Blog de familie

Blog

  • Adolescenţa pregăteşte plecarea de acasă. Interviu cu Oana Moraru

    Adolescenţa pregăteşte plecarea de acasă. Interviu cu Oana Moraru

    Aşa cum am scris recent, abia aştept ziua de duminică, 28 mai. Între orele 10-15 voi fi la Double Tree by Hilton Bucharest, la seminarul Oanei Moraru, „Adolescenţa-Anii identităţii” .

    Orice părinte sau dascăl ce doreşte să înţeleagă mai bine adolescentul şi/sau să găsească răspunsuri la întrebări ce îl frământă poate participa la seminar. La sfârşitul articolului, avem un cod promoţional prin care beneficiaţi de o reducere la înscrierea prin intermediul acestui blog.

    Oana Moraru este managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic, profesor și învățătoare. Ideile Oanei le găsiți pe platforma Vocea părinților.

    Vreau să vă mărturisesc că sunt foarte bucuroasă şi chiar mândră de statutul de blogger partener, situaţie ce a permis obţinerea acestui discount pentru cititori şi un interviu incitant, în avanpremiera evenimentului.

    Oana a fost deosebit de draguţă să îmi răspundă la 3 întrebări şi vă spun că am fost destul de marcată după ce le-am primit. Încă mai sunt şi cred că voi fi în continuare 🙂  Viaţa e o transformare complexă şi continuă, perioada creşterii copiilor fiind una solicitantă şi răscolitoare, având în vedere responsabilitatea şi  emoţiile implicate. Important este să ne înţelegem copiii şi să lăsăm cursul firesc să se deruleze. Nu mă întrebaţi cât de bine reuşesc. Dar mă străduiesc mult.

    Iata intrebările şi, mai ales, răspunsurile:

    1.După mai mult de un deceniu în care părintele este modelul cel mai apropiat şi drag copilului, urmează adolescenţa, perioadă în care mulţi copii încep să-şi câştige autonomia şi să-şi manifeste revolta faţă de prea multe reguli, faţă de şcoală şi bineînţeles, faţă de părinţi. Ce crezi că putem face pentru a trece mai uşor peste această perioadă plină de minilupte în familie, astfel încât să păstrăm cât mai mult prietenia cu copilul şi armonia în familie?

    Oana Moraru: Întrebarea asta ascunde o mare iluzie: că părintele ar trebui să își mențină controlul permanent; că în adolescență parcurgem o fază tranzitorie de nesupunere care ar putea fi evitată sau corectată. Nu, adolescența nu este o fortună hormonală aducătoare de certuri și contradicții, ci o perioadă de grație excepțională, în care creierul trece, alături de mama-natură, prin cele mai importante transformări care pregătesc PLECAREA DE ACASĂ. Deci, antagonismele cu părinții sunt plasa de rezistență pentru antrenarea abilității de a sări departe de cuib. Primul lucru pe care îl fac puii de animale când cresc mari este să se hârjonească cu părinții, să îi pândească, să îi vâneze, să îi muște în joacă – toate programate inteligent în celulele noastre – pentru a ne verifica puterile de supreviețuire dincolo de casă. Dacă mama și tata iau aceste lucruri personal, adică își aduc și ei în ring orgoliile, sigur că scena de luptă devine inutil de serioasă.
    Problema nu este la adolescenți. Este la părinții care uită să se schimbe pe sine, să își moduleze discursul, tonul vocii. Ei trăiesc falsa iluzie că pot rămâne autoritari, că pot judeca, interzice și da sentințe fără negociere sau filtru emoțional.  Jung spune că după 40 de ani, omul se naște a doua oară: intră la rândul lui într-o criză din care ori iese într-o lumină spirituală și înțeleaptă, ori înțepenește în resentimente, egocentrism, și iluzia că lumea este pentru satisfacerea ego-ului. Deci, să nu uităm, că cele două crize coincid: și adolescenții, și părinții se află împreună într-o perioadă de tranziție. Ce trebuie să știe părintele este cum funcționează creierul după 13 ani, ce condiționări neurologice există înspre binele tânărului și nu nu neapărat înpre liniștea părintelui. Despre asta voi vorbi mai mult la cursul meu din 28 mai.

    2. Băiatul nostru (13 ani, clasa a VI-a la Liceul Nicolae Tonitza) are de câţiva ani o pasiune pentru graffiti, ce pare că tot creşte în intensitate. A pornit de la desene pe hârtie şi a ajuns la manifestarea pe pereti adevăraţi. Urmare discuţiilor din casă legate de drepturile proprietarilor respectivelor imobile, a căutat un mod de a împăca şi capra şi varza, începând să deseneze pereţii clădirilor abandonate sau picioare de poduri. Aceste locuri vin cu  riscuri generate de structuri nesigure de rezistenţă sau de frecventarea lor de către persoane periculoase. Cum ar fi bine să procedăm pentru a nu-i tăia aripile, dar a-l proteja cât mai mult de riscurile existente. I-am oferit varianta de a-l însoţi, însă a refuzat şi a mers fără să ne spună.

    Oana Moraru: Una din marile condiționări naturale ale creierului adolescent este nevoia de a explora locuri și acțiuni periculoase. Este antrenamentul naturii pentru viitoarea doză de neprevăzut din viața noastră. Nu este vorba doar de copilul vostru, nici măcar de ce alege el. E vorba de mama-natură și medalia cu două fețe a oricărui lucru natural. Este foarte adevărat că statisticile arată că deși aceasta este vârsta când fizic, tânărul este la starea maximă de sănătate și vigoare, cele mai multe accidente și decese apar tot acum, din cauza poftei naturale pentru neprevăzut, pericol. 
    Ca să îl ajut, l-aș informa. I-aș pune în brațe toate aceste informații despre cum natura îl slujește, îi hrănește nevoie de independență, dar îl și taxează, dacă nu alege să se iubească suficient și să își estimeze riscurile, dincolo de pasiune. Informația te ajută să te detașezi un pic de tine, să te înțelegi din exterior, să nu mai iei atât de în serios fiecare pornire ca fiind a ta propriu-zis, și, deci, de netăgăduit. Instinctul de conservare, precauția, se cultivă când îi ajutăm să înțeleagă, fără să ne ambalăm mult emoțional, fără să pară că este vorba doar de fricile noastre și nevoia noastră de control. Pentru că exact această nevoie îl va îndepărta și mai mult de la sfaturile noastre. Conectați-vă cu el și vorbiți-i pe un ton neutru despre cum fiecare etapă din viața noastră înseamnă un prog, cu câștiguri și pierderi și dați-i încrederea că va ști să își gestioneze riscurile.

    3. La ce vârstă ar fi indicat să eliminăm controlul temelor copiilor? Pe la sfarşitul clasei a V-a aceasta activitate ajunsese o mare sursă de conflict între mine şi băiat, astfel că anul acesta am considerat că e cazul să-şi asume integral responsabilitatea temelor proprii. Media generală a scăzut binişor şi mă întreb dacă este e cazul să reiau parţial controlul temelor şi al învăţării lecţiilor?

    Oana Moraru: Clasa a V-a este altă mâncare de pește. Programele de clasa a V-a sunt create ca și cum copiii cresc într-o vară cât alții în doi ani. Copiii au mare nevoie de sprijinul părinților în clasa a V-a, la teme. Lăsați la o parte judecățile despre ce ar trebui și ce nu ar trebui să facem și estimați sincer nevoia copilului de a fi ajutat. Și ajutați-l!
    Dependența se dobândește când cel care ajută – meditatorul sau părintele- n-are tehnici de împuternicire a copilului, emoțional vorbind, în timpul efortului academic. Fie sunt zoriți, fie sunt judecați, fie sunt certați, fie mama pare exasperată și la capătul puterilor – sigur acestea sunt ingredientele care-l fac pe copil să se simtă neputincios pe termen lung. În plus, părinții mai au și altă meteahnă, aceea de a programa practic copilul, neuro-lingvistic vorbind, să atace teme ca pe ceva de care trebuie să scape: ”hai să scăpăm de teme, și pe urmă ești liber”, ”vezi, dacă nu faci la timp, nu mai ai deloc timp de joacă” ect. Supraraționalizări de genul și punerea temelor în antiteză cu joaca e moarte sigură a oricărei angajări autentice. Ajutați-vă copiii ori de câte ori au nevoie, cu îngăiduință, cu răbdare, cu acceptare, cu multe cuvinte care îl fac să se simtă deștept, capabil, independent. Prindeți-l când e bun, nu când e rău!

