Blog de familie

Blog

  • FLORI

  • LOCOMOTIVE CU ABURI

  • De ce susţin admiterea la facultate doar prin concurs?

    În peregrinările mele prin ţară şi prin profesii, în cei 7 ani de profesorat, am predat chimia în opt şcoli: patru licee, din care două foarte bune, şi patru şcoli generale. Adăugăm participarea in comisiile de corectare la olimpiade şi la un examen de bacalaureat, unde una dintre probe era chimia.

    Dacă există o concluzie generală după 7 ani de profesat în învăţământ, aceasta este următoarea: diferenţa intre nivelul pregatirii copiilor din licee diferite, este inimaginabilă.
    Să vă dau câteva date şi fapte.
    Prima întâmplare a fost înainte de a termina facultatea, în timpul practicii pedagogice, pe care am făcut-o la Sf. Sava, în Bucureşti. Spre sfârşitul orei am notat elevii care au răspuns, pentru că eşti obligat să faci acest lucru. Foarte relativă această notare în funcţie de câteva răspunsuri, primite în decursul respectivei ore. Nu poţi  aprecia corect nivelul de cunoştinţe, pentru că lucrezi cu o clasă întreagă şi îi alegi pe cei care răspund, dintre cei care se oferă. Elevii nu ridică mâna decât dacă ştiu răspunsul. Dacă un profesor care lucrează permanent cu clasa respectivă, mai are ceva şanse să dea nişte note corecte, noi nu aveam. Ţineai o singură oră şi cum spuneam era obligatoriu să notezi elevii care răspund. Vor să vadă si cum ştii să îi evaluezi. Astfel încât, am dat note de 8, 9 şi chiar 10.
    Când am plecat spre casă, unii dintre cei notaţi m-au aşteptat pentru a-mi mulţumi. Mi-au spus că notele pe care le dădusem eu, nu le primiseră niciodată în trei ani de liceu(erau în clasa a XI-a). Profesoara lor considera că cea mai mare notă meritată de un elev era 7. Nota 8 o primeau doar cei extraordinar de buni, iar 9 nu aveau decât elevii care obţineau rezultate bune la olimpiada naţională de chimie. Acei copii, care munceau extraordinar de mult pentru un premiu la faza naţională, nu meritau un 10 în catalog. Mi s-a părut nedrept şi m-am bucurat că le–am pus acele note, despre care ştiam că nu au cum să fie obiective.
    În septembrie 1989, ca proaspăt profesor în nord-vestul ţării, trec prin unul din cele mai mari şocuri din viaţa mea de profesor. Era un liceu industrial, slabuţ aşa cum era majoritatea liceelor cu acest profil, la vremea aceea. Prima constatare, a fost că o mare parte dintre ei nu ştia limba română. A doua, că nu aveau cunoştinţe elementare nici la matematică. Surprinsă negativ că în clasa a-IX-a şi a-X-a nu ştiau să facă înmulţiri şi împărţiri cu 10, 100, 1000, am pierdut două ore să îi învăţ. Am scos la tabla fiecare elev şi am tot mutat împreună virgule, până când am avut impresia că au înţeles. Le-am dat temă cu aceste banale operaţii şi pentru a vedea rezultatul celor două ore, am corectat fiecare caiet. Câţi copii, credeţi că au făcut tema corect? Doi. Am fost atât de revoltată, încât am intrebat profesoara de matematică cum reuşeşte să facă analiză matematică cu copiii aceştia. Răspunsul ei a fost că nu are ce face, pentru că şi ea, ca oricare alt profesor, trebuie să parcurgă programa şcolară. Corect, pentru că tu nu ai cum să umpli golurile atâtor ani din urmă, obligat fiind să parcurgi programa anului respectiv.
    Au urmat destule aventuri cu aceşti elevi, dar venind revoluţia, am putut pleca în oraşul meu natal, cu gândul de a ajunge ulterior în Bucureşti. Am predat acolo două trimestre, la liceul pe care îl absolvisem şi eu, liceu bun, unde se făcea carte. Aici nu era nici ca la liceul industrial, dar nici ca la Sf. Sava. O notă de 10 se putea lua, ce-i drept cu efort, dar cei care o meritau o primeau. După cum îl ştiam, era şi acum o şcoală serioasă. Diferenţele faţă de liceul în care predasem până acum, erau foarte, foarte mari. De aici, absolvenţii intrau la facultate, în proporţie de 90%.
    Următorul an am venit în Bucureşti, dar nu am prins un post în oraş, ci într-o comună din apropiere. Iarăşi un liceu slab, unde marea majoritate nu ştia să scrie corect româneşte. Aşa cum incepusem să mă obişnuiesc, mi-am predat conştiincios materia, încercând să trec peste sentimentul de inutilitate pe care îl ai, ştiind că ceea ce faci nu foloseşte nimănui şi nu are nici o importanţă. Anul a trecut destul de greu pentru mine şi în următorii am predat la şcoli generale, în Bucureşti. Din punct de vedere al nivelului general, situaţia nu mai era atât de dramatică. Am fost în şcoli obişnuite, nu de centru, iar nivelul de cunoştinţe este mai uniform. Elevii sunt repartizaţi pe criteriul apropierii de şcoală, astfel că în fiecare unitate de învăţământ există copii buni, copii mai puţini buni şi copii slabi. Aveai cum să îţi ţii orele. Şi cu cine. Cu câţiva, ce-i drept, dar erau în fiecare clasă. Aşa se explică că am avut cu cine să merg la olimpiade şi am avut şi rezultate mulţumitoare. Locul 4 pe capitală nu era puţin lucru, pentru o şcoală de cartier. Nu avuseseră niciodată rezultate la olimpiadele de chimie. De aceea au preferat să mă păstreze acolo şi nu m-am mai plimbat prea mult prin şcolile generale. Oricum, am trecut prin patru, având în unii ani completare de catedră.
    Experienţele legate de liceu, au venit în acea perioadă de la foştii mei elevi, care mă mai vizitau şi îmi mulţumeau că i-am învăţat chimie. Şi iar ajungem la Sf. Sava. Una dintre fostele eleve, mi-a povestit cam cât de mult munceau. În primul rând, că învăţa zilnic, în clasa a-IX–a, până la trei, patru dimineaţa. În al doilea rând, mi–a povestit că aveau temă la fizică, de pe o zi pe alta, 150 de probleme din celebra culegere a vremii noastre–Gheorghiu. A fost a doua oară când am zis că ceva nu este chiar în regulă şi că nu aş sfătui pe nimeni să îşi dea copilul la un liceu de un asemenea renume. Eu am fost un elev bun şi apoi un profesor destul de exigent. Dar astfel de teme exagerate nu am dat niciodată. Unui profesor i–ar trebui probabil o zi întreagă să rezolve 150 de probleme, în condiţiile în care le face de 10 ori mai repede decât un elev. Numai să le citeşti şi ai nevoie de prea multe ore. Mi se pare o exagerare cumplită. În al treilea rând, fata mi-a spus că dacă nu ar fi avut norocul să facă chimia cu mine, în clasa a-VIII-a, ar fi fost cu siguranţă corigentă la această materie. Liceul are un rol foarte important în formarea unui adult. Atunci se pun bazele culturii generale şi se învaţă, cel puţin la noi în ţară, mai mult decât în facultăţi. Eu şi colegii mei din liceu, învăţam începând de pe la trei după amiaza până pe la 10, 11 noaptea. Dar noaptea dormeam, aşa cum este normal să fie. Nu făceam probleme nici la fizică, nici la matematică, deşi acesta era profilul liceului. Şi rămân la părerea că aşa trebuie să fie. Nu văd sensul unor pretenţii atât de ieşite din comun. Este adevărat că ei reprezintă excelenţa în materie de rezultate şcolare, dar eu nu mi-aş duce copilul acolo. Îmi pare nejustificat de greu iar preţul este prea mare.
    Acum revin la ceea ce spuneam la început şi cred că aţi înţeles de ce susţin admiterea(la facultate în mod special), prin examen. Într-o ţară în care unii învaţă ziua şi noaptea pentru a lua note de 7, alţii învaţă 7-8 ore pe zi pentru note normale, dar iau şi 10 atunci când este cazul, iar alţii nu ştiu să scrie şi să facă înmulţiri şi impărţiri cu 10, 100, 1000, etc., nu cred că este normal să ai la admitere o pondere a mediilor din şcoală sau de la bac. Inechitatea este, cum am spus mai sus, inimaginabilă.

