Blog de familie

Blog

  • Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril


    Rugăciune către Sfinţii Arhangheli

    Doamne Dumnezeule, mare Împărate şi fără de început, trimite Doamne pe Mihail Arhanghelul şi slujitorul Dumnezeieştii Tale slave să gonească pe toţi vrăjmaşii care se luptă cu noi, şi în ceasul ieşirii sufletului meu din ticălosul meu trup, să fie lângă mine şi să mă izbăvească de vrăjmaşii cei ce-mi chinuie sufletul în ceasul morţii sale, şi pe Gavriil – vestitorul Prea Curatei Fecioare, pe Rafail, tămăduitorul, neputinţelor sufleteşti şi trupeşti, pe Uriil, Salaftul, Egudul şi Varahil, trimite Doamne Arhanghelii şi îngerii Tăi spre ajutorul nostru, ca să ne scoată de la vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi.
    O, Dumnezeieştilor, şapte Arhangheli, nu ne lăsaţi pe noi, cei ce scăpăm la acoperământul vostru, certaţi-i pe toţi cei ce se luptă cu noi, şi-i faceţi pe ei, ca pe nişte praf pe faţa pământului, cu puterea voastră cea sfântă.
    O, Dumnezeieştilor Arhangheli şi îngeri, cei cu pioase aripi, întâilor voievozi ai cereştilor puteri, nu ne lăsaţi pe noi, cei ce ne rugăm şi cerem ajutorul vostru.
    O, minunaţilor Arhangheli şi îngeri păzitori ai noştri cei nebiruiţi, fiţi nouă ajutor întru toate ispitele ce ne împresoară de la diavoli şi de la oamenii cei răi, în scârbe, în boli şi de toate felurile de nevoi, şi ne păzeşte de tot felul de răutăţi sufleteşti şi trupeşti.
    O, marilor şapte Arhangheli, Mihaile, Gavriile, Rafaile, Uriile, Salabatule, Egudule şi Varahil, nu ne lăsaţi pe noi, Arhanghelilor izbăvitori de toată înşelăciunea diavolească, biruiţi pe toţi cei ce se împotrivesc nouă.
    Cu puterea cinstitei şi făcătoarei de viaţă Cruci a Domnului, cu rugăciunile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi cu ale tuturor sfinţilor, a marilor Arhangheli şi îngeri Mihaile, biruitorule al vrăjmaşilor, biruieşte pe toţi cei ce se luptă cu noi, Gavriile, vestitorul Prea Curatei Fecioare, Rafaile, tămăduitorul neputinţelor omeneşti, tămăduieşte neputinţele noastre, cele sufleteşti şi trupeşti, Uriile, care eşti raza focului dumnezeirii, luminează-ne şi pe noi cei întunecaţi.
    Salaftiile, rugătorule către Dumnezeu pentru toţi oamenii, roagă-te şi pentru noi păcătoşii şi ne îndeamnă la rugăciune, la blagoslovenia lui Dumnezeu, care-i întăreşte pe cei ce se ostenesc, întăreşte-mă şi pe mine, la nevoinţă şi la petrecere monahicească să-mi spovedesc păcatele şi sporire la faptă bună dăruieşte-mi.
    Varahiile, dătătorule de blagoslovenie şi mijlocitor al facerilor de bine, mijloceşte şi pentru mine blagoslovenia lui Dumnezeu şi mântuirea şi facerea de bine, pentru toate cele sufleteşti şi trupeşti.
    Ajutaţi-mă pe mine, nevrednica roabă a voastră, şi ne izbăviţi de cutremur, de potop, de foc, de sabie şi de moarte năprasnică şi de tot înşelătorul vrăjmaş. Şi ne izbăviţi pe noi şi pe toţi cei ce se roagă vouă întotdeauna, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.