    Mulţumesc din suflet pentru răspunsuri, le-am citit şi răscitit. Sunt sigură că efectul lor va persista, că voi fi captivată duminică şi că voi mai afla şi alte informaţii valoroase despre aceşti ani ai adolescenţei, pe care nici nu zici că şi noi i-am parcurs odată…

    Seminarul despre anii adolescenţei va avea loc duminică, 28 mai orele 10 – 15, la DoubleTree by Hilton Bucharest Unirii Square, situat pe strada Nerva Traian nr. 3A.

    Preţul pentru o persoană este de 250 lei şi include masa şi suportul de curs.

    Cei care se înscriu prin intermediul acestui blog, vor trimite mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_blogdefamilie şi beneficiază de o reducere de 50 de lei din preţul de mai sus.

    Va multumesc pentru ca imi sunteti alaturi!

    Dacă vă place ce citiţi aici, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

  • Încurajarea, cel mai bun lucru pentru viitorul copilului

    Încurajarea, cel mai bun lucru pentru viitorul copilului

    Toată lumea ştie vorba aia din bătrâni, cum că orice poţi să îi dai copilului, doar noroc nu poţi să-i dai.

    Consolându-ne cu ideea că norocul ţi-l mai faci şi singur, există  două lucruri foarte importante, pe care nimeni nu ne poate împiedica să le oferim copiilor noştri: iubirea şi încurajarea.

    Iubirea şi încurajarea pot fi oferite necondiţionat copiilor, acestea fiind premisele unui viitor adult fericit. Cu condiţia ca ele să fie percepute de copil.

    Ca şi mine, gândiţi că orice părinte (neatins de vreo boală psihică) îşi iubeşte copilul. Orice părinte normal la cap face tot ce este posibil să crească un copil fericit. Pentru el munceşte, trudeşte toată ziulica la serviciu şi acasă ca să îi poată pune ceva pe masă, să îl îmbrace şi să il educe cât mai bine cu putinţă.

    Dar să ştiţi că nu este suficient să le facem pe astea, aşa zic psihologii. Copilul nu percepe ca noi. Copilul care le are, consideră aceste lucruri ca fiind naturale şi fireşti. Ceea ce vrea el de la noi este mai mult de atât. Vrea timp dedicat lui, vrea atenţie, vrea să fie înţeles şi acceptat aşa cum este. Vrea să simtă încurajare şi iubire necondiţionată, dorind să fie iubit şi când ia o notă mai mică şi când face vreo altă năzbâtie.

    Nu e chiar uşor. De obicei suntem plini de treburi şi epuizaţi după toate sarcinile cotidiene. De unde să mai ai energie să asculţi poveşti despre colegi, la ora 23,30? De unde să mai ai răbdare să fii prezent cu mintea la fiecare moment în care copilul cere atenţie? Cum să nu te enervezi când spui de mii de ori că hainele se lasă în dulap sau în coşul de rufe? Cum să nu intre toată sperietura lumii în sufletul tău, când observi că pe tine te interesează rezultatele şcolare, mult mai mult decât pe el?

    Adevărul e că nu am răspunsul la toate astea. Şi nici nu prea cred că putem fi perfecţi. Dar ştiu că ne străduim fiecare, cât de mult putem şi oleacă mai mult.

    Iar în ceea ce ne priveşte pe noi, se pare că există ceva la care ne-am descurcat, şi anume încurajarea copilului să facă ceea ce îi place.

    Mihnea a început să deseneze în jurul vârstei de 5 ani. Prima dată m-a impresionat cu o pasăre. Apoi făcea de zeci de ori obiecte care îl fascinau pe el în diverse perioade. A avut perioada caracatiţelor,  perioada corăbiilor, a locomotivelor, a tancurilor. Unele erau chiar frumoase, şi bineînţeles că îi spuneam cât de mult ne plac. În sinea mea gândeam uneori că exersând mult acelaşi obiect, nu ai cum să nu il faci din ce în ce mai bine.

    La grădiniţă copiii acordau atenţie desenelor lui. Pentru sufletul lui a fost important că un lucru ieşit din mâinile lui era pe placul copiilor. Cred că la momentul acela aprecierea copiilor a fost chiar mai importantă decât cea venită de la noi.

    Tot atunci a fost de acord să meargă la un curs de desen. Unul modest şi gratuit, dar a continuat să meargă timp de un an întreg.

    Ne-am mutat din Bucureşti, clasa întâi a fost la Botoşani, unde am avut alte priorităţi. A continuat să deseneze pe toate foile care îi picau în mână. Când am revenit în Bucureşti a mai mers la încă un curs, unde s-a ataşat foarte mult de domnul profesor Ghiaţă Nicolae. Următorii doi nu a mai vrut să continue pentru că domnul profesor nu mai avea ore la acea şcoală.

    Chiar dacă şi-a schimbat focusul, a continuat să deseneze pe caiete şi foi. În clasa a IV-a, doamna învăţatoare m-a convins să mergem la Liceul Tonitza. Am povestit acest lucru, nu mai reiau. Doar mai transmit nişte mulţumiri din tot sufletul!

    Ideea este că atât de la noi, cât şi de la cei din jur, băiatul a primit multă încurajare. Pe fondul unei înclinaţii existente, acestea au făcut ca pasiunea lui să înflorească!

    Ceea ce vreau să subliniez este că fiecare din aceste încurajări, fiecare din aceste cuvinte bune, au cladit puţin câte puţin încrederea copilului. „Cărămidă cu cărămidă”, e o vorbă a soţului meu.

    Asta vreau să vă transmit. Că fiecare vorbă de încurajare spusă unui copil, contruieşte zidul cel mai important pe care vrem să îl creştem în copilul nostru, şi anume cel al încrederii în el însuşi.

    Plecând de acasă cu încredere, copilul va avea mai mult curaj să arate şi altora ce poate el. În felul acesta va avea parte de încurajare şi de la alţii şi astfel există şanse mari să creştem un viitor adult fericit.

    Dacă doriţi să ne vedeţi desenând în familie, vă invităm pe 1 iunie, la ora 10,00, în parcul Alexandru Ioan Cuza(IOR), la Foişor.

    Radio Itsy Bitsy a reuşit sa obţina ca ziua de 1 iunie să devină zi liberă naţională. De aceea, de anul acesta Ziua Copilului se sărbătoreşte în familie, atât de copii, cât şi de părinţii lor.

    Vor fi 10 ore de bucurie în familie, un festival maraton în care copiii se vor juca cu părinţii! Mai multe amănunte găsiţi aici.

    În concluzie, „Hai la Cea Mai Itsy Bitsy Zi Libera Nationala”!

  • Sunt unii oameni…

    Sunt unii oameni…

    …care ştiu atât de frumos să exprime idei, încât devii dependent de textele lor.

    Sunt unii oameni cu care îţi începi şi îţi termini ziua, gândindu-te unde găsesc atâta înţelepciune. De unde au primit talentul de a exprima idei cu care rezonezi perfect, pe care le simţi şi le crezi atât de ale tale şi le-ai spune şi tu continuu, dacă ai avea măiestria de a-ţi pune gândurile în vorbe.

    Sunt unii oameni care nu cer niciodată nimic şi care te uimesc cu disponibilitatea de a-ţi oferi timp şi atenţie, grijă şi înţelegere, de rămâi uimit pe viaţă în întrebare de cum e posibil să existe aşa ceva.

    Sunt unii oameni cu care rezonezi atât de bine, încât iţi pare că ai vorbi săptămâni de-a rândul şi tot nu ai epuiza ideile pe care vrei să li le împărtăşeşti.

    Sunt unii oameni care scriu aşa de bine, ale căror gânduri sclipesc în rutina numită viaţă, de te întrebi cum de nu este acolo tot Internetul să le afle.

    Sunt unii oameni care te încântă de ani de zile cu vorbe bune, cu fotografii superbe, cu umor fin, cu înţelepciune şi profunzime, cu păreri ce te ridică, învaţă şi înţelepţesc.

    Şi evident că nu toţi oamenii sunt aşa. Sunt şi alţi oameni foarte îndrăgostiţi de persoanele lor. Sunt şi oameni care consideră că adevărul şi dreptatea s-a inventat pe lume doar ca să întărească puţinele idei din capul lor. Sunt şi oameni care te izbesc aşa de tare cu aroganţa, de nu mai înţelegi de ce o mai fi loc pe lume şi pentru altceva în afara de ei. Sunt cei care le ştiu pe toate şi răspândesc toată ştiinţa aceasta continuu, fără să observe că în jurul lor se face un mare gol. Şi care atunci când sesisează cea mai mică împotrivire la ceea ce debitează aberant de continuu, împroaşcă jigniri şi frustrări. Sunt unii oameni perfecţi în propriii lor ochi, oameni care deţin monopolul dreptăţii şi al adevărului. Oameni care nici nu sesizează că cei 99 din jurul lor caută motive să dispară atunci când ei apar.

