Blog de familie

Blog

  • Dezastrul din învăţământul românesc există de mult şi va dura mult

    Duminică s-au afişat rezultatele la bac şi am avut parte de un al doilea an catastrofal. Dezbaterile nenumărate de pe posturile de televiziune, au încercat şi au reuşit să găsească cauzele. Sunt atât de multe şi atât de profunde, încât mă îndoiesc că problema se poate rezolva în timp scurt, chiar şi în cazul fericit în care s-ar căuta nu numai cauzele, ci şi măsurile ce trebuie aplicate.
    Dar să vedem şi cauzele, sau măcar unele dintre ele.
    Dezinteresul copiilor este  motivat de ceea ce se întâmplă în societatea românească, unde valoarea intelectuală nu numai, că nu mai este respectată şi apreciată, dar, de multe ori copiii văd intelectualii chinuindu-se să supravieţuiască, în timp ce oameni cu şcoală mai puţină trăiesc mai bine. 
    Dezinteresul profesorilor este motivat, în mare parte, de salariile de mizerie şi de lipsa de respect, cu care sunt trataţi de multe ori.
    Alte cauze importante sunt: insuficienta finanţare a şcolii româneşti şi implicit  numărul mare al elevilor din clase, sistemul de învăţământ învechit şi total neadaptat cerinţelor reale de pe piaţa muncii, lipsa unei strategii şi a unei reforme reale a învăţământului, pornită de la programele şcolare şi activitatea la clasă, structura greoaie a sistemului, schimbările dese şi inconsecvente legate de modalităţile de evaluare şi examinare, întocmirea subiectelor de examene de către specialişti teoreticieni, fără practică suficientă la catedră şi fără viziune de ansamblu asupra nivelului real de pregătire al elevilor. 
    De aceea cred că este nevoie de mulţi, foarte mulţi ani, pentru a se ajunge la o schimbare în bine. Până atunci, probabil că şi societatea noastră se va mai obişnui cu ideea, că bacalaureatul nu este neapărat un examen pe care toată lumea trebuie să îl promoveze şi angajatorii se vor obişnui să nu mai pretindă diplomă de bacalaureat, indiferent de utilitatea ei la locul de muncă respectiv. Sau să ne obişnuim cu ideea că nu  trebuie să forţăm copiii să parcurgă toate etapele de învăţământ, dacă ei nu îşi doresc acest lucru. Orice muncă şi orice meserie este respectabilă, dacă este făcută cu responsabilitate.
    Ceea ce nu am auzit deloc în emisiunile pe care le-am ascultat, este că, din păcate aceasta este trista realitate a învăţământului românesc, de foarte mult timp încoace. Am scris luna trecută despre diferenţele inimaginabile de pregătire între elevii din liceele noastre. Acele poveşti s-au petrecut în perioada 1989-1996. Acum doar a ieşit la iveală! Doar acum a fost văzută de toată lumea, pentru că doar acum s-a dorit să se arate acest lucru.
    În realitate, acesta este nivelul învăţământului românesc, nu de anul acesta, nici de anul trecut şi nici din ultimii  8 ani încoace, cum susţine doamna ministru Ecaterina Andronescu. Am auzit-o de două ori, afirmând că învăţământul ar trebui să asigure accesul egal la educaţie, ceea ce nu se mai întâmplă la noi. “Acestea sunt rezultatele unei guvernări de dreapta” susţine dânsa,  cu aluzie la ultimii ani.
    În primul rând, nu prea ştiu unde a fost la noi guvernarea de dreapta. În al doilea rând, deşi nu iau în nici un fel apărarea PDL-ului(că nu mi-s dragi deloc), nu acesta este adevărul. Doamna Ecaterina Andronescu a mai fost ministrul Educaţiei şi Învăţământului şi nici atunci lucrurile nu au stat mai bine. Doar că nu erau camere de luat vederi. Nu pot nici să contest că lucrurile s-ar fi putut înrăutăţi în perioada guvernării PDL, dar ceea ce pot afirma cu certitudine este că în ultimii 20 de ani, nu s-a făcut nimic important pentru învăţământul românesc. Întotdeauna au înţeles şi au început aşa–zisa reformă prin modalitatea de evaluare. Nu programele au fost modificate, ci evaluarea. Nu celelalte cauze importante ale rezultatelor copleşitoare ale învăţământului românesc, ci evaluarea.  
    Într-un fel, tot a fost ceva, pentru că s-a arătat problema. Dar doamna ministru, care înţelege bine problemele învăţământului nostru, ştie că aşa au stat lucrurile mereu.
    Ştie foarte bine, doamna ministru, că la nivel de liceu, discrepanţele sunt imense. Aşa este acum, aşa a fost şi pe vremea când domnia-sa a mai condus Ministerul Învăţământului, aşa a fost şi în anii ’90 şi pe vremea lui Ceauşescu.
    Singurul lucru care s-a schimbat este că acum există posibilitatea ca acei copii buni să se realizeze.
    În afara ţării, din păcate! Şi până la un punct, acest stat incompetent suportă  costurile formării copiilor noştri eminenţi!
    Mihaela Dămăceanu