  • LA MULTI ANI

  • LA 8 ANI

      La 8 ani e mică vârsta,
      Dar curajul e cât zece!
      Peste ani, când voi fi mare
      O să am o altă stare…

  • Lecţie deschisă cu părinţii-apel pentru profesori şi părinţi

    Cum v–am mai spus, am fost şi eu ca tot omul întâi elev, dar ulterior şi profesor. Acum sunt o mămică, preocupată ca oricare altă mamă normală, de educaţia şcolărelului ei. Cred că oricărui părinte i-a trecut prin cap ideea de a se transforma într-o muscă, pentru a putea intra în clasă să-şi vadă odorul în timpul orelor. Din păcate, în mintea noastră aceasta era posibil doar în poveşti. Numai directorii şi alţi profesori asistau de obicei la ore, la lecţiile deschise.

    Şi iată că m–am înşelat. Iată că nu mai trebuie să mă metamorfozez în muscă, sau ţânţar, sau cine ştie ce altă zburătoare mică, pentru că iarăşi m-a surprins pozitiv doamna învăţătoare. Şi pentru că este o informaţie ce poate fi utilă celor din Botoşani, precizez că acest minunat dascăl care mi-a stârnit atâta admiraţie în cursul unui întreg an şcolar, se numeşte Rada Nastasia de la şcoala nr. 17. De fapt, întreaga carieră a doamnei este un exemplu, nu numai pentru acest colţ de ţară care a fost şi este un centru cultural remarcabil, ci pentru noi toţi părinţii şi pentru profesorii cu suficientă deschidere pentru a înţelege că mereu poţi învăţa ceva nou. La ultima şedinţă cu părinţii, ne-a anunţat că putem veni şi noi la ore. Oricând dorim şi putem, clasa ne este deschisă. Pe rând, câte patru-cinci părinţi, pot veni să  îşi vadă copilaşii în timpul orelor. M-am bucurat. Oricât de mult ai vorbi cu aceştia sau cu doamna, nu poate fi niciodată tabloul complet. O idee lăudabilă, demnă de tot respectul. Nu mai ştiu tot ce se întâmplă în învăţământ, in ultimii ani urmărind schimbările doar prin ochii colegilor mei, părinţi de şcolari. Poate că o mai fac şi alţii dar eu nu am auzit. Plecăciuni tuturor cadrelor didactice, care s-au gândit la aşa ceva. O asemenea disponibilitate extraordinară(a spus oricând), nu o poate avea decât un om foarte sigur pe el, convins că ceea ce face este bine făcut şi care ştie să-şi controleze emoţiile. Şi mai are şi ce arăta, pentru că în general la orele deschise, pe care profesorii sunt obligaţi să le susţină, se aleg de obicei cele mai bune clase.
    Pe noi ca părinţi, ne interesează cel mai mult comportamentul copiilor, şi în ideea aceasta, mă gândeam eu să mă transform în muscă. Dar vă garantez că nu este foarte uşor nici pentru un cadru didactic, nici pentru copii, să ai asistenţă la oră, în special proprii părinţi. Şi nu faci lecţii deschise cu clase vai de capul lor. Realizam aceasta şi ştiam că doamna învăţătoare Rada este foarte bună, dar tot am fost surprinsă de rezultat.
          Deci, ce se poate observa pe viu, prin participarea părinţilor la ore:
    –         nivelul de atenţie la ore al copilului tău, dar şi al celorlalţi;
    –         gradul de participare la oră al elevului;
    –         nivelul lui real de cunoştinţe;
    –         nivelul celorlalţi elevi din clasă şi cum se descurcă propriul copil comparativ cu  colegii;
    –         nivelul de emotivitate al copilului;
    –         complexitatea exerciţiilor pe care le fac în oră şi modul în care ei reacţionează la acestea;
    –         modul în care doamna îi învaţă să rezolve anumite exerciţii şi probleme, care poate fi diferit de al nostru. Este bine de preluat metoda dumnealor, fiind mult mai bine adaptată la nivelul de înţelegere al vârstei copiilor dar şi la cerinţele actuale ale sistemului de învăţământ;
    –         volumul de informaţii noi transmis într–o oră şi cât de mult poate asimila din clasa, propriul copil;