    Dar nu despre oamenii din a doua categorie vroiam să vorbesc. Ei au fost amintiţi aici ca exemplificare a dualităţii vieţii, a yin-ului şi yang-ului, a eternei lupte dintre binele şi răul din poveste. În viaţă, nuuuu e aşa 🙂

    Eu vroiam să vă spun că principalul beneficiu al prezenţei Internetului în timpurile noastre este dat de oamenii din prima categorie. Şi dacă tot petrecem atâta viaţa pe net, atunci să o facem învăţând ceva, evoluând cumva.

    E plină lumea de oameni de toate categoriile şi părerile. Nu putem ajunge la toţi, nici nu putem continuu să stăm pe net, nici nu putem citi tot şi fi peste tot.

    Dar unii dintre ei merită mai mult. Merită ca alţii să observe câtă dăruire şi bunătate este în ei. De aia am scris dintr-o suflare textul ăsta. Ca să vă arăt!

    Doar ca paranteză, amintesc că îmi pare rău că nu fac acest lucru pe cât de mult aş vrea. Dar atâta cât am putut până azi, atât cât pot şi azi şi în viitor, voi încerca să vă arăt unii dintre oamenii care mă inspiră şi pe care eu îi văd ca fiind foarte frumoşi. Gusturile sunt relative, sigur că nu tot ce îmi place mie vă place şi vouă. Dar eu pot alege numai cu gusturile mele  🙂

    Pentru azi, vă trimit în vizită în următoarele locuri:

    Draga mea, m-am îndrăgostit de ultimul trandafir!

    Vreau să mulţumesc tuturor celor care prin munca lor pe blog trimit inspiraţie şi idei minunate în jur, se mai întâmplă să fie de folos unora dintre noi, să ne încânte sufletul sau creierul.

    Şi mai vreau să mulţumesc universului pentru bogăţia de oameni minunaţi pe care am privilegiul de a-i citi, cunoaşte, admira!

    Cu recunoştinţă,

    Mihaela

  • File de macrou la cuptor, reţetă de 10 minute

    File de macrou la cuptor, reţetă de 10 minute

    Reţeta de file de macrou la cuptor este una din cele mai uşoare si rapide reţete posibile, cu condiţia să iei din magazin peştele deja curăţat şi tăiat 🙂 .

    De mult timp nu am mai scris o reţetă pe blog şi asta pentru că nu am mai făcut vreuna mai dificilă, mai elaborată sau deosebită.

    Însă sâmbătă m-am gândit că multă lume vrea reţete uşoare şi rapide, aşa cum şi mie mi se întâmplă de sute de ori. În viteza în care trăim, reţetele rapide câştigă din ce în ce mai mulţi adepţi.

    De aceea am făcut (tot cu viteză) câteva fotografii şi mi-am zis că nu strică să vă reamintesc de o reţetă pe cât de uşoară, pe atât de sănătoasă.

    Şi nu e musai să fie macrou, orice file de peşte merge foarte frumos 🙂 . Pornisem să cumpăr cod, dar m-am razgândit în magazin.

    Ingrediente

    • 600 de grame de file de macrou;
    • o lămâie mică;
    • o roşie mai măricică;
    • oregano;
    • sare, piper, ulei;
    • foaie de copt.

    Mod de preparare file de macrou la cuptor

    1. Spălăm bine cele trei ingrediente de bază, le lăsăm puţin la scurs şi absorbim cu şerveţelul apa de pe bucăţile de peşte.
    2. Tăiem o bucată de hărtie de copt şi o aşezăm în tavă.
    3. Feliem subţire lămâia şi roşia.
    4. Punem bucăţile de macrou peste hârtia din tavă, aşezăm frumos feliuţe de lămâie şi de roşie, stropim cu puţin ulei şi presărăm sare, piper şi oregano.
    5. Lăsăm macroul la cuptor(la foc mediu) pentru aproximativ 20 de minute, până se rumeneşte frumos.

    Timpul total de pregătire nu depăşeşte 10 minute, iar timpul de coacere este 20, aşa cum am spus mai sus.

    Noi l-am servit simplu de data aceasta, aveam încă un fel suficient de consistent. Merge foarte bine cu cartofi fierţi sau broccoli la tigaie, garnituri care de asemenea sunt uşor de făcut. În total, un fel principal de mâncare ce se poate prepara cu tot cu garnitura, în 30-40 de minute.

    Un mod mai elegant de prezentare ar fi să punem peştele „în papiotă”.

    Se taie foi de hârtie de copt într-un număr egal cu cel al bucăţilor de peşte, se aşază peştele pe fiecare hârtie şi se asezonează cu ce ne place. Apoi se leagă fiecare capăt al hârtiilor cu aţă, obţinând o formă similară unei bărcuţe. Forma obţinută menţine peştele permanent în suc şi se pătrunde mai bine cu aromele condimentelor. Am făcut şi eu o dată, dar nu ştiu de ce nu am şi pozat.

    Arată frumos, dar trebuie să nu fii în mare grabă şi foame, că atunci nu mai ai chef de legat capete de bărci 🙂

    Poftă bună la un peştişor la cuptor, azi, mâine sau poimâine!

  • Trei idei la o cafea

    Trei idei la o cafea

    Astazi scriu putin, promit! Se aduna o multime de idei de articole prin capul meu valmasit si reusesc sa pun pe ecran doar a zecea parte din ele. Ca sa nu le pierd pe drum, zic sa mai fac asemenea articole cu ideile care se plimba prin minte dimineata, la cafea.

    Primul lucru pe care vreau sa il fac dupa ce public articolul acesta este sa completez formularul 230 prin care sa optez pentru virarea catre o entitate nonprofit a cotei de 2% din impozitul anual. De 2 luni imi zic sa nu uit sa fac treaba aceasta si noroc de o colega. Credeam ca termenul a trecut deja, dar ea zice ca se mai poate pana pe 30 mai. Am verificat pe site-ul ANAF, acolo se precizeaza ca 25 mai ar fi data limita. Zic sa va anunt si pe voi, ca este pacat sa nu viram acesti bani unei asociatii sau fundatii cu care rezonam. Eu voi dona Asociatiei parintilor din Liceul Tonitza, sunt direct interesata sa ii ajut cumva. Mai mult de atata nu prea fac, din pacate.

    Daca cineva doreste sa doneze aceleiasi asociatii, va trimit cu drag formularul pe mail. Doar sa imi spuneti la shoppingshop2010@ymail.com sau mihatoza@yahoo.com.

    Formularele completate se pot trimite si online, spune ANAF.

    Toata saptamana trecuta am fost cu ochii dupa irisi. I-am cautat prin toate curtile si gradinile din drumurile pe care le fac. Langa serviciu am 3 gradini spectaculoase, am mai pus eu fotografii pe blog. Intr-una din ele strajuia o mare de irisi, drepti si mandri ca niste osteni. In alta sunt infloriti cei frez si cei galbeni, facliile albastre s-au cam ofilit. Plus motati din astia in doua culori, ca in fotografia de mai sus. In a treia nu sunt irisi, dar nemtisorii mov se ridica la fel de falnici. Toata admiratia pentru oamenii acestia ce se ocupa de gradinile blocurilor, nu v-am spus ca toate trei sunt in fata unor blocuri.

    Sunt foarte incantata de un produs. Nu mai da din mine entuziasmul pe-afara, in materie de produse de curatenie. Dar cu acestea chiar asa s-a intamplat. Este vorba de servetele universale de curatat cam tot ce misca (sau nu misca) in casa omului. Le-am luat de la Lidl si sterg de drag cu ele peste tot. Pac, iei servetelul si cureti de minune orice suprafata in afara de mobila. Erau si speciale pentru mobila, o sa le incerc si pe acelea. Cel mai tare m-am incantat la cabina de dus. Are pereti transparenti cu tot felul de striatii in ei si niciodata nu imi placea cum ieseau. Cu servetelul minune, am sters mai usor si mai eficient ca oricand.

