Blog de familie

Blog

  • Septembrie

    Se pare că de când am început să împart cu vorbe bune, poveştile noastre, se întorc la noi lucruri şi mai bune.

       Căci or fi, septembrie şi toamna, în general rodnice, dar acest septembrie a fost unul din cele mai bune luni septembrie, din ultimii mulţi, mulţi ani.

    Plinăăă, plinăăăă lună! De bucurii şi evenimente!

    Am început-o cu un drum la Botoşani şi în febra plecării mi-am reamintit cum a fost mutarea, ocazie cu care am răspuns aici şi solicitării venite de la Iulia. După numărul de accesări, se pare că v–a plăcut. Am pus şi câteva fotografii, zic eu frumoase, din oraşul marelui nostru poet.
    La o săptămână de la întoarcerea mea de acolo, au venit acasă şi băieţii. După patru luni de singurătate în Bucureşti, în sfârşit ne–am reunit! Am redevenit o mamă fericită, după o perioadă mult mai lungă decât estimarea noastră iniţială.
    A reînceput şcoala şi iar am avut emoţii, datorate faptului că Mihnea a schimbat iarăşi, colegi, învăţătoare, şcoală. Se cunoaşte că ne–am adunat acasă şi pe blog, căci tati a postat fotografiile din prima zi de şcoală, aici. O să vedeţi ce doamnă frumoasă, avem ca învăţătoare. Este o persoană caldă şi apropiată, trăsături evidente chiar şi în poze! Am ales ca în prima zi de şcoală să vă rog să vă reamintiţi de profesorii pe care i–aţi iubit(Profesorului nostru, cu-dragoste!)
    Exact în ziua în care a început şcoala, a împlinit şi blogul nostru 6 luni de viaţă(La 6 luni!) prilej cu care am oferit şi primul nostru dar de blog. Felicitări doamnei Roxana– câştigătoarea noastră, şi mulţumiri tuturor celor care s-au înscris la tragerea la sorţi. Mi–ar fi plăcut să fi fost mai mulţi, dar m–am bucurat că s–au înscris fete dragi mie şi că am cunoscut-o pe Valentina şi blogul ei de furnicuţă hărnicuţă şi îndemânatecă. M–am reîntâlnitcu Raluca, al cărei blog şi poveste mă impresionaseră şi emoţionaseră mai demult. Dorisem de când l-am descoperit să scriu un comentariu pe blogul ei, dar nu m–am putut înregistra pe WordPress. Acum am insistat şi am izbutit doar logându-mă prin contul meu de Facebook. Învăţaţi–mă şi pe mine, că în voi mi-e baza!!!
    Mulţumiri speciale adresez Cristinei şi Iuliei pentru ajutorul oferit cu promovarea darului.
    O seară deosebită am petrecut la vernisajul unei superbe expoziţii de pictură, inspirată dintr–o călătorie în Japonia, a unei minunate fiinţe, pe care am onoarea şi bucuria de a o avea colegă de serviciu şi îndrăznesc să spun şi prietenă. Realmente, au fost momente înălţătoare şi am reuşit să transmit ceva din emoţia de acolo, judecând după succesul postării, intitulate la fel ca expoziţia: „Sakura-misterul florii de cires”.
    Săptămâna ce tocmai s–a încheiat, a fost marcată de ziua mea, exact când am început un curs. Binevenită această iniţiativă a instituţiei noastre, că îmi era chiar dor să mai fiu şi eu un pic, şcolărel. A fost chiar frumos şi voi mai povesti despre aceasta, căci am găsit până şi acolo, informaţii interesante legate de copii şi de învăţătură.
    Marcantă, din punct de vedere emoţional, a fost şi ziua mea. Vă veţi gândi că întotdeauna ziua de naştere este marcantă. Şi este adevărat! Dar anul acesta a fost ceva în plus. Am avut o mare surpriză pe pagina de Facebook, la care cu mare plăcere muncesc de aproape un an.  La ora şase dimineaţa când am deschis pagina şi am găsit acolo 22 de mesaje, cu frumoase urări şi superbe fotografii, nu mi–a venit să cred. Am plecat la curs cu sufletul plin de emoţie şi seara când am revenit, abia ce am putut să citesc mesajele, de cât de multe erau.
    Şi ca o încununare a acestei deosebit de impresionante zile, am primit şi propunerea de a colabora cu Radio Sufleţel, o frumoasă iniţiativă descoperită tot pe Facebook. Şi să mai zică cineva că nu este interesant  “să piardă vremea pe Facebook”.
    Mulţumim din suflet, domnului Eugen Emeric şi întregii echipe, pentru că ne-a inclus blogul pe siteul http://radiosufletel.ro/   la o rubrică a cărei denumire m–a emoţionat: “Gânduri şi fapte”.
    Şi uite cum am mai dezvoltat încă o prietenie, de care sunt foarte bucuroasă şi mândră!
    Inspirată de această zi, am scris:  
    Aşa că dragii mei, ar fi trebuit să închei cu acest mesaj, dar nu mai am răbdare să vă spun ceva. Dacă vă trece sau v–a trecut vreodată prin cap să vă faceţi un blog, ascultaţi-mă pe mine şi faceţi acest lucru. Ca argument pentru această idee, vă invit să mai citiţi blogul nostru, ca să vă convingeţi că este un izvor de emoţii benefice şi bucurii.
    Dar să nu credeţi că am încheiat şi postarea!
    Vreau să vă mai arăt încrucişatele, răsucitele, desfăşuratele şi oglinditele, interesante fotografii prelucrate de Mihai. Aicişi aici.
    O altă postare interesantă care a avut succes în luna septembrie, a fost Teama de a gresi.
    Printre atâtea evenimemte, trebuie să vă mai spun, că dacă profesorul învaţă mai bine predând, se pare că devine o necesitate organizarea. Încep să simt oboseala şi nevoia unei mai bune organizări. Pe lângă munca necesară în orice casă şi supravegherea temelor, intenţionez să reîncep cu Mihnea studiul limbii engleze, unde are el probleme. Tati va fi responsabil cu dusul băiatului la karate şi va trebui să mai căutăm şi un curs de desen. În ceea ce priveşte blogul, dorim să menţinem ritmul de trei postări săptămânal, pe care vom încerca să le distribuim luni, miercuri şi vineri. Sperăm să reuşim! De aceea va trebui să mai studiez câte una–alta despre organizare şi vă ţin la curent, cu descoperirile interesante.
    În final, vă mai spun doar că Mihnea a reînceput să deseneze, aşa că vom mai posta pe blog şi rezultatele muncii lui. 
    Sigur mă voi descurca, că mi-au venit ajutoarele!
    O săptămână minunată şi o toamnă caldă şi rodnică!
    Mihaela Dămăceanu