  • Există părinţi perfecţi?

    Nu ştiu dacă fac bine scriind despre acest subiect, întrucât presupun că toată lumea cunoaşte răspunsul din start.
                Dar să vedem întâi ce înseamnă părintele perfect. Probabil una dintre cele mai corecte definiţii ar fi următoarea: părintele căruia copilul, nu îi poate reproşa nimic,, niciodată. Există aşa ceva?  Bineînţeles că răspunsul este nu. După cum nu există om perfect, tot aşa nu are cum să existe nici părintele perfect, indiferent cât de mult ne-ar plăcea să fim noi acela.
                Şi totuşi, de ce m-am apucat să scriu despre această temă.?
    În primul rând, pentru că la fel ca mulţi alţii, mă preocupă acest subiect şi mi-aş dori să fiu un părinte cât mai apropiat de cel perfect. În al doilea rând, pentru că vreau să vă povestesc o întâlnire cu nişte părinţi care mie, prin ochi de  mamă, mi-au părut perfecţi. Era în toamna anului trecut, în ultima zi a unei foarte frumoase excursii la Frankfurt, într-o ploioasă dimineaţă de duminică, cum sunt atâtea pe acolo. Doar că pe la ei nu plouă torenţial, cum se întâmplă acum la noi, sau dacă se întâmplă, nu ţine prea mult. Oricum, ne obişnuisem cu vremea şi aceasta nu ne ţinea în casă. Şi chiar dacă ar fi plouat torenţial tot aş fi plecat pentru că nu puteam rata o întâlnire cu o personalitate culturală, al cărui nume, din păcate, nu vi-l pot destăinui. Am ajuns la locul întâlnirii cu câteva minute înaintea orei stabilite, îndeajuns cât să facem nişte fotografii în faţa grupului statuar, cu taurul şi ursul, din faţa celebrei Burse din Frankfurt pe Main.
     Când au apărut, am fost surprinsă să văd un cuplu ce părea foarte tânăr, deşi ştiam că nu sunt chiar de douăzeci şi ceva de ani, două persoane foarte plăcute, creole, cu un băieţel blond, blond, cu tenul deschis. Unul dintre cei mai frumoşi copii pe care i-am văzut în viaţa mea, aproape rupt din soare de frumos, vorba poveştii. Prezentările fiind făcute, am intrat în restaurant şi am luat loc la masă. Impresionată de modestia şi bunul simţ al vedetei noastre muzicale, dar şi de cât de bine vorbea soţul ei, atât germana cât şi engleza(noi eram împreună cu un american), am petrecut împreună aproape două ore. Frumosul pui de om, aproape de trei anişori, a început să deseneze, folosindu-se de culorile oferite cadou de restaurant. Remarcabil a fost pentru mine, cum în timpul mesei şi a discuţiei purtate de adulţi, fiecare dintre cei doi părinţi se ocupa pe rând de copil, izbutind să nu îl neglijeze nici un moment. Cu foarte multă răbdare, au desenat cu el, i-au luat mânuţa şi i-au arătat cum se ţine creionul, au vorbit permanent şi cu el. Bineînţeles că până la urmă tot s–a plictisit de noi şi a început să exploreze restaurantul. Fără a fi scăpat din ochi nici un minut, a mers încetişor, din ce în ce mai departe de noi, trecând curios pe la toate mesele ocupate, uitându-se lung şi studiind toţi clienţii. Cam un sfert de oră,   a vorbit cu unii, a luat loc la mese lângă alţii şi s-a tot plimbat, pendulându-se şi pe la masa noastră. În acest timp nimeni nu i-a spus să vină înapoi la locul lui, deşi repet că nu era pierdut din vedere nici o secundă. După ce s-a plictisit şi de cercetarea mediului înconjurător a trecut la alergări şi la patinaj pe culoarul sălii. Toată lumea era calmă, inclusiv ospătarii, cărora li se cam juca printre picioare. Eu, care niciodată nu am lăsat băiatul să facă ce vrea într-un loc public, urmăream faza cu mult interes. Nemţii nu păreau deranjaţi cu nimic. Unii îl ignorau total, alţii vorbeau cu el sau îi zâmbeau. Nici unul dintre părinţi nici nu s-a ridicat, nici nu l-a chemat. Copilul făcea efectiv ce dorea. Punctul culminant, a venit în momentul în care a luat-o pe sub mese. La aproape toate cele ocupate, a intrat sub masă şi a ieşit pe partea cealaltă, exact lângă unul din clienţi. O persoană care citea ziarul, aproape s-a trezit cu el în braţe şi atunci a aruncat o privire înspre noi. Doar atât. O privire. Nici iritată, nici reprobatoare. În acel moment mama a ridicat din umeri şi a spus “I’m sorry!”. Apoi, tatăl lui l–a dus afară, unde s–au jucat împreună. Nu ştiu cum pare totul, povestit, dar vă asigur că nu era ca domnul Goe.  Era dulce şi lipicios. Cred, că dacă mama sau tatăl ar fi fost impacientaţi şi i-ar fi interzis să se mai joace în stilul lui, deranjant pentru noi, atunci ar fi putut face mult mai rău.