  • Citate despre copii

               Pentru postarea de ieri, am vrut să aleg un citat celebru, care să întărească ce am scris în 11 lecţii de la copiii noştri.
                A fost greu să aleg unul singur, pentru că mi-au plăcut prea multe.
                De aceea, am hotărât să postez astăzi, câteva din cele mai frumoase:
     

    „Fiecare copil vine cu mesajul că Dumnezeu nu este încă descurajat de umanitate.”– Rabindranath Tagore

     

    „Copilul învaţă atât de uşor pentru că are un dar natural, dar adulţii, care sunt tirani, ignoră darurile naturale şi le spun copiilor că trebuie să înveţe prin acelaşi proces prin care au învăţat ei.”–

    Rabindranath Tagore

    „Copiii sunt fiinţe vii – mult mai vii decât adulţii, care şi-au construit în jurul lor cochilii din propriile obiceiuri. Prin urmare, este absolut necesar pentru dezvoltarea şi sănătatea lor mentală să nu aibă doar şcoli pentru lecţiile lor, ci şi o lume al cărui Director este dragostea personală”– Rabindranath Tagore

                „Copilăria este inima tuturor vârstelor”– Lucian Blaga

                „Un copil poate oricând să-l inveţe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce-şi doreşte”-Paulo Coelho