  • Un nou inceput….la scoala in Bucuresti

    u

  • Cine a câştigat primul dar de blog?

               Încep prin a mulţumi tuturor celor care au citit ceva pe blogul nostru, şi în mod special celor care s-au înscris pentru tragerea la sorţi, prin postarea unui comentariu.

               Am văzut din statistici, că această iniţiativă a avut cititori şi mi-ar fi plăcut ca numărul celor care participă la concurs, să fi fost mai mare. Poate, cu altă ocazie, se va întâmpla aşa!


    Avem 5 înscrieri la concurs, şi anume:
    1.     Cristina
    2.     Valentina
    3.     Iulia S.
    4.     Raluca
    5.     Roxana Constantinescu
    Sunt şi eu foarte curioasă cine va câştiga! Dacă aveam cadoul în 5 exemplare, mi–ar fi făcut mare plăcere să ofer fiecăruia câte unul, căci toate participantele îmi sunt dragi. Şi aş mai fi luat încă de două ori, câte un cadou, şi aş fi dat o fugă până la Birmingham, să ofer şi dragei mele Ramona, ceva pentru ea şi pentru scumpii ei băieţi. Pentru că ea nu s–a înscris, din cauza adresei.
    Cu sau fără darul de blog, prietenia noastră este o mare bucurie.
    Tot la fel de mult, mă bucur că acest blog mi-a oferit ocazia de a lega aceste frumoase prietenii virtuale. Eu sper că voi cunoaşte şi personal, fiinţele minunate din spatele acestor bloguri.
    Şi acum mergem la Random.org!
    Câştigătoarea este D-na Roxana Constantinescu!!!!!
    Felicitări şi vă aşteptăm să ne transmiteţi adresa dvs. la emailul shoppingshop@ymail.com.
    O seară frumoasă!
    O să mai organizăm şi alte daruri!
    Mihaela
     
     

  • Declaratie

  • Prima lectie de karate

  • Dar de blog, la sărbătoare


    Spuneam că săptămâna aceasta sărbătorim 6 luni de la deschiderea blogului.
    Şi încheiam postarea precedentă, anunţând o mică surpriză.
    Aceasta, este un dar.
    Avem astăzi, un dar pentru voi!

    Pentru voi cei care citiţi acum, oferim un mic dar, din suflet. Mic, dar dublu!

