezi mai multe filme în paralel, schimbând de pe un program pe altul.
    Al doilea exemplu de mare iubitor de filme, este Mihai, soţul meu. Până la un punct, am zis că intră şi el, ca şi mine, în aceeaşi categorie a cinefililor cu trei, patru răspunsuri pozitive la întrebările de la începutul eseului. Dar nu, dragii mei, m-am înşelat! Am văzut un al doilea exemplu, de adevărat cinefil, nu amator ca mine. A început să colecţioneze filme. Nu am prea priceput eu de ce să colecţionezi filme dacă tot le vezi o singură dată. Dar aceasta era gândirea mea. Am văzut întâi la el şi apoi la Mihnea, că nu trebuie neapărat să vezi un film, doar o singură dată. Se poate şi de mai multe ori. De la două, la cinci, la 10, şi poate chiar la mai mult. Aha, încep să mai înţeleg, de ce să le aduni. Bine, am zis eu, cu înţelepciune.
    Şocul a venit când am aflat că doreşte o colecţie de 5.000. “Dar bine, omule, unde o să le ţinem?” ”Unde? În casă, unde altundeva?” Aha. Şi am aflat unde. Întâi în bibliotecă, de unde au început să se mute cărţile. DVD-urile frumoase au ajuns la vedere, pe rafturi, iar cărţile mele, au tot fost înghesuite în dulapurile de jos ale bibliotecii. Teancuri, teancuri, să intre cât mai multe. Apoi, nu au mai avut loc nici acolo şi au început să fie duse pe la mama, pe la soacră-mea. Carţile. Mari discuţii în casă, ce ducem şi ce păstrăm. Apoi, DVD-urile au ajuns şi în cămară. Cred că ne mai trebuie o casă. Anul trecut, când ne-am mutat la Botoşani, cine căra la maşină, cutii, şi cutii, şi cutii… cu DVD-uri. Noi şi prietenii noştri. Acuma, că urmează să ne reaşezam la casa noastră, cine va căra iarăşi, cutii, cutii, cutii? Normal că tot noi. Poate mă ajută Dumnezeu şi îl conving să mai lăsăm, măcar o parte, acolo, că e casa mult mai mare. Dar vă daţi seama cu câtă grijă va trebui să le ambalăm? Dacă intră praful? Dacă este prea cald sau prea frig? Dacă le strică chiriaşii? Habar nu aveţi, dragii mei, câte probleme sunt. Aşa că, probabil le vom urca în pod. Aţi muncit vreodată atâta pentru filme? Nu. Nici eu.
    Vedeţi că nu suntem cinefili adevăraţi? V-am spus eu mai sus, dar sigur nu m-aţi crezut.
    Cred că acum începem să ne înţelegem.
    Dar să ştiţi, că tot nu este suficient, ca să înţelegeti. Ştiţi voi, că o colecţie se organizează? Normal, că altfel cum să găseşti filmele? Ştiţi voi, ce înseamnă să citeşti cu lupa şi să stai să faci liste, cu litere de 20, ca să organizezi filmele? Cred că nu. Eu nu credeam că este posibil. Trei mii şi ceva de filme, organizate în Excel. Aceasta, dragii mei, înseamnă adevărata cinefilie.
    Aşa că, m-am declarat învinsă!
    Eu sunt doar o umilă amatoare.
    Nu voi mai spune niciodată, că sunt un cinefil!
    Mihaela Dămăceanu 

  • România ar putea lua exemplu de la micuţul stat Ecuador

    Nu în toată lumea este criză. În timp ce Europa şi SUA au problemele pe care le cunoaştem cu toţii, America Centrală şi de Sud, dar şi Asia au creştere economică. Ţări precum Indonezia, Filipine, Malaezia, Singapore, Hong Kong, Panama, Chile, Peru, Columbia sunt vedetele ultimilor ani.
     
    Nu acelaşi lucru se poate spune despre Ecuador.
     
    Cunoscută mai mult ca o destinaţie în care să te retragi la pensie, în special pentru americanii atraşi aici de unul din cele mai scăzute costuri ale vieţii dar şi de clima plăcută din înălţimile Anzilor, această ţărişoara nu oferea alte ştiri de top.
     
    Am găsit zilele trecute un articol care m-a pus pe gânduri. O să vă întrebaţi ce legătură au aceste informaţii cu un blog despre creşterea copiilor. Este adevărat că nu foarte multe, dar mi s–a părut un exemplu atât de  interesant că am zis că merită să fie semnalat. M-am gândit că dacă şi la noi s-ar lua astfel de măsuri, poate nu ar mai pleca pe capete, copiii aceştia buni şi medicii.
     
    Ceea ce nu ar fi un lucru rău.
     
    Să vă spun despre ce este vorba. Într-un articol din Business Insider, citesc despre o iniţiativă a preşedintelui ecuadorian, Rafael Correa, de a păstra şi aduce talente în ţară. Convins că Ecuadorul nu se poate dezvolta fără oameni bine pregătiţi, a coordonat un program prin care să se finanţeze educaţia ecuadorienilor de top dar şi atragerea de creiere din străinătate.
     
    În primul rând, au plătit doctorate la şcoli prestigioase pentru specializări în străinătate. Exemplul din articol este un profesor de 47 de ani, care s–a specializat în Spania pe domeniul energiei solare fotovoltaice. Doctoratul acestuia costa 150.000 de dolari şi a fost achitat de guvernul ecuadorian. Pentru fiecare an de studiu în străinătate, beneficiarii acestor burse sunt obligaţi să lucreze doi ani în ţară.
     
    A doua măsură a fost  crearea unui fond de 250.000 USD prin care să se finanţeze studiile universitare ale absolvenţilor de liceu care trec un examen special, la cele mai bune 50 de universităţi din lume.
    De asemenea, pentru fiecare an de studiu plătit din acest fond, absolvenţii vor fi obligaţi să lucreze doi ani în Ecuador. Dacă nu respectă această clauză, studenţii sunt obligaţi prin contracte, să plătească şcolarizarea. La revenirea în ţară li se vor asigura locuri de muncă în universităţi sau institute de cercetare.  
    A treia măsură a fost atragerea talentelor din străinătate. Au fost deja recrutaţi 100 de matematicieni, fizicieni, chimişti, biologi şi alţi oameni de ştiinţă. Dintre aceştia jumătate sunt ecuadorieni şi jumătate străini. Mai sunt în analiză încă 1.500 de cereri, depuse de aplicanţi din Spania, SUA şi alte ţări.
    Ce îi atrage pe aceşti oameni în Ecuador ?
    Un salariu de 6.000 USD lunar, care la nivelul acestei ţări oferă o calitate a vieţii foarte ridicată.

               Mihaela Dămăceanu