    –         volumul de exerciţii(pardon cerinţe, că aşa se numesc acum) pe care îl fac într-o oră, ca un ghid pentru cât ar putea ei să lucreze şi acasă, în acelaşi interval. Este cunoscut faptul că, în afara orelor, au tendinţa de a lucra într-un ritm mult, mult mai lent;
    –         comportamentul, modul de predare, capacitatea profesorului de a controla şi antrena clasa, atenţia şi răbdarea cu care vorbeşte elevilor şi bineînţeles nivelul general de pregătire al clasei.
    Observaţi că nu am spus nimic despre nivelul înalt de pregătire al învăţătorului sau profesorului, pentru că vă spun din experienţă că acesta există cu certitudine. Poate cel mult, diferă gradul în care se adaptează sau nu la noile tendinţe de predare. Nu are cum să existe, cel puţin la nivel de clasele I-IV, cadru didactic care să nu cunoască materia. Diferenţele între un dascăl bun şi unul mediocru, se află în capacitatea acestora de a se face înţeleşi de copii, de a fi ascultaţi, iubiţi şi respectaţi şi în seriozitatea cu care îşi privesc şi fac profesia. Nobila profesie, pot să spun, din păcate prea prost plătită în anii de după revoluţie şi prea desconsiderată de o anumită categorie de oameni. Cu totul şi cu totul pe nedrept. Vă spun cu mâna pe inimă ca 4-5 ore de clasă, pentru cine îşi face treaba aşa cum trebuie, echivalează lejer cu 7-8 ore de birou.
    Ce am observat eu concret, referitor la puiul meu?
    Este mulţumitor de atent şi se descurcă bine. Mi-a părut cam al treilea, al patrulea în clasă(relativă impresie, pentru că această ierarhie nu se poate determina în atât de puţin timp şi oricum este permanent în schimbare). Nici nu este aceasta cel mai important lucru, mai ales la vârsta lor. Important este că am observat clar, că are nevoie să mai lucrăm puţin în plus. De fapt, eu bănuiam acest lucru dar acum am izbutit să îl conving şi pe el.
    Am văzut un model de oră. Participare extraordinar de bună a întregii clase, cu foarte mici excepţii. Am văzut o clasă foarte bună, cu un nivel de ansamblu excelent. Am văzut-o pe doamna Rada, care nu scăpa din ochi, pe parcursul întregii ore, nici un copil. Care izbuteşte să antreneze clasa perfect şi care nu cred că a irosit nici un minut, din cele 50. Au izbutit să lucreze cam dublul cerinţelor pe care le-ar face Mihnea acasă, în acelaşi înterval. Ora a început cu adunări şi scăderi în lanţ, pentru încălzire. Pe rând, la rezultatul unei operaţii, adunau, scădeau, măreau sau micşorau cu un alt număr. Au efectuat apoi o fişă lungă cu multe operaţii si câteva probleme, dar şi alte exerciţii din manual şi culegere. Pe parcursul întregii ore, copiii au dat doar patru-cinci răspunsuri greşite, ceea ce arată un nivel foarte bun al clasei.
    Una peste alta, am văzut o oră excelentă a unei doamne excelente. Am fost atât de încântată, încât m-am dus la dânsa şi am întrebat-o cum de încep copilaşii aceştia, atât de frumos, ca mai târziu să se piardă atât de mulţi dintre ei. Şi mi-a răspuns zâmbind că ai dânsei nu se pierd. Cred asta. Ne spusese la şedinţă rezultatele fostei serii, acum elevii de clasa a cincea. La sfârşitul primului semestru, 9 elevi cu media generală 10, cam 8-9 care au obţinut o singură medie de 9, încă atâţi cu două medii de 9, and so on. Cu adevărat impresionant. Păcat că este la ultima serie.  
     Sunt observaţii cât se poate de importante, pe care absolut nici o discuţie nu ţi le poate descrie exact. Nici cu copilul tău, nici cu doamna, nici cu alţi copii. Cred, că a vedea ora cu proprii tăi ochi, este cea mai bună modalitate de a–ţi evalua corect copilul. Mai elocventă chiar şi decât concursurile. De aceea, nu pot decât să mulţumesc, să admir iniţiativa deosebită, şi în speranţa că aceste rânduri mai sunt citite şi de alţi părinţi şi cadre didactice, să o recomand cu toată căldura posibilă, tuturor celor deschişi la minte şi care doresc să facă şcoală, pe cât de bine posibil.  
    Mihaela Dămăceanu    