    Întâi, o foarte frumoasă carte, din care cu multă plăcere i-am citit lui Mihnea, seri de-a rândul, câteva poveşti celebre, dar şi unele mai puţin cunoscute. Este vorba despre Cele mai frumoase poveşti din lume scrise si ilustrate de Tony Wolf special pentru cei mici.
    Adică, cei cam de 3-6 ani. Pentru că Mihnea a trecut de vârsta aceasta şi a ajuns la alt nivel de lecturi, a fost de acord să ofere cartea unui alt copilaş. Dintre poveştile cunoscute conţine  Alba ca Zapada, Scufita Rosie, Aladin si lampa fermecata, Lebedele salbatice şi .
    Printul fermecat. Pe celelalte, vă las să le descoperiţi. Cartea este remarcabilă prin ilustraţiile superbe. Este ca un adevărat ceaslov şi foarte bine păstrată. Pe spate, se mai descifrează scris Mihnea, rămas acolo de când am dus-o odată la grădiniţă. Sunt sigură că şi dacă nu aveţi copii de vârsta menţionată, tot veţi găsi în cercul vostru de rude sau prieteni, un puiuţ mic, care se poate bucura de el.

    Al doilea mic dar, are şi el o mică poveste. Mi-am amintit, cum, timp de vreo doi ani, am tot vorbit, cu o dragă prietenă şi colegă de serviciu, despre antreprenoriat şi dorinţa de a face ceva nou şi diferit. Acum câteva săptămâni, aflu cu mare bucurie că prietena mea a început să facă săpunuri handmade, prin metoda la rece. Bucuria a venit din faptul că ideea i se potriveşte perfect. Cu simţ artistic şi o permanentă preocupare pentru frumos, dar şi cu o îndemânare nativă, prietena mea avea întotdeauna pe birou, un mic bucheţel de flori, deosebit aranjate în vreun vas mai special, sau petale uscate sau alte aranjamente ce-ţi bucurau sufletul şi ochiul. Toate florile direcţiei erau, cu drag, îngrijite de ea. Şi creşteau frumoase, căci totul iese frumos din mâna ei. Am luat şi eu două săpunuri diferite şi mi-au plăcut. De multe ori, când am mai cumpărat handmade soaps, mi-au plăcut ca şi efecte asupra pielii, dar de la jumătate încolo, se înmuiau foarte tare. Aproape că nu le mai puteam folosi. I-am spus Adrianei, şi mi-a recomandat să am grijă să nu fie apă în savonieră, pentru că glicerina absoarbe apa. Am respectat indicaţia şi săpunurile nu s-au înmuiat deloc. Pentru că mi-au plăcut, m-am gândit să vă dau şi vouă unul, cadou. Să fie ceva şi pentru mămici, nu numai pentru copilaşi. Să se bucure şi sufletul vostru. 

    Aşadar, ce trebuie să faceţi, pentru a primi cadoul?
    Să scrieţi un mic comentariu pe blog, prin care solicitaţi cadoul.
    Am menţionat pe pagina mea de Facebook, că am aflat de la unele din prietenele mele că au încercat să scrie un comentariu şi acesta nu a ajuns la noi. Cine nu a scris niciodată până acum, trebuie să se înregistreze şi să treacă codul de cifre sau litere cerut de Blogger. Este posibil să scrieţi şi să nu apară comentariul. Nu ştiu de ce, dar se întâmplă. Am observat, că dacă reîncercaţi, acesta apare. Pentru a nu scrie de două ori, m-am obişnuit ca înainte de a apăsa butonul “Publicare” să copiez textul pe care l-am scris. Când am reîncercat să public, comentariul a apărut. Dacă este în regulă, Blogerr vă publică imediat sau vă dă un mesaj care spune ”comentariul dumneavoastră. va apărea după moderare”. Problema aceasta apare, doar la prima încercare de a posta un comentariu. Cel puţin, eu aşa am păţit.
    Comentariilor care vor apărea li se va ataşa un număr, egal cu ordinea apariţiei şi acest număr va fi tras la sorţi prin Random.org.
    M-am inspirat, ca de multe ori, de la Iulia S.
    Data până la care se pot scrie comentarii, pentru a putea participa la tragerea la sorţi este sâmbătă 29.09.2012.
    În seara respectivă, voi anunţa rezultatul câştigător şi voi trimite cadoul prin Poşta Română.
    Câştigătorul, îmi va transmite adresa lui, la e-mail shoppingshop2010@ymail.com.
    Taxele aferente transmiterii coletului, vor fi suportate de noi. Adresa la care se va transmite cadoul, trebuie să fie în România.
    Vă aşteptăm!
    Mihaela Dămăceanu .  



  • La 6 luni!