    Stăteam şi mă uitam siderată şi ceea ce mi-a trecut atunci prin cap a fost că aceşti părinţi sunt perfecţi. Atâta căldură şi armonie, într-o familie, nu am văzut niciodată până acum. Mai văzusem scene aproximativ similare, dar nu la noi şi nu cu părinţi români. Dacă un copil ar face în România astfel de scene, părinţii ar îngheţa de ruşine şi nu ar şti cum să îşi stăpânească mai bine odrasla sau să plece mai repede din locul respectiv.
     Ideea de a fi un părinte foarte bun, ne preocupă pe toţi. Pornim cu intenţia de a face pentru copilul nostru tot ceea ce putem, credem că ne vom controla şi stăpâni nervii oricând, ne dorim să nu îi atingem niciodată şi să avem a bună comunicare cu ei, să fim prietenii lor cei mai buni. Din păcate, lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Micuţii noştri se poartă uneori ca şi când şi-ar propune să ne scoată din minţi. Chiar am citit, că întind coarda la maximum pentru a vedea până unde le merge. Încet, încet comunicarea cu ei se pierde. Încet, încet ne îndepărtăm de idealul propus la început. Macar unul dintre noi devine cel rău.
    Mai presus de orice, a creşte un copil este cea mai mare responsabilitate pe care o avem în această viaţă. Îmi amintesc de o discuţie pe care am avut-o la uşa unui medic, cu o doamnă care mi-a spus că a creşte un copil este o responsabilitate copleşitoare, motiv pentru care nu a avut curajul să facă copii. “Vă daţi seama ce înseamnă să creşti un copil?” Tocmai ce începusem să îmi dau, dar nu pot spune că eram la fel de conştientă de asta, atunci când ne–am hotărât să facem un copil. Şi a fost mai bine aşa. Sinceritatea doamnei m-a uimit foarte tare şi m-am gândit că raţionamentul dânsei nu a fost cel mai indicat. Nu este subiectul de astăzi, ce bucurie înseamnă în viaţa noastră un copil. E prea mult de spus despre asta, şi, în plus, toţi cei care îi avem ştim. Dar poate că dintr-o astfel de gândire a izvorât şi proverbul ‘’cine-i are să şi-i crească, cine nu, să nu-i dorească”. În orice caz, despărţindu-mă de doamna, am zis “slavă cerului că nu eram atât de conştientă de câtă responsabilitate urmează, că altfel poate făceam ca dânsa”. Nu i–am spus asta, pentru că nu aş fi schimbat nimic. Impregnată cu o astfel de gândire, nu aş fi avut cum să o fac să înţeleagă părerea mea, că merită din plin.
    Mai buni sau mai puţin buni, ne străduim atâta cât putem, să facem faţă imensei responsabilităţi, asumată mai mult sau mai puţin conştient. Dacă mai şi greşim, se întâmplă pentru că de cele mai multe ori uităm cum am fost şi noi la vărsta lor. Aici, mai intervin bunicii, dragii noştri părinţi, aşa imperfecţi cum au fost şi ei la vremea lor, şi ne mai trag de mânecă, cu câte un remember. Şi aşa cum noi îi iubim, peste imperfecţiunea lor, tot la fel sperăm să ne iubească şi pe noi, imperfecţi şi nu mereu conştienţi, sau poate în alte cazuri prea conştienţi, de imensa responsabilitate pe care ne-am asumat-o.
    Şi totuşi, ce este de făcut? Poate nimic, pentru că asta este viaţa, sau poate să ne amintim mai mult de propriile greşeli din copilărie. Şi, să le mai spunem părinţilor noştri că îi iubim. Chiar dacă au fost prea duri sau au făcut, cine ştie ce alte greşeli. N-au greşit altcumva, decât că şi-au dorit ce este mai bun pentru noi. Aşa cum facem şi noi acum.