    Pana si Mihnea s-a entuziasmat de cat de usor si-a curatat bicicleta. A consumat el jumatate(exagerez) din pachet, dar bicicleta sclipeste. Direct la Lidl merg dupa-amiaza, sa mai cumpar un pachet din cele universale si unul de mobila. Buna treaba face magazinul asta si bine ca s-au gandit sa iasa si in drumul meu  🙂

    Gata pe ziua de azi, o saptamana frumoasa va doresc!

  • De ce sunt nerabdatoare sa o cunosc pe Oana Moraru

    De ce sunt nerabdatoare sa o cunosc pe Oana Moraru

    Astăzi vreau sa vă invit la seminarul pentru părinţi şi dascăli, „Adolescenţa-Anii identităţii” susţinut de Oana Moraru în data de 28 mai, orele 10-15 la Double Tree by Hilton Bucharest.

    La sfârşitul articolului, găsiţi un cod prin care beneficiaţi de o reducere dacă vă înscrieţi prin acest blog.

    Ma gândesc la acest eveniment de mai mult timp si recunosc că am oscilat între câteva variante prin care să încerc să vă îmbii la el.

    Întrucât sunt aşa de subiectivă 🙂 am ales-o, până la urmă, pe cea  mai personală dintre ele.

    Prima mea întâlnire (indirectă) cu Oana a fost printr-un articol pe care l-am citit în urmă cu 3-4 ani.

    Sunt şanse mari să o ştiţi pe Oana Moraru. În caz contrar, aflaţi acum că este este managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic, profesor și învățătoare. Ideile Oanei le găsiți pe platforma Vocea părinților.

    În  tot ceea ce scrie mai sus, există un amănunt care m-a răscolit pe mine foarte mult si foarte personal.

    Am închis revista şi m-am reîntors brusc în urmă cu 27 de ani. Eram pe scara profesorilor, urcam spre cancelarie. Din spate mă ajunge domnul profesor Onuţă Ion. Trec aici numele dumnealui, în speranţa că există cineva care îl cunoaşte si pentru că acest om merită din plin nişte cuvinte de maximă recunoştinţă.

    Eram colegi la momentul întâlnirii pe acea scară. M-a surprins întrebându-mă dacă am văzut că notele elevilor noştri erau aceleaşi. Adică aproape fiecare elev avea la chimie aceeaşi notă cu cea pe care dumnealui o pusese la matematică. Nu observasem DELOC. Dacă mă mândresc în sinea mea cu ceva din culisele acestei frumoase meserii, acesta este faptul că niciodată nu am deschis cataloagele la ultima filă-cea despre părinţii elevilor- şi nici nu aveam obiceiul să mă uit la notele de la celelalte discipline şcolare.

    Dar afirmaţia domnului profesor m-a uimit foarte tare si m-a bucurat şi mai mult decât m-a uimit.

    Pentru mine a fost una din cele mai importante confirmări ale faptului că aveam şanse să fac bine acea meserie. Cu doar 5 ani în urmă, domnul Onuţă, în calitate de profesor de matematică şi dirigintele clasei, venea duminici la rând să mai facă cu toată clasa încă vreo  3-4 ore, peste cele 6 săptămânale ale unei clase de profil. Ne pregătea gratuit pentru admiterea la facultate.

    Pe lângă acest lucru deosebit pe care îl făcea profesorul şi omul extraordinar care a fost, o parte  din rezultatele foarte bune pe care toti le-am obţinut la admitere, venea şi din sistemul lui de notare.

    Ne năucise în clasa a IX-a cu notele lui. După ce a terminat de predat toate formulele la trigonometrie, ne-a scos pe rând la tablă şi ne-a ascultat. Cred ca mai mult de jumătate din noi au luat atunci un 3.

    Ne-am învăţat lecţia şi nu cred că a mai dat prea multe note din oral în cei 4 ani de liceu. Aproape toate celelalte note au fost din lucrări scrise. Ne dădea 3-4 lucrări pe trimestru, a căror durată era de 7 minute. Acest sistem ni se parea foarte dur, parcă şi acum îmi pare la fel 🙂

    Cert este că până la sfârşitul liceului, adusese aproape 80% din clasă la nivel de 9 şi 10 la matematică, în condiţiile în care ne luase de la note de 6-7 cu lucrările alea teribile de 7 minute. Am intrat la facultate 35 de elevi din 36.

    Lucrările nu conţineau subiecte foarte grele şi nici nu erau multe. De obicei ne dădea câte 3 exerciţii de nivel mediu. Dar nu puteai termina dacă nu ştiai din start să le faci foarte bine. De asemenea, dacă atenţia îţi juca vreo festa, tot nota 6 o încasai, căci nu mai aveai timp să revii peste ce rezolvasei.

    Pe cât de dure erau aceste extemporale, pe atât de uşor şi simplu mergea totul la predare. Văd o mulţime de profesori care vor ca elevii lor să fie capabili să lucreze exerciţii dificile. Cu cât mai dificile, cu atât mai bine!

    Părerea mea în aceasta privinţă este fix pe dos. Imi pare imposibil ca o intreagă clasă(mai ales când vorbim de ciclul gimnazial şi nu de licee de profil), să poată efectua exerciţii dificile.

    Nu ştiu cum de s-a pierdut pedagogia pe drum.

    Exerciţiile foarte dificile sunt pentru câţiva elevi(cu bold, majuscule si orice ar putea întări aceasta idee).

    Majoritatea elevilor trebuie să dobândească noţiuni de bază care să fie însuşite o dată pentru toată viaţa.

    Cum a reuşit domnul profesor să obţină acest lucru de la noi?

    Nu ne dicta teorie infinită la matematică. Notam esenţialul în caiete şi apoi trecea repede la exerciţii. Primele erau lucrate foarte încet, nu ne lasă să sărim nici cele mai simple etape ale rezolvării. Aceste salturi erau permise doar de al doilea, al treilea încolo. Lucram foarte multe exerciţii în clasă, în ordinea crescătoare a dificultăţii. Niciodata, dar absolut niciodată nu începea cu exerciţii sau probleme dificile, aşa cum tot văd eu că se practică azi. 

    E ca şi cum toată treaba aceea de fixare a informaţiilor noi trebuie făcută de alţii. Cei care pot şi care vor. Altfel, copiii noştri rămân cu multe lacune. La şcoală facem exerciţii de olimpiada, iar acasă, dacă avem cum, fixăm concepte de bază.

    Îmi pare extrem de rău că aşa a ajuns şcoala. Noi scoatem olimpici din cei ce au înclinaţii şi o mare masă de copii ce nu are conoştinţe de bază, ce nu ştie să scrie şi este plictisită peste măsură.

    Povestind ce fel de profesor a fost dirigintele meu, poate că înţelegeţi de ce m-am bucurat atât de mult că dădeam notele ca şi el. Dumnezeu să îl odihnească acolo unde este acum, mare pedagog a putut fi si multe gânduri de recunoştinţă trimit către dumnealui de câte ori îmi amintesc.

    Dar cred că vă întrebaţi care este legatura cu Oana Moraru?

    Vă explic imediat.

    În primul rând că am mai ascultat-o pe Oana şi părerea mea de fost profesor(evident influenţat de cei de modă mai veche) este că Oana păstrează ceva din acea rigoare care îmi pare pe cale de dispariţie.

    Tot aşa îmi pare şi metoda de lucru cu copiii. Una care păstrează seriozitatea celor ce ne-au fost modele la catedră.

    Vremurile s-au schimbat mult. Sigur că ceea ce se aplica acum 30 de ani nu mai decât parţial valabil astăzi.

    Copiii aceştia sunt ca nişte extratereştri pentru noi. Cu ei nu mai merge teama, nu mai există frica de părinte, şcoală, profesori. Asta nu e deloc rău. Cu ei funcţionează stârnirea curiozităţii. Serios, îmi pare că sunt foarte curioşi şi îmi place mult acest lucru. Doar că şcoala noastră nu s-a adaptat deloc la acest lucru.

    Însă oricât de curioşi şi de minunaţi sunt(chiar sunt!!!!), totuşi nu s-au născut ştiind deja să scrie şi să rezolve sisteme de ecuaţii cu 3 necunoscute.

    Ce să mai vorbim de geometrie, trigonometrie sau limbi străine?

    Acestea se fixeaza prin exerciţii. Şi exerciţiile trebuie să se facă pornind de la simplu către complex. La foarte complex ajungem doar cu cei câţiva care au înclinaţii spre disciplina aceea.

    Zic si eu, poate mă aude cineva…

    Atât cât am ascultat-o pe Oana, îmi pare că înţelege foarte bine aceste lucruri.