    Astăzi sărbătorim. Cu toată vâltoarea ultimei perioade, am ajuns şi la o sărbătoare. De la Botoşani, la Bucureşti, revenind la serviciu, trecând prin trei locuinţe, mutând, zugrăvind şi curăţind, au trecut şi 6 luni de când am deschis acest blog. O mare bucurie pentru mine, mai ales că nici nu credeam ca printre atâtea schimbări, voi mai avea energia de a dezvolta şi blogul. Şi nu ştiu cum, dar uite că am găsit-o!
    Mă mir, până şi eu, căci vă fac mărturisirea că organizarea şi focusarea pe un singur proiect, nu este punctul meu forte. Sau poate de aceea a şi ieşit. Pentru că au fost multe deodată. Multe şi grele. Cu decizii importante şi schimbări majore. Dar mai ales cu muncă multăă, multăăă! Şi uneori, când mă trezesc cu faţa la cearşaf, spun, cu muncă total fără rost!
    Adică, cea cu mutările. Şi asta, dacă mă refer doar la munca fizică. Pentru că din punct de vedere emoţional şi al experienţei de viaţă, nu pot să spun că nu a fost interesant. Ba dimpotrivă, a fost foarte interesant!
    Nu cu blogul!  
    De blog, am ţinut cât de mult am putut. L-am considerat cea mai importantă activitate a mea. Şi cea mai plăcută. Mi-a făcut plăcere să mă scol la 5,30 ca să scriu ceva pentru blog, chiar dacă eu nu am fost niciodată o persoană matinală. Mi-a adus bucurie, fiecare postare şi fiecare cuvânt bun şi frumos pe care l-am auzit despre blog. Mi-a umplut sufletul de bucurie, fiecare comentariu sau fiecare like, de pe Facebook.
    Tot blogul acesta, este pentru mine o mare bucurie şi mândrie.
    Este visul meu, în sfârşit pus în practică.

    Şi a ieşit ceva! În cele şase luni, s-au adunat 64 de postări, 68 de comentarii, dar şi o mulţime de likeuri şi comentarii, pe pagina personală de Facebook şi pe cele din grupurile din care fac parte. Ar fi fost bine să fi luat o parte din comentariile de acolo sa le fi pus şi pe blog. Nu mi-a venit această idee la timp, dar va fi pusă în practică, de acum încolo.

    Cel mai important este că ne apropiem de 5000 de accesări. Ştiu că nu este mult la nivel de Internet. Sunt oameni care ating acest număr într-o singură zi. Dar aceştia sunt celebri, au multă vechime în această activitate şi sunt foarte buni! Noi suntem la început şi suntem încă micuţi, micuţi. Pentru mine, însă, acest lucru nu contează. Ceea ce contează este că îmi trăiesc visul de a scrie şi de aceea, cele aproape 5000 de accesări sunt extrem de importante. Sunt cele mai importante 5000 de accesări posibile! Bucuria de a avea cititori, fără a  face promovare(exceptând Facebook, care nu este considerat cel mai extraordinar canal, pentru aceasta) este foarte mare. Bucuria de a avea comentarii, din care percep că vă place câte ceva din ce facem noi aici este cea care mă ajută să merg mai departe.

    Referitor la aceste accesări, am avut bucuria să observ, că datorită faptului că s-a adunat ceva material pe blog, aceasta a fost prima lună, în care numărul afişărilor venite de pe Google, l-a depăşit pe al celor venite de pe Facebook. Google a fost cel care a dus postarea cuprinzând fotografiile cu corăbii, pe primul loc în top.

    Vă mulţumesc tuturor, pentru răbdarea de a citi, pentru timpul acordat şi pentru strădania de a-mi aduce la cunoştinţă gândurile şi părerile voastre frumoase.

    Mulţumirile mele mai merg, de data aceasta şi către Iulia S., Cristina şi Ramona Popescu, pentru tot sprijinul, încurajările şi minunatele comentarii, scrise pe acest blog.

    În concluzie, m-am gândit ca astăzi trebuie să sărbătorim.

    Şi cum sărbătoreşte omul cel mai bine?

    Răspunsul, este o mică surpriză!

    Pe care o las pentru următoarea postare!
    Mihaela Dămăceanu 
    P.S. Să aveţi o zi minunată!

  • Profesorului nostru, cu dragoste!