  • Clasa I-a B, de la Şc. Gen. nr.17, Botoşani. Învaţătoare D-na Rada Nastasia

  • O carte recomandată de copii

           

                Nu ştiu dacă mai aveţi timp sau bani de intrat în librării, dar măcar de amorul artei tot merită. Obişnuiesc să le mai trec pragul, din când în când, să văd ce a mai apărut şi chiar dacă  nu cumpăr nimic, stau şi citesc până când încep vânzătoarele să se uite lung la mine.
     
    Pentru că îmi place să merg şi eram curioasă să văd o carte, despre care aflasem de la colega mea de birou, m-am oferit să i-o cumpăr eu. Am făcut inspecţia de rigoare, am mai citit câteva pasaje din Orhan Pamuk şi din “Eat, pray, love” , după care am căutat cartea cu pricina.
     
    De ce eram aşa de curioasă? Pentru că şi ea aflase despre respectiva carte, de la copil, care dorea să o citească pentru că vorbise la şcoală cu câţiva colegi care o citiseră. Să afli despre o carte de la propriul copil şi să se discute la şcoală despre aceasta, nu este deloc puţin lucru. Recunosc că îmi este puţin jenă de modul în care am aflat despre o carte celebră. Îmi fac mea culpa şi promit că voi petrece mai mult timp la raioanele de cărţi pentru copii.
     
    Gata cu suspansul. Cartea se numeşte Jurnalul unui puşti de Jeff Kenney şi deja au apărut 4 volume, plus Jurnalul meu.
     
    Nu am apucat aseară să mă uit pe carte, dar astăzi pe drum am citit câteva pagini şi surpriza a fost că voi cumpăra şi eu cartea, în primul rând pentru Mihnea şi în al doilea rând pentru mine. M-a binedispus pe o zi întreagă.
     
    Ideea cărţii este fantastică. Un puşti primeşte de la mami un jurnal, dar refuză să îl facă un “JURNAL INTIM”. Gluma şi psihologia este îmbinată extraordinar. “JURNALUL INTIM” reprezintă în capul lui ceva ce doreşte mami, să facă el.  Adică să scrie acolo lucruri bune şi respectabile. Dar nu se va întâmpla aşa, pentru că indiferent de cât de bună este ideea mamei, este normal ca el să se opună într–un fel, la ceva ce vine de la mami.
     