  • REFLECTII LA VIITOR

  • HRISTOS A INVIAT

  • „New Talents” şi Modelingul în Nordul Moldovei

    Cum spuneam în articolul anterior, ne-am dus la Everest să vedem despre ce este vorba. Nu ne facem iluzii despre o asemenea carieră. Dar am văzut încă o dată, că avem un copil comunicativ şi fotogenic. Un asemenea curs îl poate ajuta să devină mai sociabil şi în primul rând să îşi controleze emoţiile. Iată de ce, după ce am plecat din Bucureşti, a urmat un curs de modeling. O agenţie din Suceava, care a făcut publicitate în şcoli, fiind cât se poate de transparentă în ceea ce priveşte preţul şi perspectivele copiilor, după absolvire. “Nu vindem vise” au spus la preselecţie şi au fost corecţi până la sfârşitul cursului. S–a desfăşurat timp de patru luni, cuprinzând o şedinţă de două ore săptămânal şi a costat 400 lei, plătiţi în tranşe lunare de 100 lei. La această sumă se adaugă opţional pretul unor fotografii finale, sau calendar sau book şi taxa de examen, reprezentat de  un spectacol. Noi am ales bookul, care a costat 230 lei şi taxa pentru spectacol de 50 lei. Preţuri cât se poate de rezonabile, care devin şi mai rezonabile prin comparaţie cu aberaţiile pe care le–am întâlnit noi, în Bucureşti.