    Nu scriu despre celebrul film cu Sidney Poitier. Am furat doar titlul, pentru că-mi pare excelent! Pentru că îmi pare cel mai potrivit titlu pentru ceea ce vreau să scriu astăzi, şi pentru ceea ce simt astăzi.
    Pentru că astăzi începe şcoala!
    Şi pentru că, pe lângă agitaţia pe care orice părinte o are în casă şi în suflet atunci când începe şcoala, orice om îşi aduce aminte şi de profesorii lui.
    Chiar dacă, fiecare mai are şi amintiri neplăcute sau dureroase, din perioada şcolii, cred totuşi, că nu există om pe lume, fără amintiri frumoase, legate măcar de un singur profesor.
    Căci, chiar dacă toţi ne pricepem la toate, deci şi la învăţământ, şi criticăm şi ştim mai bine decât ei, cum trebuie să fie un profesor, nu putem să nu recunoştem că în sufletul fiecăruia dintre noi, există măcar un profesor, care ne este drag şi de care, cu emoţie ne aducem aminte.  
    Un învăţător sau un profesor, care pe lângă toată materia pe care ne-a predat-o, ne-a învăţat şi ceva de-ale vieţii şi ne-a fost un model.
    Ca orice om, port şi eu în suflet amintirea învăţătoarei mele. A tovarăşei învăţătoare, cum  era pe vremea aceea, chiar dacă erau la fel de doamne, ca şi cele de pe vremea aceasta. A doamnei care mi-a pus stiloul în mână, m-a învăţat literele şi cifrele şi toate jocurile care se fac cu ele. Cu toate regulile lor. Reguli pe care atât de bine le-a explicat, că nu le-am mai uitat sau încurcat.  
    Dar cea mai puternică amintire, i-o port doamnei diriginte din clasele V-VIII, doamnei profesoare de limba română, Dodoiu Elena. Tot repet doamnă, apăsat şi insistent, ca să şterg din memorie „tovarăşa”. Pentru că, tare nu mi-a plăcut cuvântul acesta. Nu fonetica lui, căci pronunţându-l acum, parcă a devenit chiar simpăticuţ. Conotaţia şi semnificaţia impusă, mă supără pe mine, la acest cuvânt. Dar am divagat şi mă întorc!
    Doamna Dodoiu, era realmente o doamnă! Era chiar ilustrarea perfectă a definiţiei acestui cuvânt burghez. Elegantă, distinsă, un pic distantă, un pic inaccesibilă. Un pic deasupra noastră, dar şi deasupra celorlalţi profesori. Aceasta era senzaţia transmisă. Probabil voittransmisă, pentru că în spatele acestei prime păreri, era un suflet foarte cald şi preocupat de elevi. Conştientizarea puternică a responsabilitaţii formării unor copilaşi, o făcea să pară, oarecum distantă. Eu, însă, vedeam ceva mai mult. Căci pe mine mă chema şi mă certa pentru tot ceea ce nu era bine în clasă. Sau mă ridica în picioare la orele de dirigenţie, când mai făceam şi eu câte o năzbâtie, dojenindu-mă:” Peştele, de la cap se împute!”
    Dacă iubesc şi respect cuvântul, fie el scris, fie vorbit…
    dacă am grijă de fiecare cuvinţel pe care îl spun sau îl scriu, ţinând mereu cont nu numai de semnificaţia, dar şi de consecinţa lui în sufletul interlocutorului meu…
    dacă iubesc lectura şi învăţătura…
    dacă ştiu ceva gramatică….
    şi dacă ceva din ceea ce scriu eu……vă place,
    este şi urmarea muncii acestei minunate profesoare, pe care o iubesc şi o respect.
    Două afirmaţii de-ale dânsei, m-au urmărit şi mă vor urmări întotdeauna.
    Prima: „Citiţi copii! Veţi vedea mai tarziu, cum carţile vă vor fi, de multe ori în viaţă, cei mai buni prieteni!” 
      
    A doua: ”Să visaţi, copii! Visaţi cât mai mult! Şi dacă, măcar jumătate din ce visaţi se îndeplineşte, veţi fi nişte oameni fericiţi”
     
