Unele din cele mai importante sau dificile dorinţe pe care le-am avut în viaţă, au prins contur printr–un prim pas făcut de cei din jurul meu, ajutându-mă astfel să le pornesc.
Cam aşa a fost şi cu blogul acesta.
Ideea de a începe să scriu a încolţit în mintea mea prin 2008 şi voi povesti altă dată şi în altă parte, de unde şi cum. Doream să scriu despre altceva şi am scris. Nu am avut niciodată curajul de a le publica.
Dacă mă va ajuta Dumnezeu şi voi izbuti să mă organizez, sper să le public şi pe acelea şi să continui să scriu şi pe acea temă.
În general, sunt genul care analizează prea mult fiecare pas pe care îl face. Şi am constatat că nu este foarte bine. Aşa că mi-am propus să mă schimb şi să lucrez cu mine în această direcţie.
Constatarea de mai sus, am făcut–o după ce am pornit acest blog.
O să vă explic de ce.
Repet că doream de mult să scriu şi am tot vorbit despre asta în casă.
Atât de mult, încât l-am exasperat pe Mihai, dar în acelaşi timp, i-am indus şi lui o parte din ideile mele.
          Aşa greu cum vede el, s-a chinuit foarte mult şi a făcut acest blog şi încă altele. Chinul lui a fost altfel decât al meu. În timp ce eu, mă luptam să scriu şi să îmi adun curajul de a publica undeva ceea ce concep, el, care este mult mai spontan decât mine şi nu stă atât de mult pe gânduri, s-a luptat să facă blogurile, tehnic vorbind, fără a fi citit şi a şti nimic despre asta. Şi cum am mai spus pe undeva, citeşte cu lupa.
          În primăvară, a făcut blogul acesta, fără ca eu să ştiu şi a postat desenele băiatului, unele fotografii şi apoi diplomele obţinute de Mihnea în vieţişoara lui.
Era cazul să mă hotărăsc!
M-am bucurat de iniţiativa lui dar ştiam că un blog trebuie să atragă cititori. Fără explicaţii, fără poveşti, fără subiecte interesante pentru cei care îl accesează, nu are prin ce să atragă.
Din fericire, ca orice părinte, îmi iubesc copilul. Şi ca fost profesor care îşi iubise meseria, am rămas cu o pasiune pentru subiectele legate de copii, de creşterea şi de educaţia lor.
Deşi spontaneitatea nu este caracteristica mea forte, acum nu am mai stat pe gânduri şi am început să scriu imediat despre cele mai importante momente şi experienţe din viaţa noastră de părinţi.
Am hotărât să îmi adun curajul de a le publica imediat.
Căci curajul este una din cele mai importante trăsături ale vieţii. El este unul din factorii principali ai succesului şi lipsa lui este unul din motivele pentru care nu ne luptăm să avem viaţa mai interesantă,  pe care unii dintre noi, o visăm.
Aşadar, am scris câteva postări. Credeţi că am avut curaj dintr–o dată să le public?
Nu.
Cu inima plină de teamă, le-am trimis prietenei mele Corina, care scrie de vreo 20 de ani, rugând-o să–mi spună dacă sunt nişte prostii. Mi–a răspuns că în nici un caz şi că textul este bun.
Ştiam eu că nu vorbeşte gratuit de fel dar este prietena mea! Tot nu eram convinsă că m-aş pricepe, însă m-am gândit să nu mai despic firul în patru.
Mi–am amintit de ce mi-a spus, mai demult, o altă prietenă care scrie:
“Tu singur, nu ai cum să îţi dai seama dacă scrii bine. Trebuie musai să vadă alţii ceea ce scrii şi să-ţi spună ei”. Logic, nu?
Respir adânc şi postez pe blog.
Reacţii încurajatoare, pe Facebook.
Seara stau iarăşi cu emoţie maximă să văd ce spune Anca. Este şi cumnata, şi din fericire şi prietena mea, dar ştiu că nici ea nu spune vorbe gratuite. Ştiam că dacă nu i–ar fi plăcut ce am scris, mi–ar fi spus. Surpriza plăcută a fost că şi ei i–a plăcut.
Şi mai departe cunoaşteţi ce am făcut. Adică, unii dintre voi, postările.