    La fel cum îmi pare că trebuie să o întreb o muţime de lucruri despre adolescenţă. Am fost şi eu odată, dar zici că am uitat. Am lucrat şi eu 7 ani ca profesor, dar parcă nimic din ce mergea cu ceilalţi copii, nu prea merge cu al tău. V-am povestit recent cum am rămas incremeniţi, da?

    Cum să îmi ajut cel mai bine copilul, asta vreau să mai învăţ de la Oana. Şi în materie de şcoală, şi în materie de viaţă.

    Căci acasă, şi nu numai, adolescentul este AŞA:

    Sunt rebeli, irascibili, îți împing răbdarea peste limite, te provoacă, te înfruntă, sunt pe cale să-ți confirme cele mai negre temeri.

    S-au retras, nu mai comunică, stau în casă, pierd ore în șir în fața ecranului, nu au prieteni, se simt neînțeleși, sunt nervoși și par să aibă urechile acoperite pentru toate cuvintele și intențiile tale bune.

    La ce întrebări răspunde evenimentul aflaţi aici. Mie doar la una nu imi trebuie răspunsul, de zici că nu mai ştiu nimic pe lume 😥

    Şi ultimul motiv, cel mai si mai personal, care mă răscolise când am citit articolul, este dat de un loc ce ne este comun.

    Şcoala (şi scările despre care scriam mai sus) se află în Călăraşi. Oraşul în care m-am născut, am învăţat 12 ani şi am predat 2 trimestre. Sufletul meu pângea după Bucureşti, aşa că am dat totul pe o carte şi m-am înfiinţat în capitală. Am continuat să lucrez la catedră 6 ani şi apoi mi-am mai luat o dată zborul.

    Şcoala Helikon este în Călăraşi. Citind acel articol din revistă, m-am bucurat şi m-am întristat. M-am bucurat pentru ea si pentru oraşul acela din care eu am plecat prea repede, m-am întristat puţin pentru mine, gândindu-mă cum ar fi fost dacă nu renunţam la profesorat. Daca nu plecam dintr-o profesie cu care părea că am multe afinităţi… Nu spun că îmi pare rău. Sunt bine, doar că am şi momente de nostalgie.

    Felicitările mele, Oana Moraru!

    Abia aştept să te cunosc şi mult aş vrea să vizitez şcoala Helikon!

    Am scris toată povestea ca să vă spun că m-aş bucura să ne întâlnim acolo, să mai aflăm răspunsul la unele întrebări!

    Evenimentul se desfășoară între orele 10 – 15, la DoubleTree by Hilton Bucharest Unirii Square, 3A Nerva Traian Street, 031041 București. Preţul pentru o persoană este de 250 lei şi include suportul de curs şi masa.

    Cei care se înscriu prin intermediul acestui articol, vor trimite mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_blogdefamilie.

    În acest caz, prețul biletului se va reduce la 200 lei.

    Mulţumesc pentru tot sprijinul şi vă rog să transmiteţi informaţia mai departe!

  • Revolutie in alimentatie

    Revolutie in alimentatie

    „Nu e bun, e foooaaaarteee bun!” a fost odata o afirmatie ce m-a pus usor amuzant pe ganduri. Intai pentru ca a facut o pauza intre cele doua propozitii din fraza, timp in care fata mea era sa ajunga la podea 🙂  Apoi pentru ca m-am gandit ce mult conteaza incurajarea chiar si in bucatarie. Sau poate, mai ales in bucatarie:)

    Evident ca Mihnea a fost autorul acestei fraze rostite teatral.

    Insa pana aici a fost ceva drum.

    Chiar daca eram tare furnicuta in copilarie, ajutor de nadejde pentru mama (si va poate confirma), baza casei si a gospodariei  🙂 cand am plecat la facultate au venit ani in care am uitat total de gatit. Mancam permanent la cantina complexului studentesc si ne dadeau aia acolo o mancare… foarte buna pentru slabit. Cu exceptia verzei a la Cluj, nu-mi aduc aminte de alt fel care sa imi fi placut. Dar imi amintesc de ziua in care eram obligati sa acordam ajutor la cantina studenteasca si cat de unsuroase erau tavile metalice in care serveam masa(brrr). Insa munca aceea in comunitate nu era un lucru rau! Rea era mancarea.

    Am avut noroc cu mamele noastre, raspandite in colturi diferite de tara. Trimiteau saracutele de-a pacheeete la Bucuresti…Sarbatoare era pe sufletele, dar mai ales pe burti.

    Toate erau pricepute, toate gateau numai in casa si multa cultura gastronomica am acumulat atunci. Teoretica, evident.

    Dupa ce am terminat facultatea si nu am mai stat in camin, gateam din Paste in Craciun. Sigur ca exagerez de dragul efectului artistic.

    Saracul tata era tare ingrijorat. De cate ori ma vizita si deschidea frigiderul, se lasa cu replica:

    „Mai femeie, fata asta a noastra o sa moara de foame.”

    Mama era ceva mai increzatoare, stia ea ce stia. Adica nu muream de foame, ca doar la ea apelam telefonic cand mai vroiam si eu sa fac una-alta din categoria nemaincercatelor. Intelegea ca dorinta de suplete si interesul pentru viata sociala nu faceau casa prea buna cu gatitul. Doar uneori se mai intreba cum m-oi descurca cand voi fi la casa si familia mea.

    Si m-am descurcat rezonabil, zic unii. Baietii casei zic chiar foarte bine.

    Cand m-am casatorit cu Mihai, el tocmai terminase o cura serioasa de slabire, asa ca incetisor am diminuat puternic uleiul folosit la gatit. De prajeli nici nu suporta sa auda! Salate, multeeee salate era crezul vietii lui pe atunci.

    Prin urmare am devenit supercreativa cu salatele, inventez salate in doi timpi si trei miscari.

    Cand a aparut si Mihnea, interesul pentru alimentatia sanatoasa a devenit si mai puternic.

    Crescuse bine copilul, cand am avut voie sa fac si eu de cateva ori pe an cartofi prajiti. Nu de alta, dar Mc Donald’s e peste drum de noi si am zis ca mai bine mai fac si eu de 2-3 ori pe an, decat sa vrea sa mearga pe acolo. Bine ca am rezistat, avem 13 ani de cand stam chiar langa el si numar pe degete de cate ori i-am vizitat.

    Chiar si de cand iese copilul singur afara, tot nu merge foarte des. Cel putin eu asa stiu.

    Sigur ca nimeni nu-i perfect si nici nu vrem sa facem o obsesie din alimentatie. Permitem si derapaje, ca nu e tocmai simplu sa interzici copilului si aia, si aia, si aia.  Pe masura ce creste, lucrurile se controleaza mai greu. Dar ne straduim sa oferim alternative mai sanatoase.

    Principalele directii pe care am mers si am reusit sa le facem (aproape) constant sunt:

    1. Gatesc mult in casa. Am avut si perioade in care gateam zilnic, dar asta era prea de tot. In ultimul timp am gasit punctul de echilibru in aceasta activitate, gatind cam de 3 ori pe saptamana, cate doua feluri intr-o sedinta. Cu dulciurile stau ceva mai prost, fac destul de rar si nici nu prea diversific. Mentionez ca treaba asta merge cel mai bine atunci cand reusesc sa fac meniul saptamanal.
    2. Ani buni am scos complet mezelurile. Dupa ce copilul a zis ca daca mai vede branzeturi, creme de branza, cascaval si legume, el refuza sa mai ia pachetul la scoala, am incercat cu friptura rece in sandvis. In scurt timp a facut mofturi si la asta, asa ca nu am avut incotro si am inceput sa luam sunca presata sau muschi file. Le studiem mult, luam din categoria premium si acceptam situatia pe moment 😉 .
    3. Prajelile sunt aproape disparute din casa. De cateva pe an acceptam cartofi prajiti si de cateva mai multe ori, snitele. Chiftelele le fac la cuptor, baiatul mai protesteaza, dar macar la ele rezist eroic 🙂
    4. Urmaresc etichetele la ce cumparam si de foarte multe ori renuntam la produse, din cauza continutului de E-uri.
    5. Sunten in plina tranzitie spre paste integrale si orez brun, mai am ceva pana obisnuiesc toata casa cu acestea. Cartoful nu l-am scos de tot si nici nu vreau sa fac asta, iubim cartofii. Ii facem la cuptor, intr-una din aceste 15 variante sau piure.
    6. Fac multe salate, cam 5 zile din 7 reusesc sa le pun pe masa. Insistam pe fructe, dar succesul e cam in asteptare. Pontul cel mai bun pe care il stiu este sa le cureti, tai si asezi cat mai frumos pe un platou cu care te prezinti in punctele de interes ale casei: biroul de lucru si the personal computer.
    7.  Am facut lista cu alimente sanatoase, incerc sa iau saptamanal cate ceva din cele scrise acolo. Nu mancam doar din ele, ca mai poftim si altele 🙂

    Cam acestea sunt lucrurile care imi ies in proportie suficient de mare. In proportie nu la fel de importanta, ma tin batoasa cu introducerea de alimente mai noi pentru unii sau pentru toti. Am avut succes cu spanacul, unul mediu cu dovleacul si aproape insucces cu lintea.

