Încerc astăzi să abordez unul din cele mai delicate aspecte ale educaţiei copiilor, şi anume, cea legată de spinoasa problemă a dragostei.
Delicat datorită atitudinii noastre, a părinţilor, faţă de acest aspect al vieţii. Unul foarte important, de altfel, pe care avem tendinţa să îl ignorăm, pentru că aşa suntem obişnuiţi să creştem copiii. Cu pudoare exagerată şi cu jenă.
Am citit zilele trecute în revista Tango, un interviu excelent acordat de Aurora Liiceanu. Printre multe aspecte importante ale vieţii de familie, era abordat şi rolul părintelui în educaţia sexuală a copilului. Şi spunea foarte bine doamna Liiceanu, că ne axăm cel mai mult pe latura fizică a creşterii copiilor şi nu pe cea psihică. Prima întrebare pe care aproape toate mamele o pun copiilor, când aceştia revin acasă, este dacă au mâncat şi dacă le este foame. Nu îi întrebăm cum a fost ziua respectivă şi dacă au avut probleme, ci dacă vor ceva de mâncare. Corect! Tot dânsa spunea că marea majoritate a părinţilor ignoră total discuţiile pe teme sexuale sau pe teme legate de dragoste. Şi atunci, copiii se informează singuri şi discută în spatele blocului între ei.
Aşa este! Ştim cu toţii cum primele informaţii de acest gen, le-am dobândit de la prieteni. Cel puţin pe vremea noastră, când nu exista Internetul. Nu numai că nu discutăm despre aspectele sexuale, dar nu abordăm nici măcar partea emoţională, sentimentală sau comportamentală a dragostei. În general, nu discutăm nimic legat de dragoste.
Ştim bine că o foarte mare preocupare a tinereţii, adolescenţei, şi uneori chiar a copilăriei, este dragostea. Şi dacă am uitat, să încercăm să ne–amintim. Şi dacă, prin absurd, personal, nu ne preocupa atât de mult dragostea, să încercăm să ne–amintim de prietenele şi prietenii, pe care îi preocupa. Discuţiile cu cele mai bune prietene, erau întotdeauna marcate de subiectul iubiere. Cu toate acestea, copiilor noştri, nu le spunem nimic, nu îi învăţăm nimic, preferând să îi lăsăm să se descurce singuri. Ne amăgim singuri. Ni se pare că dacă nu discutăm cu ei, evităm problemele şi ei nu se vor preocupa de ele. Unii dintre noi, ceva mai deschişi, admitem că va trebui să-i învăţăm una-alta, dar amânăm discuţia pentru mai târziu. Sperăm că dacă nu vorbim, copiii se vor preocupa mai puţin de dragoste şi mai mult de carte, cum am dori noi. Împingem dragostea, pentru mai târziu. O facem să apară mai târziu, în viaţa copiilor noştri. Doar că natura îşi cere drepturile, indiferent că noi discutăm despre asta, sau nu.
Şi nu numai că dragostea apare, dar este şi foarte, foarte importantă, pentru ei.
Nici eu nu fac parte din altă categorie. Nici eu nu am vorbit prea multe despre acest subiect. Copilul era prea mic. Mereu am zis că este încă, mic.
Am abordat puţin subiectul, încercând, mai mult să îl învăţ cum să se poarte cu fetele. Când m-a întrebat cum se fac copiii, am apelat la un răspuns pe care îl citisem şi îmi plăcuse. Copiii cresc în burtica mamei dintr-o sămânţă. Mă gândeam ce-i spun dacă mă întreabă de unde apare sămânţa, că aici nu mai aveam răspunsul pregătit. Din fericire, nu m-a întrebat. Încă! În ceea ce priveşte naşterea, i–am spus că se taie burtica şi se scoate bebeluşul. Nu am minţit. Sau am minţit doar prin omisiune.
Cam atât am vorbit cu el. Puţin, dar măcar nu i-am spus niciodată că este prea mic să se gândească la dragoste, cum am auzit destule mame.
Pentru că, eu cred, că ei oricum se vor gândi. Singurul lucru pe care îl obţii procedând aşa, este că ei nu vor mai vorbi cu tine.
O vor face însă, în spatele blocului, cum a spus d-na Liiceanu.
Şi acum îmi pare tot mic!
Dar nu cred că mai este chiar aşa de mic.
Va trebui să abordez subiectul.
Dar cum, atunci când ai fost crescut de părinţi care nu au vorbit niciodată cu tine despre dragoste. Şi când, uitându-te împreună la un film, te înroşeai şi te fâstâceai tot, la un simplu sărut.
Mă voi mai gândi şi vă voi ţine la curent.
Primul răspuns care îmi vine în minte, este: simplu, natural şi deschis.
Uşor de zis!
Poti sa incepi prin a-l incuraja si in nici un caz nu descuraja sa vorbeasca despre asta, daca simte nevoia. Si a incerca sa il lasi sa se exprime, pentru a-l intelege. Sa stie ca tu esti un partener in discutia asta, si ca ii spui lucrurile pe care le poate el intelege.
Orice ar fi, sa nu il respingi daca auzi ca a facut cine stie ce minunatie (eu am mancat o bataie sora cu moartea de la mama, pentru ca i-am povestit ca m-am jucat cu un baietel de-a "injectiile in fund" – asta a blocat orice cale de comunicare cu mama mea pe partea asta, nici acum nu as putea sa vorbesc cu ea pe subiect, ma blochez, desi in mod normal sunt extrem de deschisa – ma rog, fara a intra in chestii intime).
La fel ma blochez si eu. De fapt, nici nu mi-a trecut prin cap sa mai vorbesc cu mama despre aceste lucruri. Cred, ca toata generatia noastra simte la fel. Nu as vrea sa repet aceasta greseala. El incearca sa mai intrebe si ii voi raspunde. Cred ca daca intarzii prea mult aceste discutii, mai tarziu, va incepe si el sa simta blocajul. Voi avea grija sa nu am reactii nefiresti, care sa lase urmari atat de marcante.
Eu am fost abordata de fetita mea pe la varsta de 8 ani pe tema "cum se fac copiii". Mi-a spus ca ea stie deja unele lucruri dar cred ca vroia o confirmare si din partea mea. Solutia mea a fost sa ne uitam pe o enciclopedie pentru copii care prezenta si acest aspect. Pe langa cele scrise in carte am raspuns si la toate intrebarile suplimentare (pt care ma pregatisem un pic inainte) si de atunci au trecut 2 ani si nu a mai avut astfel de curiozitati. Mai vedem la adolescenta…
Foarte frumoasă soluţie! Bine că erai pregătită. După ce am avut cu el prima discuţie, venită neaşteptat de repede, ar tot discuta subiectul…