Partea din spate, cea emoţională, nu. Şi cel puţin pentru mine, este lupta cea mai grea.
Am pus un comentariu pe blog, în care descriu o parte din gândurile care te încearcă. Cel puţin la început, când nu eşti sigur pe ceea ce faci, emoţional este greu. De-a lungul timpului, am admirat mulţi scriitori şi jurnalişti, inclusiv pe Corina, care a fost o talentată de când o ştiu. Pot eu să scriu ceva, de aceeaşi calitate?. Greu, foarte greu de ajuns la fel de bun. Cu un simplu blog, nu ai pretenţia de a fi nici una, nici cealaltă. Dar dacă scrii prost, nu ai din start nicio şansă să faci ceva util ţie şi altora. Şi atunci, mai bine stai în banca ta şi–ţi faci meseria pe care o ştii. 
Pentru a ţine un blog trebuie să scrii. Şi tot scriind şi studiind trebuie să evoluezi. Şi când ajungi bun, se poate spune că eşti un fel de jurnalist. E cale lungă până acolo, e drept. Dar emoţia mea venea de aici. Pentru că dacă  scriu prost, atunci startul este ratat. Şi la vârsta mea, chiar dacă îmi place să scriu, nu îmi mai permit să pierd timpul cu exerciţii.
Cam acestea erau gândurile din capul meu, de câţiva ani încoace şi de aceea ezitam să postez ceea ce scriam. Îmi lipsea curajul să aflu cum scriu şi puterea de a suporta adevărul.
Şi bineînţeles că nici acum nu este uşor şi nu ştiu dacă scriu bine. Dar, realmente, am ajuns la 50 de postări datorită semnalelor bune şi încurajărilor pe care le-am primit. O parte pe Facebook şi o mai mare parte verbal. Au fost prieteni care au ţinut să–mi spună că trebuie să continui. Au fost prieteni care mi-au spus că aş avea talent şi le mulţumesc din tot sufletul pentru încurajări.
Aşadar transmit astăzi cele mai sincere mulţumiri, tuturor celor amintiţi aici: Mihai, Corina, Cristina şi Anca pentru tot ajutorul. Este clar că Mihai şi Mihnea necesită un capitol separat, integral dedicat lor, pentru tot ce însemnă ei în viaţa mea, dar aici le mulţumesc special pentru acest blog.
Le mulţumesc în mod special lor, în al doilea rând tuturor prietenilor mei şi tuturor cititorilor pe care nu îi cunosc, în primul rând pentru timpul acordat şi pentru răbdarea de a-mi citi postările(ştiu că sunt cam lungi). 
Le mulţumesc tuturor celor m–au încurajat, pentru că şi–au mai rupt un pic din timpul acesta,  care devine din ce în ce mai preţios, pentru a mă suna, pentru a veni special la birou să–mi spună să continui, pentru a posta comentarii care mi–au umplut sufletul de bucurie, pe blog sau pe Facebook. Pentru acelaşi lucru, mulţumesc tuturor prietenilor de pe Facebook şi tuturor membrilor din multele grupuri în care am fost cooptată, pentru toate likeurile primite, care şi ele m-au ajutat mult să continui.
În general mulţumesc prietenilor mei, pentru că îmi sunt prieteni.
Am venit astăzi cu aceste mulţumiri speciale legate de blog, pentru că un blog nu poate exista fără cititori. Dacă aş fi vrut să scriu doar pentru mine, le lăsam pe toate în jurnal.
Dacă am ales să pornim acest blog, atunci vin cu aceste mulţumiri speciale pentru voi. Pentru că în această ecuaţie, voi, toţi cei pe care i-am amintit mai sus şi toti cei care veţi mai citi aceste rânduri, indiferent când, sunteţi cei mai importanţi. Fără voi, nu am cum să continui.
Astfel, închei astăzi cu
CELE MAI SINCERE MULŢUMIRI!
Şi mai am o mulţumire specială de adresat. Mulţumesc Sorinei, pentru toate încurajările transmise şi pentru că în urma discuţiei purtate vineri seara, am scris sâmbătă cea mai tare postare din punct de vedere al traficului, de până acum.
Mihaela Dămăceanu