Toată lumea ştie vorba aia din bătrâni, cum că orice poţi să îi dai copilului, doar noroc nu poţi să-i dai.

Consolându-ne cu ideea că norocul ţi-l mai faci şi singur, există  două lucruri foarte importante, pe care nimeni nu ne poate împiedica să le oferim copiilor noştri: iubirea şi încurajarea.

Iubirea şi încurajarea pot fi oferite necondiţionat copiilor, acestea fiind premisele unui viitor adult fericit. Cu condiţia ca ele să fie percepute de copil.

Ca şi mine, gândiţi că orice părinte (neatins de vreo boală psihică) îşi iubeşte copilul. Orice părinte normal la cap face tot ce este posibil să crească un copil fericit. Pentru el munceşte, trudeşte toată ziulica la serviciu şi acasă ca să îi poată pune ceva pe masă, să îl îmbrace şi să il educe cât mai bine cu putinţă.

Dar să ştiţi că nu este suficient să le facem pe astea, aşa zic psihologii. Copilul nu percepe ca noi. Copilul care le are, consideră aceste lucruri ca fiind naturale şi fireşti. Ceea ce vrea el de la noi este mai mult de atât. Vrea timp dedicat lui, vrea atenţie, vrea să fie înţeles şi acceptat aşa cum este. Vrea să simtă încurajare şi iubire necondiţionată, dorind să fie iubit şi când ia o notă mai mică şi când face vreo altă năzbâtie.

Nu e chiar uşor. De obicei suntem plini de treburi şi epuizaţi după toate sarcinile cotidiene. De unde să mai ai energie să asculţi poveşti despre colegi, la ora 23,30? De unde să mai ai răbdare să fii prezent cu mintea la fiecare moment în care copilul cere atenţie? Cum să nu te enervezi când spui de mii de ori că hainele se lasă în dulap sau în coşul de rufe? Cum să nu intre toată sperietura lumii în sufletul tău, când observi că pe tine te interesează rezultatele şcolare, mult mai mult decât pe el?

Adevărul e că nu am răspunsul la toate astea. Şi nici nu prea cred că putem fi perfecţi. Dar ştiu că ne străduim fiecare, cât de mult putem şi oleacă mai mult.

Iar în ceea ce ne priveşte pe noi, se pare că există ceva la care ne-am descurcat, şi anume încurajarea copilului să facă ceea ce îi place.

Mihnea a început să deseneze în jurul vârstei de 5 ani. Prima dată m-a impresionat cu o pasăre. Apoi făcea de zeci de ori obiecte care îl fascinau pe el în diverse perioade. A avut perioada caracatiţelor,  perioada corăbiilor, a locomotivelor, a tancurilor. Unele erau chiar frumoase, şi bineînţeles că îi spuneam cât de mult ne plac. În sinea mea gândeam uneori că exersând mult acelaşi obiect, nu ai cum să nu il faci din ce în ce mai bine.

La grădiniţă copiii acordau atenţie desenelor lui. Pentru sufletul lui a fost important că un lucru ieşit din mâinile lui era pe placul copiilor. Cred că la momentul acela aprecierea copiilor a fost chiar mai importantă decât cea venită de la noi.

Tot atunci a fost de acord să meargă la un curs de desen. Unul modest şi gratuit, dar a continuat să meargă timp de un an întreg.

Ne-am mutat din Bucureşti, clasa întâi a fost la Botoşani, unde am avut alte priorităţi. A continuat să deseneze pe toate foile care îi picau în mână. Când am revenit în Bucureşti a mai mers la încă un curs, unde s-a ataşat foarte mult de domnul profesor Ghiaţă Nicolae. Următorii doi nu a mai vrut să continue pentru că domnul profesor nu mai avea ore la acea şcoală.

Chiar dacă şi-a schimbat focusul, a continuat să deseneze pe caiete şi foi. În clasa a IV-a, doamna învăţatoare m-a convins să mergem la Liceul Tonitza. Am povestit acest lucru, nu mai reiau. Doar mai transmit nişte mulţumiri din tot sufletul!

Ideea este că atât de la noi, cât şi de la cei din jur, băiatul a primit multă încurajare. Pe fondul unei înclinaţii existente, acestea au făcut ca pasiunea lui să înflorească!

Ceea ce vreau să subliniez este că fiecare din aceste încurajări, fiecare din aceste cuvinte bune, au cladit puţin câte puţin încrederea copilului. „Cărămidă cu cărămidă”, e o vorbă a soţului meu.

Asta vreau să vă transmit. Că fiecare vorbă de încurajare spusă unui copil, contruieşte zidul cel mai important pe care vrem să îl creştem în copilul nostru, şi anume cel al încrederii în el însuşi.

Plecând de acasă cu încredere, copilul va avea mai mult curaj să arate şi altora ce poate el. În felul acesta va avea parte de încurajare şi de la alţii şi astfel există şanse mari să creştem un viitor adult fericit.

Dacă doriţi să ne vedeţi desenând în familie, vă invităm pe 1 iunie, la ora 10,00, în parcul Alexandru Ioan Cuza(IOR), la Foişor.

Radio Itsy Bitsy a reuşit sa obţina ca ziua de 1 iunie să devină zi liberă naţională. De aceea, de anul acesta Ziua Copilului se sărbătoreşte în familie, atât de copii, cât şi de părinţii lor.

Vor fi 10 ore de bucurie în familie, un festival maraton în care copiii se vor juca cu părinţii! Mai multe amănunte găsiţi aici.

În concluzie, „Hai la Cea Mai Itsy Bitsy Zi Libera Nationala”!