    “Celălalt lucru pe care vreau să–l lămuresc este că a fost ideea lui MAMI, nu a mea. Dar dacă ea are impresia că o să-mi scriu aici “sentimentele” sau ceva de genul ăsta, e nebună. Nu v–aşteptaţi să o ţin una şi bună cu  “Dragă jurnalule” aşa, “Dragă jurnalule” pe dincolo.”
    “Singurul motiv pentru care am acceptat să fac toate astea este pentru că o să-mi dau seama mai târziu, când voi fi bogat şi celebru, că am ceva mai bun de făcut decât să răspund toată ziua, bună ziua la Întrebări stupide.”
    “Aşa că agenda asta o să-mi fie de folos.”
    Urmează o bandă desenată în care sunt puse întrebările pe care le va primi când va fi bogat şi celebru.
    “Gregory! Povesteşte-ne de copilăria ta!”
    “Ai fost mereu aşa frumos şi deştept?”
    Şi răspunsul lui: “Uitaţi jurnalul meu. Acum ŞUU ŞUU”
     
    Cu un umor foarte bun, relatează tot felul de şotii, spaime şi probleme ale copilăriei, din punctul de vedere şi cu modul de gândire al unui băieţel. Nu cred că are cum să nu le placă băieţilor noştri.
     
     Designer de jocuri video şi autor de benzi desenate, Jeff Kinney s-a născut în 1971 şi a fost inclus de revista americană Time în topul celor mai influente 100 de personalităţi din lume, în anul 2009. În 2004 a publicat versiunea online a jurnalului-Diary of a Wimpy Kid, care în trei ani a atins un număr de 20 de milioane de accesări. Ediţia tipărită a apărut în 2007, urmată de încă 8 volume, din care unul interactiv. Succesul extraordinar a determinat ecranizarea primelor două volume şi anul acesta se aşteaptă a treia. Pană acum, au fost traduse în limba română primele patru volume.
     
    Este bestsellerul nr. 1 în lista de literatură pentru copii, a prestigioasei publicaţii The New York Times şi este una din cele mai bine vândute serii pentru copii, după Harry Potter. Tradusă în aproape 40 de limbi, a avut o  vânzare de peste 35 de milioane de exemplare. Toate aceste date sunt argumente suficiente să o căutaţi şi să o oferiţi copiilor, în încercarea noastră de a–i face să iubească cartea.
     
                Publicată in 2010 la editura Art, am cumpărat–o din librăria de pe Dorobanţi la preţul de 29,90 lei. O găsiţi şi pe Internet la acelaşi preţ,  în general  cu  un  timp de livrare de 2 săptămâni(10 zile lucrătoare), şi cu încă 8 lei taxele de livrare. Exemplul este luat de pe elefant.ro. De pe Okazii.ro o puteţi lua cu 23,92 lei, la care adăugăm 9 lei livrarea prin Poşta Română, în trei zile lucrătoare. Pentru sectorul 6 din Bucureşti se oferă predare personală
     
    Mihaela Dămăceanu

  • Versuri originale

  • Serbarea absolventilor clasei I-a B – Scoala nr.17 Botosani – Invatatoare D-na RADA NASTASIA

  • Din pasiunile lui Mihnea – Corabiile

  • A mai trecut un an!

             Of, Doamne! Oare când s-a dus şi clasa I.

             Îmi aminteam la cafeaua de dimineată, cum îl plimbam prin Parcul Plumbuita când avea doar câteva săptămâni. Era, bineinţeles în landou, şi noi ne uitam cu invidie la copilaşii care învăţau să meargă, păşind pe vârfuri, instabili şi legănaţi. Alături de ei, părinţii aplecaţi, urmăreau emoţionaţi fiecare pas. Alţii erau tot în cărucioare şi Mihai zice: „Uite, acela e mic” Iar eu: ” Nu. E maaare. Are vreo opt luni”
            Şi uite cum am ajuns la opt ani, fără să ştii şi fără să simţi prea mult. O vâltoare este viaţa asta. Te tot rostogoleşti şi nu prea ai timp să meditezi.
            Sunt nostalgică şi supărată astăzi. Băiatul meu a luat ieri prima lui coroniţă şi o mulţime de diplome iar eu nu am fost acolo. Mai vărs o lacrimă şi merg mai departe. Adică, la serviciu. Că de aceea m-am întors în Bucureşti de 6 săptămâni, ca să am unde să merg la serviciu.
            Mihaela Dămăceanu
           P.S. Tuturor copiilor şi părinţilor lor, felicitări pentru rezultatele în anul şcolar, ce tocmai s-a încheiat, şi o vacanţă minunată!

  • REMEMBER

  • PORTRET