    Fara a pica in extreme si obsesii, tin cont si de faptul ca mereu e loc de mai bine. Ca permanent putem invata si experimenta obiceiuri/alimente/retete noi. Ca ideile, perceptiile si teoriile se schimba des, de aceea ouale acum sunt bune, maine nu mai sunt. Sau invers, ati inteles voi. In masura in care se poate, avem dorinta unui stil de viata sanatos.

    Acesta este unul dintre motivele pentru care participam la Food Revolution Day, program implementat de Jamie Oliver la nivel mondial al carui scop este educația alimentară a copiilor. ca și fundament pentru o viață sănătoasă.

    Tema principală a acestui an este marketingul echitabil (#fairmarketing) și mâncarea sănătoasă (#nojunk).

    Se organizeaza pe 20 mai intre 10,30 si 13,30 la Conacul Golescu Grant. Părinții si copiii lor, ambasadorii Food Revolution, bloggerii, specialistii in nutritie si vedetele se vor aduna pentru a gati impreuna delicioasele rețete marca Jamie Oliver.

    Participarea este gratuită, iar linkul pentru inscriere il gasiti aici.

    Părinții activi se vor bucura de o oră de sport oferită de Revvolution – Powered by Valentin Vasile.

    Va multumesc ca imi sunteti alaturi si va rog sa raspanditi si voi pe retele acest eveniment.

    Dacă vă place ce gasiţi aici, dacă vă e de folos sau vă emoţionează/pune pe gânduri, vă puteţi abona la blog în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

  • Complexitate, monetizare si Google Analytics

    Complexitate, monetizare si Google Analytics

    Cred ca daca as fi stiut de la inceput cat de complexa e treaba asta cu bloggingul, probabil ca nici nu ma apucam. Visasem destula vreme la un blog, citeam cateva de la fratii nostri de peste ocean, sesizasem ca e multa munca pe acolo. Dar zau ca nu poti realiza adevarata dimensiune a efortului pana nu il faci tu.

    Complexitatea muncii de blogger

    Subiectul ar merita un articol distinct, ceea ce inseamna ca astazi doar amintesc cateva din directii. Munca de blogger este foarte complexa si se poate imparti in urmatoarele activitati:

    • scrierea de articole si formatarea lor intr-un mod care sa permita o lectura cat mai usoara;
    • interactiunea cu cititorii, care se face prin raspunsul la comentarii, citit si comentat pe alte bloguri si pe Facebook sau/si alte retele sociale;
    • realizarea de fotografii cat mai bune;
    • designul si aspectul blogului;
    • munca de SEO;
    • promovarea blogului si a articolelor;
    • aspecte tehnice ale blogului: intretinere, update-uri, ceva cunostinte de html (eu sunt varza);
    • reluarea unor articole mai vechi si imbunatatirea lor;
    • monetizarea, adica posibilitatea de a castiga ceva din miile de ore dedicate blogului;
    • analiza a ceea ce faci.

    Doar enumerandu-le si imi dau seama cat e de greu 🙂 Evident ca ai nevoie de pasiune, altfel nu poti continua. Dar si cu pasiunea la purtator, tot exista sanse mari sa renunti. Aceasta se intampla, in primul rand pentru ca trebuie sa traiesti si sa iti castigi painea. Iar o pasiune care iti mananca atat de mult timp nu rezista decat cativa ani. Maximum. Ca in toate cele, avem si exceptii care confirma regula, rapid m-am dus cu mintea la vreo doua cazuri.

    Apoi realizezi ca nu prea poti sa le faci singur si nici sa le inveti pe toate cele pe care le-am spus mai sus.

    Sigur ca nu este obligatoriu sa le faci pe toate si stiu sigur ca sunt multi bloggeri care nici nu vor asta. Dar bloggingul serios le presupune pe toate.

    Concluzia pe care o desprind acum (ca de aceea e bine sa scrii, uneori vin concluziile si fara sa la cauti, chiar si in mijlocul articolului 😀 ) este sa apelezi la ajutor, sa nu mai fii one man show sau one woman show. In paranteza spunand, one man este avantajat la unele din aspecte. Nu ca noi nu am fi la altele 🙂

    Stati asa, ca mai am inca o concluzie.

    E foarte greu sa imbunatatesti fiecare din aspecte, daca nu te dedici bloggingului cu trup si suflet, adica integral, adica sa faci din el jobul tau.

    Insa nu ne descurajam, sau cel putin nu complet, si mergem in continuare cat putem.

    Ca deja stim prea multe ca sa renuntam 😉 .

    Oricat de tare s-ar supara unii dintre cititori, a merge mai departe cu blogul si practic, a folosi toata aceasta extraordinara, magnifica, complexa si fascinanta invatatura(sunt foarte modesta azi) adunata in niste ani de blogging, presupune sa incepi sa monetizezi. Eu nu mai cred ca cineva poate sustine ani si ani de munca pe blog, daca nu incepe sa se gandeasca la monetizare. Sau o sustine asa ca mine, cu un articol la doua saptamani si in cazul bun, cu doua pe saptamana.

    Daca nu ma credeti pe cuvant(desi v-as recomanda 🙂 ) spuneti-mi voi mie cate bloguri s-au inchis, cat de des mai scrie lumea sau de cate ori v-ati gandit sa renuntati?

    O solutie impotriva inchiderii blogurilor ar fi monetizarea si educarea propriilor cititori ca nu au de ce sa se supere daca tu castigi ceva din aceasta treaba. Ma gandesc sa fac in continuare lucrul acesta si sa scriu mai mult pe tema respectiva. Poate ca multi nici nu sunt deranjati, dar stiu sigur ca pe altii ii irita ideea.

    Spun asta in cunostinta de cauza si imi asum rosiile pe care le voi primi.

    La inceputul lecturilor mele pe net, de cate ori citeam un advertorial ma gandeam ca tot ce vrea omul acela este sa vanda. Asadar, nu cumparam intrucat in mintea mea, foarte creata pe atunci, mi se parea ca mi se baga pe gat produse. Am depasit faza, slava cerului! Dar nu sunt foarte sigura ca as fi depasit-o daca nu scriam si eu 🙂

    Alt argument pentru care cred ca lumea se supara, vine de la zecile de discutii pe care le-am citit pe bloguri, Facebook, forumuri, etc. In ele, fie unii oameni isi exprimau frustrarea ca bloggerii se imbogatesc pe seama lor, fie bloggerii isi exprimau frustrarea ca muncesc foarte mult, fie bloggerii mici se suparau pe cei mari ca ei nu pot sa castige nimic din cauza ca ceilalti au acaparat piata, fie bloggerii mari le explicau celor mici ca trebuie sa scrie din pasiune si nu din interese mercantile…si asa mai departe, ca sigur mai sunt cazuri.

    Dar stiti care-i treaba?

    In miile astea de ore petrecute pe Internet, eu nu am vazut asemenea discutii peste ocean. La fratii nostri 🙂  cum ziceam mai sus. Nu pot sa cred ca acolo nu exista, dar spun sigur ca sunt mult mai putine, avand in vedere mentalitatea lor diferita si avansul fata de noi in industria bloggingului. Si cand spun mentalitate diferita ma refer la cea legata de munca pe bani.

    Am introdus trei idei destul de mari in acest titlu si sigur voi mai reveni la aceste idei.

    Ajungem si la Google Analytics

    Tot fara pretentia ca as epuiza acest subiect si nici macar ca l-as putea dezvolta prea tare. Am abordat ideea de complexitate a bloggingului si de monetizare, in incercarea de a explica putin cand si cum ne-ar fi de folos Google Analytics.

    In toata aceasta complexitate care este bloggingul, Google Analytics leaga cele doua idei dezvoltate mai sus, fiind el insusi suficient de complex. Ca fiecare din aspectele muncii bloggerului, nici Analytics-ului nu poate fi cuprins intr-un singur articol.