    Toată perioada, Mihnea a mers cu plăcere. Atmosfera era relaxată şi pe doamnele profesoare le-a iubit(şi continuă). Au studiat poziţiile de modeling, exerciţii de dicţie, machiaj, reguli de comportament în societate, cum să îşi controleze emoţiile şi au avut prima şedinţă foto a vieţii lor. Cam atât am izbutit să aflu de la copilaş.
    La dicţie, ne-am  încurcat şi amuzat acasă, cu următorul paragraf:
    “Rege Paragarafaramus când te vei desoriginaliza? Mă voi desoriginaliza, când cel mai original dintre originali se va desoriginaliza. Şi cum cel mai original dintre originali nu se va desoriginaliza niciodată, nici eu, rege Paragarafaramus, nu mă voi desoriginaliza.”
    Sper că nu am greşit nimic!
    Au încheiat frumos cu un spectacol organizat la Carrefour, unde au avut un public destul de numeros.
                Şcoala este înfiinţată de actorul Lucian Dragotă, care a interpretat rolul preotului în serialul Vacanţa Mare şi se numeşte Compania de Radio şi Televiziune New Talents. Mai organizează şi cursuri de actorie precum şi tabere de creaţie pentru copii. Şedinţa foto s-a desfăşurat pe parcursul a câteva ore bune, în trei ţinute pregătite de copii: sport, casual şi elegantă. Deşi au început cu multe emoţii, pe parcurs copiii au reuşit să le depăşească datorită umorului şi modului relaxat în care Lucian a făcut fotografiile. Destul de obositoare prin durată, au izbutit totuşi să facă multe fotografii reuşite şi a fost distractiv. Ca o părere personală, la unele dintre ele aş fi ales fundalul în alte culori, dar depinde de gusturi. Foarte frumoase au fost fotografiile sepia. Am asistat şi eu la şedinţa foto şi am învăţat câte ceva despre pozele de modeling.
                  Aşa cum am spus, cursul s-a încheiat cu un mic spectacol, în care copiii au defilat în cele trei ţinute, au fost foarte frumos prezentaţi de doamna Alina Dragota, care a susţinut acest curs şi a inclus şi câteva momente artistice ale copiilor. În final, am descoperit că Lucian nu este doar actor, interpretând şi compunând muzică rock. A fost un spectacol real, cu public atent, care reacţiona de minune la favoriţii lui. Mihnea a avut emoţii, fiind şi printre cei mai mici dintre participanţi. Paşii lui erau o proprie invenţie şi ca de obicei, nu prea putea să stea locului. Dar nu asta este important acum, ci faptul că au reuşit să îi convingă să participe la spectacol, faptul că aceşti copii şi-au putut depăşi şi controla emoţiile, ceea ce nu este puţin lucru în ziua de astăzi, pentru formarea unui copil. Chiar şi atât şi este suficient pentru a fi mulţumiţi.  
         
    Plini de emoţii, micuţii au încă multe de învăţat. Dar doamna Alina, le-a spus fericită:
    “Aţi strălucit! Sunt mândră de voi!”
    Şi chiar aşa este! Pentru că, indiferent de cât mai au ei de învăţat, efortul şi munca  unor copilaşi, nu poate fi decât strălucitoare. Pentru că, a–ţi controla emoţiile şi a apărea pe o scenă la o vârstă atât de fragedă, nu poate fi decât strălucitor. Pentru că a avea vise măreţe la câţiva anişori, şi a face un pas ca să le îndeplineşti, nu poate fi decât strălucitor.
    Pentru că, a defila, a cânta şi a dansa, în faţa atâtor oameni, iarăşi, nu poate fi decât strălucitor.
    Iar noi, ca părinţi nu putem şi nu trebuie să spunem altceva, decât că au fost STRĂLUCITORI!
    Mihaela
    P.S. Am fost încântaţi, şi el şi noi, astfel încât urmează şi cursul de actorie, susţinut de actorul Lucian Dragotă. Şcoala are sediul în Suceava dar organizează cursuri în multe din oraşele apropiate şi îi recomand cu foarte, foarte multă căldură.

  • UN NOU INCEPUT