    Au trecut mulţi ani de atunci şi de atâtea ori am gândit că are dreptate. Chiar dacă la momentul acela, nu înţelegeam eu prea mult şi prea bine. Cititul şi visatul erau încă de atunci preocupări importante ale persoanei mele. Ce nu înţelegeam, era cum pot să–ţi fie cărţile prietenii cei mai buni, pentru că eu aveam mereu prieteni, şi atunci, nu ştiam cum este să te dezamăgească. Din a doua afirmaţie nu prea pricepeam de ce să ţi se îndeplinească doar jumătate din vise. M–am convins între timp, că jumătate, ar fi chiar  bine. Uneori, sau pentru unii, chiar şi un sfert ar fi ceva.
    Sunt, şi am fost mereu, un om pe jumătate romantic, pe jumătate raţional. Ca o adevărată balanţă! Şi nu de puţine ori în viaţă, nu mi–a fost uşor să găsesc echilibrul între aceste jumătăţi.
    Unul dintre aceste momente, de căutare a echilibrului, a fost chiar pe vremea aceea, mai precis în clasa a VIII–a. Fusesem mereu, un elev bun la limba română. Dar descoperind chimia, făcusem o pasiune pentru această disciplină. De aceea, în clasa a VIII-a, vroiam să merg la olimpiada de chimie. Ghinionul a fost, că aceasta, se desfăşura în aceeaşi zi cu cea de limba română. Când i–am spus doamnei diriginte că nu vreau să merg la olimpiada de română, s–a supărat foc, pe mine. A chemat–o pe mama la şcoală şi a convins–o sănu particip la chimie, explicându-i că este mult mai important să merg la limba română, având în vedere examenul de admitere la liceu, care urma.
    Şi aproape că m–au obligat să mă duc. Ca de obicei, subiectul principal avea legătură cu iubirea de ţara. Şi pentru că eram supărată, am făcut un fel de eseu în care explicam că pentru mine, ţara înseamnă locul în care m–am născut şi am crescut, insistând apoi pe amintiri despre bunica ce mă crescuse, şi satul ei. Ştiam eu foarte bine, că trebuia să o iau cu munţii şi pădurile iubitei patrii, istoria şi luptele, etc. Dar nu am vrut. A fost forma mea de revoltă!
     Aşa o revoltă…, că am obţinut remarcabila notă de 4 şi ceva. În anii trecuţi, notele mele fuseseră mereu bune. Vă daţi seamă ce surpriză negativă a fost, şi ce ceartă mi–am primit. Le–am răspuns indirect, că nu  a fost bine că m–au forţat.
    Bineînţeles că apoi mi–a trecut revolta, şi am revenit la sentimentele pe care întotdeauna le avusesem pentru doamna dirigintă. De respect şi de dragoste. Mi–am luat şi revanşa, obţinând la examenul de admitere în liceu, cea mai mare notă la limba română, dintre toţi elevii. Dar între timp, îi trecuse şi dânsei de mult, supărarea pe mine.
    Şi stau acum şi mă gândesc, uite cum s-a întâmplat de m–a dus viaţa, pe cărări doar de ea ştiute, departe de chimie, şi m-a făcut acum să mă apuc de scris. Ca să vă povestesc vouă,  întâmplări de mult trecute
    Am scris astăzi aceste rânduri, ca să încerc să vă determin pe voi cei ce le citiţi acum, să vă amintiţi ca şi mine, de profesorii ce v–au fost dragi.
    Şi să încerc să vă conving, să le transmitem, cu totii, un gând cald şi bun. Un gând cu dragoste! Cu aceeaşi dragoste, cu care şi ei şi–au făcut meseria.
    Căci meseria aceasta, se face cu dragoste!
    Dragoste de carte, dragoste de valoarea cunoaşterii, şi mai presus de orice, dragoste de copii.     
     Chiar dacă, nu toţi profesorii ne–au plăcut. Chiar dacă, pe unii i–am urât.
    De unii ne–a fost prea teamă, alţii ne–au plictisit.
    Dar există unii, sau măcar unul, pe care l–am iubit!
    Sau ne–a plăcut foarte mult, sau ne amintim de el cu drag!
    Măcar un profesor, care peste rutina, mai mult sau mai puţin plictisitoare a orelor de curs, îşi făcea meseria cu dragoste.
    Şi care, pe lângă disciplina pe care ne–a predat–o, ne–a învăţat ceva mai mult decât asta. Ceva important în viaţă. Ceva ce ne–a urmărit în viaţă. 
     Şi măcar acelui profesor, să ii transmitem astăzi un gând plin de mulţumire şi de dragoste.
    Măcar atât! Un simplu gând!
    Mihaela Dămăceanu

  • Ciclurile şcolare şi rolul lor

    Învăţământul primar este, poate cea mai importantă etapă a vieţii şcolare. Este şi una dintre cele mai dificile, pentru că aici se pun bazele învăţării şi acum, au mare nevoie de ajutorul nostru. De la copilăria frumoasă şi  total lipsită de griji trec la un program ordonat şi la responsabilitatea temelor  Se dobândesc abilităţile esenţiale ale vieţii de adult: cititul, scrisul şi socotitul. Mai mult sau mai puţin, toţi deprind aceste îndemânări. Problema cea mai mare este să le deprindă corect, încă de acum.

