Hanul cu Tei este unul dintre locurile mele preferate, cu mult timp inainte de a merge dupa materiale de pictura si desen. L-am descoperit intamplator, pe vremea cand puzderia magazinelor Lipscaniului etala tuluri voaluri si crinoline de mirese, mai mult sau mai putin prafuite. Nici vorba pe atunci, de eleganta de astazi si de cafenelele titirisite, cu flori rosii si palmieri exotici, ticsite pe micile stradute ale Centrului Vechi. Intrand in Hanul cu Tei, parca te intorceai in timp. Lungul culoar – a fost inclus in nomenclatorul strazilor – dintre Lipscani si Blanari, avea pe mijloc banci artizanale din lemn, ce se asortau perfect cu piatra caldaramului si cu ferecaturile usilor negre ale galeriilor de arta si antichitati.
Cam asa ceva:
| sursa |
Lipseau teii ce au dat numele locului, dar era mai usor ca acum sa-ti plimbi imaginatia printr-un taram si un timp in care negutatorii tuturor natiilor isi adaposteau aici, pretioasele matasuri, argintarii si blanuri, intre drumurile lor spre Lipska, Viena, Atena sau Istanbul.
Acum este prea inghesuit de mesele cafenelelor, dar tot imi face placere sa merg.
Cuvantul han provine din persana si inseamna „casa de gazduit si ospatat calatorii contra cost”, zice Wikipedia. Hanul cu Tei dateaza din 1833 si a fost construit de doi negustori bogati ai Bucurestiului, Anastasie Polizu si Stefan Popovici. Au ridicat doua corpuri separate intre ele printr-o curte interioara cu tei. Sa fi fost micuti teii, nu prea stiu unde incapeau in peisaj 🙂 La parter au facut pravalii cu obloane masive, sus erau camere cu geamlacuri mici din lemn, iar in pivnitele boltite ale subsolului intrau pretioasele incarcaturi ale celebrilor negustori, cum ar fi Niculae Kiriloff ce facea comert cu blanuri din Rusia.
Dupa mica plimbare in timp, va propun sa revenim in vremurile noastre si sa vedem o parte din fotografiile dupa care era gata sa plang. Asa cum lesne se poate observa, locul are mult farmec si fara matasurile si argintariile vremurilor trecute. Este si acum o mica desfatare a sufletului, pentru ca tot lucruri pretioase gasim si astazi. Sunt panze pline de culoare si sensibilitate, sunt lucruri incarcate de istorie si emotie, sunt locuri din care o parte a artistilor Bucurestiului isi iau cele necesare muncii lor.
Aceasta postare participa la Miercurea fara cuvinte.
Mihaela Damaceanu
Răspunde-i lui Mihaela Damaceanu Anulează răspunsul