    Este un tool gratuit oferit de Google, de mare folos oamenilor din industria online-ului. Leaga bloggingul de monetizare, in sensul ca este foarte folosit de cei ce urmaresc monetizarea si este solicitat de multe agentii.

    Datele cele mai solicitate sunt numarul de sesiuni, vizitatori unici si vizualizari de pagini. Un vizitator unic ajunge pe o pagina a blogului si in functie de timpul petrecut la tine, se detemina sesiunile. O sesiune dureaza cateva minute. Numarul de pagini este mai intuitiv, arata cate alte pagini a mai vizualizat cititorul. Daca el vine din Google si nu mai intra pe alta pagina in afara celei de destinatie, prima nu se pune la socoteala. Cel putin eu asa am inteles si ma intreb si acuma daca oi fi priceput bine.

    Pe langa cele amintite mai sus, din Google Analytics se pot genera o multime de rapoarte si date. Evident ca sunt lucruri tehnice, as mai avea nevoie de un curs ca sa le pot descrie. Datele se refera la public, varste, interese, pagini citite, sursele de trafic etc.

    Vreau sa va mai spun ca mai exista un instrument foarte util, denumit Search Console. In mod normal, Google nu ne mai arata decat o parte foarte mica a cuvintelor cautate de utilizatori, cele datorita carora un vizitator ajunge pe blog din motoarele de cautare.

    Prin intermediul lui Search Console se pot obtine mai multe informatii despre aceste cuvinte, cum ar fi pozitia ta in motoarele de cautare, cate cautari s-au facut pe cuvantul respectiv si cat din aceste cautari au intrat la tine pe blog. Aceste date se refera la articolele deja publicate, ceea ce inseamna ca ne sunt de folos daca vrem sa imbunatatim articolele mai vechi.

    Aceste informatii sunt scrise ca urmare a participarii la Scoala de blogging, organizata lunar de ParentingPR pentru grupul de parinti bloggeri reuniti pe Facebook sub numele de Digital Parents Talks. Orice  parinte cu blog personal poate face parte din acest grup.

    Din toate grupurile de pe Facebook descoperite de mine pana acum, acesta este cel cu care m-am identificat cel mai bine, un loc in care exista sprijin pentru a invata si evolua. Pe langa cele 6 editii ale scolii de blogging (fiecare cu alta tematica), aici s-a creat un mediu in care bloggerii se cunosc intre ei, socializeaza atat online, cat si in afara lui,  se ajuta si se sprijina reciproc in munca aceasta complexa.

    Informatiile despre Google Analytics ne-au fost prezentate de Bogdan  Zaharia, profesor la OKinstitute . Locatia a fost Puro&Bio, care fac o inghetata superbuna, testata si de noi, evident 🙂 Ca nimeni nu refuza o inghetata, vorba aceea.

    Multumesc Anei Nicolescu si Laviniei Pavel, organizatoarele acestor evenimente reusite!

    Dacă vă plac articolele mele, dacă vă emoţionează, vă pun pe gânduri sau vă sunt într-un fel de folos, vă puteţi abona la blog în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

    Autorul unui blog se motivează să scrie, proportional cu vizitele, comentariile, like-urile şi distribuirele articolelor, adică scrie mai mai mult si mai bine cand simte că nu o face în zadar. Multumesc!

  • Doua iesiri si doua pilde. Atitudine si destinatie.

    Doua iesiri si doua pilde. Atitudine si destinatie.

    Nici nu ne-am intors bine dintr-un drum si deja ne gandim la concediul din vara. Ne-am amintit de mai multe ori de cele doua iesiri de anul trecut. Amandoi baietii casei, vor sa mai mearga in ambele locuri. Eu oscilez intre a revedea niste locuri in care ne-am simtit foarte bine si a descoperi altele in care ar putea fi la fel 🙂

    Prima tura a fost la Baile Felix  unde am avut parte de un adevarat rasfat. Un hotel chiar la liziera unei padurici, pasari ciripind la fereastra, aer izbitor de curat, ape termale, masaj, cosmetica, coafor si haine frumoase. O vizita scurta la Budapesta, una si mai scurta in Oradea. In concluzie, relaxare maxima, ozon pentru trup si suflet.

    A doua iesire a fost la Durau. Tot mi-am zis sa va povestesc, dar nu am reusit pana acuma. Acolo a fost cu ozon de-adevaratelea, cu Ceahlaul semet la ferestrele noastre, cu talangi rasunand in linistea muntelui si mai cu seama cu doua trasee ce mi-au provocat vointa si limitele, dar m-au rasplatit cu imagini si stari de incantare. Nu continui sa scriu acum, ca am atatea poze si e pacat sa nu le pun pe blog.

    Ce vreau sa va povestesc astazi este de la Felix. Pe langa reincarcarea bateriilor, acolo am fost si la un curs. Nici nu inteleg cum de m-am simtit asa de odihnita la intoarcere, ca parca prea multe am facut cu doar un singur drum 🙂 .

    Cursul a fost despre fonduri structurale, un subiect deosebit de interesant. Am fost ochi si urechi, as mai face vreo trei cursuri pe aceeasi tema 🙂

    Legislatia in materie este foarte complicata, mult mai clare iti devin  lucrurile daca ti se prezinta intr-un curs. Pe langa setea mea pentru subiectul cursului, mi-a placut mult de tot si doamna care l-a sustinut.

    Deosebit de activa si de eficienta, are multe realizari si un CV impresionant. Mi-au dat de gandit atat informatiile prezentate, cat si optimismul si hotararea doamnei Lucia.

    La finalul cursului, am intrebat-o daca mereu a fost asa de pozitiva si de tonica. Dupa cateva clipe de gandire, mi-a spus ca nu.

    Apoi ne-a povestit doua pilde.

    O pilda despre atitudine si una despre destinatie

    Pe vremea Romei antice, un invatat trecea pe langa un santier in care se ridica o constructie foarte mare. Se opreste la unul dintre zidari si il intreaba ce face acolo? Acesta se intoarce spre intelept si, cu o expresie mahnita pe chipul obosit, ii raspunde ca munceste din greu. Are o familie numeroasa si de aceea se chinuie aici, ca sa le poata pune copiilor si sotiei ceva mancare pe masa. Munca este  grea si solicitanta, iar el trebuie sa suporte tot acest efort, in soare, in ploaie, ger sau vant…, doar pentru a-si intretine familia.

    Invatatul se intristeaza si porneste mai departe, gandindu-se la greutatile omului.

    Trece pe langa un alt zidar si il opreste cu aceeasi intrebare. Acesta ii raspunde ca participa la constructia unui templu. Spune ca se bucura sa munceasca la o opera grandioasa. Figura ii este senina si parca se citeste pe ea mandria si bucuria lui de a participa la ridicarea un lacas sfant. In acest loc vor veni multi oameni sa se roage, sa isi gaseasca pacea si linistea sufletului. Si mai multi vor veni sa il viziteze, sa admire constructia, sa vada maretia si frumusetea templului. Omul acesta parea perfect constient de aceasta realitate.

    Morala acestei povestioare este cat de mult inseamna atitudinea omului si diferenta indusa in perspectiva asupra vietii. Mi-a placut mult, cred ca mereu avem ceva de imbunatatit la acest capitol.

    A doua povestioara este despre doua doamne ce ajung in Paris.

    Prima este subtire, inalta si imbracata la patru ace. Iese din aeroport, urca grabita intr-un taxi si ii spune soferului:

    „Vreau sa merg la Turnul Eiffel. Nu vreau sa ma duci nici la Luvru, nici in Piata Bastiliei, nici la Versailles, nici in Place de la Concorde. Am mai fost la Paris acum doi ani si am vazut toate aceste locuri.  Si, te mai rog sa ma duci la Turnul Eiffel pe un drum care sa nu includa niciunul dintre aceste obiective. Si nici Notre Dame, sau cartierul Marais, sau Domul Invalizilor, caci si pe acestea le-am vazut. Doresc sa merg prin alte parti, astfel incat sa nu revad aceleasi lucruri si locuri, ci altele noi”.

    In tot acest timp, soferul statea pe loc ascultand. Aparatul taxa in timp ce doamna continua sa dea indicatii precise despre ce NU DOREA SA VADA in drumul spre obiectivul ales.

    A doua doamna purta o tinuta lejera si avea o mimica relaxata. Isi pune geanta pe bancheta din spate si ii spune taximetristului sa o duca la Turnul Eiffel pe ce drum doreste el. Fara graba, intrucat Parisul este un oras ce merita admirat indiferent de drumul pe care o iei.