    Din experienţa personală vă spun că ceea ce nu a fost învăţat corect în această perioadă, foarte greu şi foarte rar se mai corectează. Am încercat, ca profesor, să mai acopăr unele goluri din urmă, dar am reuşit extrem de puţin. Unul dintre exemplele cele mai importante care îmi vin în minte este legat de scriere. Dacă urmăriţi modul în care se scrie, veţi observa că una dintre cele mai frecvente greşeli este a celor doi ii. Foarte, foarte des, se greşeşte aici. Inclusiv în presa scrisă. Iar pe Internet este durere. Niciodată nu am înţeles de ce, pentru că aceşti doi sau trei i, chiar se aud. Dacă pronunţaţi cu atenţie, veţi vedea că îi auziţi. Încercaţi să puneţi copiii să pronunţe a fi şi să fii, a şti şi să ştii. Se aude foarte bine, când este unul şi când sunt doi. La fel fii şi fiii, copii şi copiii, pluralele nearticulate şi articulate ale substantivelor fiu şi copil. A doua greşeală frecventă este cratima. Nu mai dau alte exemple,  ci insist pe ideea de a avea mare grijă la învăţarea corectă a scrierii la momentul potrivit, adică în ciclul primar. Foarte puţini vor mai acoperi aceste goluri, având în vedere că am văzut intolerabil de mulţi studenţi, economişti, ingineri şi chiar, strigător la cer, jurnalişti şi profesori. Insistaţi, insistaţi, insistaţi pe aceste greşeli, până când copiii nu le mai fac. Nu este suficient cât se face la şcoală. La această vârstă, în această perioadă, au foarte, foarte mare nevoie de ajutorul părinţilor.
    Învăţământul secundar este, după părerea mea, chiar aşa cum se cheamă. Secundar. Normal că se învaţă foarte multe, şi acum. Dar ca impact total, îmi pare mai puţin important decât celelalte. Are dificultatea lui, în primul rând datorită trecerii de la învăţătoare la profesori. În al doilea rând, noţiunile sunt mai complexe şi mai volumul mai mare.  Acum se detaşează clar elevii buni, se stratifică nivelul claselor şi al elevilor în clase. Se învaţă pentru a intra la liceu. Aş recomanda iarăşi, insistenţa pe gramatică şi pe matematică, pentru că se trece la o altă treaptă cu noţiuni importante, cu impact puternic în acumularea şi înţelegerea cunoştinţelor ulterioare. Celelate materii, vin cu abc–ul necesar culturii generale. Orele de literatură ar trebui să fie şi ele foarte importante, dacă nu s–ar mai dicta comentarii, ci s–ar insista pe lectură. Dragostea de lectură, îmi pare mie, cea mai importantă trăsătură pe care ar trebui să o dezvolte un profesor de limba şi literatura romănă.
    Învăţământul liceal este etapa cea mai importantă în formarea unui adult. Acum se formează cultura generală, bazată în principal pe lecturile proprii. Este perioada în care se citeşte cel mai mult. O carenţă foarte mare în şcoala noastră, este că nu se studiază deloc literatura universală. Se reiau de multe ori clasicii români, dar atât. Cred că este o idee bună existenţa profilurilor distincte, căci, într-adevăr nu are rost să se studieze toate materiile la fel de mult, de toţi elevii. Se decide dacă se va merge mai departe, sau nu, la facultate şi care va fi aceasta. Deci, o etapă cu urmări majore în viaţă. Este greu pentru ei să decidă drumul profesional, pe care îl vor urma. Au nevoie de ajutorul nostru şi al profesorilor, pentru a înţelege un pic mai bine ce presupune exact, fiecare profesie.
    Facultatea, dragii mei, ar trebui făcută în străinătate. Cine poate şi vrea, ar trebui să ghideze copilul în această direcţie. Nu că aş şti din experienţa proprie cum este acolo, dar ştiu, ca şi voi, cum este la noi. Relaţie aproape inexistentă între profesor şi student. Ore multe în care profesorul dictează, uneori chiar citind de pe propriile foi, şi studenţi scriind, adormiţi, plictisiţi şi total absenţi. Ca în toată viaţa şcolară, materii prea multe şi inutile. Programă excesiv de încărcată, fără nici o aplicabilitate ulterioară pe piaţa muncii. Practic, termini facultatea, ca de fapt, să înveţi la locul de muncă ce ai de făcut acolo.
    Nu am făcut o facultate în străinătate, dar discutând cu alţii care au făcut sau fac, se pare că nu este ca la noi. Au foarte multă practică şi învaţă mult mai mult materii şi noţiuni cu aplicabilitate, decât în ţară.
    Şi, în plus, unul dintre cele mai importante aspecte este prestigiul şi recunoaşterea diplomelor de absolvire.
    Mihaela Dămăceanu
       

  • Discuţie între vecini


    De când am revenit acasă, aproape la fiecare ieşire mă întâlnesc cu un vecin şi stau la povestit. Acum vreo două săptămâni, am făcut acelaşi lucru, schimbând diverse impresii despre Moldova şi Bucureşti, despre plecarea noastră de aici, despre România, străinătate, societatea de azi, problemele românilor, agricultură etc. Adică, cam de toate. A fost o discuţie plăcută şi interesantă, cu acest domn cu care nu discutasem prea mult înainte de plecare. O persoană plăcută, de 70 şi ceva de ani, nu foarte comunicativă, până acum. Îl ştiam din parc, unde îl remarcasem într–o vară, vorbind în franceză cu nepoţica. Şi ne întâlnim ieri, din nou.
    – Săru’ mâna. Ce faceţi? Nu v-am mai văzut şi am crezut că v–aţi întors la Botoşani.
    – Nu, pentru că am revenit de tot în Bucureşti. Ne mai ducem doar ca să mai rezolvăm din probleme.
    – După ce am vorbit data trecută, m–am mai gândit la voi şi am impresia că aţi plecat mai mult pentru voi, decât pentru copil.
    – Nu ştiu ce să zic. Nu cred că este aşa. Au fost mai multe motive pentru care am făcut această mişcare, însă unul din cele mai importante a fost Mihnea. Ne doream demult să locuim şi la curte şi vroiam ca el să vadă cum este viaţa în afara Bucureştiului. Să aibă posibilitatea de a se juca afară cât poate şi cât doreşte, de a sta mai mult cu copiii, decât în casă la calculator sau televizor. Aici, îl scoatem zilnic în parc, cam două–trei ore. Acolo se juca 5– 6 ore în timpul şcolii şi 9-10 în vacanţă. Intenţionam să rămânem 4 ani, să se poată bucura mai mult de copilărie şi să facă acolo tot ciclul primar. În ceea ce priveşte şcoala, nu ne-am făcut nici o grijă şi chiar a avut parte de o învăţătoare excelentă.    

    – Aşa da. Doar pentru clasele I–IV nu este nici o problemă. Dar la vârste mai mari este mai bine pentru copil să fie în Bucureşti.

    – Nu sunt absolut sigură de asta. Şcoală se face peste tot în ţara asta, iar pentru viaţa de după şcoală, copiii se joacă şi relaţionează mult mai mult între ei, în provincie, decât în Bucureşti.

    – Da, dar nu contează doar joaca. Ca posibilităţi de instruire şi de petrecere a timpului într–un mod instructiv, sunt mai multe oportunităţi în Bucureşti.
    – Aşa este. Aici sunt de acord cu dumneavoastră. De aceea ne gândisem să stăm primii patru ani acolo şi să revenim ulterior în Bucureşti.
    – Şi la ce şcoală l–aţi înscris?
    – Aici, la 39, lângă casă.
    – Tot aici au fost şi copiii mei în ciclul primar. Dar mai departe i–am mutat. Am fost la o şedinţă în clasa aVI-a şi când ne–a spus profesoara că elevii din acea clasă nu ştiu să deseneze un triunghi, i–am  mutat. I–am tot plimbat prin Bucureşti. Unul  a fost la şcoala de pe Făinari, altul mai departe.  Şi acum, mă mândresc cu ei!
    – Să vă trăiască! Au terminat cu bine şcolile?
    – Foarte bine! Cel mare a studiat la Harvard şi cel mijlociu la Chicago.
    – Deci aveţi trei copiii! Dar Harvard?
    – Da, Harvard. Tocmai a fost la întâlnirea absolvenţilor. Sunt tare mândru de copiii mei! Am trei copii şi cinci nepoţi. Băieţii sunt în America şi fata în Belgia. Dar ei nu prea îi place acolo.
     – Cum să nu fiţi mândru cu aşa copii! Cum a fost cu şcoala, cum au reuşit să aibă astfel de performanţe?
    – Cel mai important este să descoperi ce le place. Să nu insişti niciodată asupra alegerii profesiei. Sunt unii părinţi, care vor ca şi copiii să aleagă profesia pe care au avut–o ei. Aşa ceva nu trebuie să se întâmple!  
    – Absolut. Dar uneori nici să descoperi ceea ce îţi place, nu este un lucru uşor.
    – Aşa este. Trebuie duşi la cât mai multe activităţi, pentru a descoperi ce le place. Dar nici să li se încarce programul exagerat de mult, nu este foarte bine.
    – Aşa cred şi eu.
     
    Cam aceasta a fost discuţia noastră pe subiectele legate de acest blog şi mi–a părut rău că am întrerupt-o pentru că trebuia să ajung undeva. Mi–a părut rău că nu am aflat mai multe despre Harvard, dar promit că la următoarea întâlnire îl descos cât pot de mult.
     
       
     Mihaela Dămăceanu