    Taximetristul porneste imediat iar doamna savureaza fiecare clipa a plimbarii prin orasul luminilor.

    Ambele doamne aveau aceeasi destinatie si ajung in acelasi puct.

    Prima isi alege drumul exagerat de strict, incercand sa controleze fiecare amanunt si detaliu al parcursului, in timp ce a doua isi ofera libertatea de a alege drumul, fara a se stresa cu amanunte nesemnificative, cum ar fi calea pe care ajunge la destinatie.

    Iar ca sa inchei rotund si sa aplic aceste doua invataminte la minidilema cu care am inceput sa scriu, atunci o sa adopt si eu o atitudine pozitiva, conform careia nu are asa o mare importanta daca vom merge in aceleasi locuri sau in altele.

    Scopul si destinatia anului acesta nu este un loc anume, ci starea de bine a familiei si odihna unui concediu!

    Quod erat demonstrandum

    Ceea ce se traduce prin sanse maxime sa ajungem tot la Baile Felix si Durau 🙂

    ––––––––––––––––––––––––––––––––––-Daca va plac articolele de pe blog, fara grija le puteti distribui 🙂

    Si daca doriti sa ne mai vizitati (ceea ce ar fi o bucurie si o onoare pentru mine) va puteti abona la blog (in casuta de abonare din dreapta sus) sau puteti da un like paginii de Facebook a Blogului de familie. Orisicum, eu de fiecare data vreau sa va multumesc ca ma cititi!!!

  • Pe-un picior de plai…pe o culme lina

    Pe-un picior de plai…pe o culme lina

    Atata timp a trecut de cand am scris ceva, ca s-a adunat prea mult praf pe-aici 🙂 Toata perioada aceasta a zburat timpul printre treburi. Am avut zile in care nici macar nu am deschis blogul, ceea ce nu stiu daca se considera sarbatoare sau tragedie 🙂

    De vreo doua ori chiar, mi-am propus sa scriu si nicio idee nu vroia sa sara pe hartie… Am renuntat.

    Au fost evenimente si bune si mai putin bune, dar zilele astea inca sunt despre PASTE.

    Hristos a inviat! Sper ca ati petrecut frumos, ca ati mancat cumpatat(asa, ca mine  🙄 ) si, mai ales, sper ca nu v-ati stresat prea mult inainte.

    Eu asa imi propusesem si mi-a iesit pana la un punct. Nu m-am omorat prea tare in curatenii si pregatiri. Am plecat la Botosani si am avut proasta inspiratie sa calatorim noaptea. Si acuma ma intreb ce o fi fost in mintea noastra. Stiam eu ca nu-i usor lucru, dar imi iesea pe vremuri…

    Insa vremurile s-au dus si nici ajun de sarbatoare nu era. Am calatorit, fetelor, aproape ca in studentie, care a fost inainte de ’89. Groaznic de aglomerat, nici nu credeam ca C.F.R.-ul mai are parte de atata bagare in seama.

    Vineri dimineata, in drumul masinii, mi s-au deschis ochii mai bine, ca nu pot trece altfel prin centrul acelui oras. Am o relatie duios-nostalgica cu locul asta, cititorii mai vechi stiu ca am avut o tentativa de a ne muta acolo.

    Nu pot sa nu admir cladirile. Orasul are o multime de frumuseti arhitecturale, de vilute cochete si de casute de pitici, autentic moldovenesti. Ultimele nu sunt in drumul nostru spre casa, trebuie sa scotocesti putin dupa ele. Dar gradini frumoase sunt. Parcul Eminescu este. Copacii sunt la fel de miraculos de verzi ca si aici, doar ca florile sunt putintel mai in urma. Asa ca mai erau si corcodusi. In acelasi timp erau si meri infloriti, ceea ce m-a derutat oleaca… Parca in afara Moldovei, merii infloresc dupa corcodus. Zic, nu mi-s sigura.

    Curticica noastra arata destul de bine fata de vitregirea prin care a trecut. Desi nu prea mai are cine sa-i dea ingrijire, desi s-au intamplat multe grele pe-acolo, avea FLORI. Pe marginile aleilor tot iesisera narcisele(doar frunze), am numarat si cateva lalele imbobocite si bujorii crescusera ca Fat-Frumos.

    In sus era de vis. Toti copacii erau plini de floare. Majoritatea sunt visini, ceea ce m-a luminat oleaca. Cred ca si pe drum tot visini vazusem, dar mintea nu-mi era prea functionala 🙂

    Vineri si sambata am fost kapellmeister. Soacra mea poftea la niste mancaruri pe care nu le mai poate face singura, asa ca mi-am etalat marile maiestrii culinare si nu va zic ce de laude am primit 🙂 Mi s-a umplut sufletul ca i-am putut face o mica placere si in acelasi timp m-am intristat. Anii isi arata coltii si nu-i deloc usoara lupta cu ei. Nu va spun ce maiestrii facea odata. Si de data aceasta nu glumesc.

    Am fost sa luam lumina. Daca vreti sa vedeti slujba de slujba si lumea de pe lume, faceti un Paste in Moldova. Tinuturile acelea inspira si expira credinta.

    Duminica vroiam sa iesim putin in oras, dar nu am ajuns decat la cimitir. Vremea nu a mai fost frumoasa, asa ca am preferat sa scotocesc prin casa noastra, in care inca nu apucasem sa intru. Am sucit si invartit lucruri, meditand profund ce sa aduc incoace si ce nu. Nu o sa ma intelegeti cum e cu meditatia asta profunda pentru asa un lucru de serios, trebuie sa mai cresteti putin pentru asta 🙂 Nu va spun prin ce a trecut saracuta casa aceea, noroc ca multe obiecte cu memorie si suflet erau puse bine in doua camere scapate de prapad.

    In doua vorbe, cam asa ne-a trecut Pastele. La intoarcere am venit pe lumina. Cam o ora dinspre Botosani, peisajul e o frumusete lina si deluroasa, invadata de splendoarea verdelui de primavara. Palcuri de copaci in floare, mici iazuri pe ici-colo, covorase de papadii zambind soarelui(poate pentru ca le-a imprumutat si lor din culoarea lui), turme de oi cocotate pe deal, satucuri cu gospodarii ingrijite si cu lalele la portite.

    M-am gandit ca mi-am gresit cariera. Daca ma faceam pastor, poate ca ajungeam sa ma bucur cat vreau de verde, de primavara, de aer si de dealuri.

    Dar nu a fost sa fie…Asa ca supravietuiesc 😉

    Cum stateam eu cu ochii lipiti de geam si cu mintea plina de ganduri si pastorit, il aud pe Mihnea aproape strigand: „Ia uiteeee!!!”. Si cand imi cobor privirea de pe varfuri de deal catre poalele trenului, ce credeti ca rasarea din iarba???

    O minunatie de fazan, colorata in toate culorile curcubeului, topaia cu coada ţanţoşă. Sarea ca un minicangur. Asa era de dragut ca am incremenit.

    Mai departe am intepenit in scaun pret de 10 ore, ca a avut intarziere. Eram muta de oboseala cand in sfarsit m-am aruncat in pat. Si de disperare ca urma trezitul la 6, care acompaniaza fiecare zi de serviciu.

    Miniconcediul s-a incheiat, asta am vrut sa vă spun!

    P.S. trebuie sa rezolv cu diacriticele astea, ca ma enervez cumplit la fiecare cuvant ciuntit de lipsa lor.

    P.P.S. Noroc de Mihnea ca a batut stradutele. Si m-am convins ca e baiatul mamii, desi tatal nu va fi de acord 🙂 . Ce credeti voi ca a fotografiat desteptaciunea si sensibilitatea mea de prunc?

    Iata, tocmai casele acelea de care spun ca m-au impresionat. Nu, nu alea mari, cu etaj si bunastare. Cele mici, romantice, moldovenesti adevarate, cele ce te duc cu gandul la Creanga, desi mai corect ar fi Eminescu. Ca el, Iorga si Luchian sunt nascuti aici. Si Enescu mai departisor, la Liveni. Si de cate ori apuc sa urc si sa cobor stradute line, ma gandesc ca e o socoteala cu plaiurile astea domoale, cu vorba aceasta cantata, cu spiritualitatea aceasta omniprezenta, ca de aceea o fi dat astfel de oameni.

    Daca v-a placut acest articol, puteti sa il distribuiti si va raman profund recunoscatoare 🙂  🙂  🙂