                „Copiii trebuie să fie indulgenţi cu adulţii.”– Antoine de Saint Exupery

                „Children see magic because they look for it.”– Christopher Moore

                 Mihaela Dămăceanu

  • 11 lecţii de la copiii noştri


    Prima dată când am citit ceva de genul acesta, când am văzut titlul am fost, probabil ca şi voi acum, surprinsă. Adică cum să primim lecţii de la copii? Că doar, pe copii, noi suntem cei care îi învăţăm. Nu ne învaţă ei pe noi, ci noi pe ei. Şi totuşi, am trecut peste prima mirare şi am citit. Era acum vreo patru ani, pe cel care rămâne cel mai bun site de dezvoltare personală pe care îl ştiu, de când tot răsfoiesc eu, cu mare pasiune şi îndârjire, Internetul. Adică de vreo cinci ani. Este vorba de www.zenhabits.net.
    Am încercat să îl caut şi să îl recitesc, dar nu l-am găsit. Şi ca să nu pierd timpul, că acum trebuie să scriu, nu să citesc, vă ofer varianta mea, din ce mi-a rămas de la el, ce am mai citit de-a lungul timpului şi ce am mai gândit şi observat şi eu. Că mi se mai întâmplă şi mie…
    Deci, începem cu cea mai importantă:
    1. Copiii trăiesc în prezent. Nu regretă nimic din trecut şi nu îşi fac griji pentru viitor.
                PUNCT. Ei doar se bucură de fiecare clipă. Fără griji!
    2. Copiii sunt fericiţi. Structural sunt fericiţi. Nu cred că nu aţi observat acest lucru. Dacă prin absurd nu aţi observat, studiaţi grupurile de copii din autobuze. Cu toate că pe noi, de multe ori ne obosesc, ei debordează de energie, de veselie, de fericire şi bineînţeles…de gălăgie.
    3. Copiii acţionează. Nu gândesc prea mult, nu analizează şi nu se întreabă care sunt consecinţele faptelor lor. Copilul este mereu ocupat să facă ceva. De când este bebeluş, când se joacă cu mânuţele sau picioruşele, până când creşte, el tot vrea să facă mereu ceva. Şi face. Că mai şi strică şi mai şi murdăreşte, este altă problemă. Important este că atunci când are o idee(şi tot are, multe idei) vrea imediat să o pună în practică. Atunci când vede ce cineva face ceva, vrea imediat să facă şi el. Noi suntem cei care vrem să îi oprim, de multe ori. Dar ei vor să facă. Doresc acest lucru instinctiv. Şi ca să leg acest lucru şi de ceea ce am scris în 10 modalităţi de a le dezvolta copiilor încrederea de sine nu ar trebui să îi oprim şi nici să îi certăm. Fac foarte bine că acţionează. Educaţia noastră este cea care diluează dorinţa de acţiune a copilului. Şi aceasta nu îi ajută în viaţă, ci dimpotrivă.
    4. Copiii învaţă. De când deschid ochii şi până devin adulţi. Firesc că şi după aceea mai învaţă, aşa cum şi noi facem toată viaţa. Dar intensitatea şi capacitatea de învăţare, respectiv volumul de informaţii noi, scade cu vârsta. Este drept, că noi învăţăm mai puţin ca ei, pentru că trebuie să le asigurăm lor existenţa, printre altele, dar nici nu ne mai place la fel de mult, ca în copilărie. Începând de la mers şi vorbit, până la tot ce acumulează în şcoală şi în activităţile extraşcolare care îi plac, învăţarea este constanta acestei perioade. Nu toţi o fac cu aceeaşi plăcere, dacă ne gândim strict la şcoală, dar tot învaţă mai mult decât noi. În limita responsabilităţilor pe care viaţa de adult le implică, este bine să le urmăm exemplul de a învăţa. Noi tot le spunem să facă aceasta, dar de fapt, ei sunt exemplul aici.
    5.  Copiii perseverează. Toată lumea a observat îndărătnicia unui copil, atunci când vrea să facă ceva sau să obţină ceva. În special, când vrea EL să facă, dar nu numai. Dacă ne gândim bine, cea mai mare parte a cunoştinţelor, deprinderilor şi obiceiurilor vieţii, vine din perioada copilăriei. Chiar dacă nouă ne pare de multe ori, că ei abandonează uşor unele activităţi mai puţin plăcute, pe termen mai lung, observăm că până la urmă le fac. Şi deprind ceea ce trebuie să fie deprins.
    6.  Copiii sunt optimişti. Ei cred că totul este posibil şi că pot face tot ce doresc. Nu ştiu foarte bine cum este lumea, dar când ceva le pare nedrept, ei sunt convinşi că pot  schimba lumea. Sunt plini de intenţii nobile şi eroice, iar noi avem grijă să le spunem că lumea nu este chiar aşa cum cred ei, acum. Şi de aici, începe condamnarea la mediocritate. De ce să nu împrumutăm noi optimismul lor, prin a crede că, măcar ei, au posibilitatea de a schimba ceva şi de a face ceva mai bun decât am reuşit noi. În general, copiii îşi depăşesc părinţii şi ar fi mai bine pentru ei, dacă am fi şi noi mai optimişti.
    7.  Copiii sunt sinceri. Spun ce gândesc, atunci când au o părere. Chiar dacă, uneori fac şi gafe, chiar dacă, uneori nu ne convine ceea ce spun şi chiar dacă, uneori ne pun în situaţii jenante.
    8.  Copiii  gândesc corect. Nu au încă, noţiunile de gri. Influenţaţi de poveşti şi de structura lor, văd lucrurile în bine şi rău sau în alb şi negru.
    9.  Copiii se joacă.Aici nu este cazul să detaliez nimic, pentru că este absolut evident. De aici le vine şi bucuria, dar şi cunoaşterea. Şi mi–am amintit poezia Trei feţe a lui Lucian Blaga.
    Copilul râde:
    „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
    Tânărul cântă:
    „Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
    Bătrânul tace:
    „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”
    10. Copiii îşi cer drepturile. Vehement şi cu patimă. Şi de mult mai multe ori decât noi adulţii, obţin ceea ce doresc. Ceea ce ei cred, cu tărie, că este dreptul lor.
    11. Copiii explorează, cercetează şi visează. De aceea, viaţa este mult mai fascinantă pentru ei. Totul este o descoperire, şi de multe ori, o încântare.  Visează la un viitor frumos, visează că pot face multe în viaţă, visează că pot schimba multe în lume. Conducându-i de mânuţă, apoi din spate şi mai târziu  din umbră, ceva din bucuria lor de a descoperi lucrurile simple se transferă şi la noi. Pe lângă capacitatea de a iubi necondiţionat, cei care au copii, reînvaţă puţin să se bucure. Alături de copii, părinţii reînvaţă să privească lucrurile simple ale vieţii, cu alţi ochi. Cu ochii plini de bucurie şi încredere, ai copiilor lor.  
    Şi uite cum, aceste creaturi minunate cărora noi le-am dat viaţă, sunt mult mai aproape de un om mai bun, decât noi. Constatăm cu durere că viaţa şi educaţia îşi pun amprenta în mod negativ, asupra omului. Şi dacă asupra vieţii nu prea putem interveni, putem însă, interveni în educaţie. Şi dacă educaţia noastră, nu acţionează în sensul anulării totale a acestor trăsături pe care ei, de fapt, le au nativ, atunci intervenim în modul cel mai bun asupra vieţii lor. Pentru că din dorinţa de a–i ajuta să nu sufere în viaţă, le tot tăiem elanurile şi visurile. Şi le tăiem prea de tot. Şi exact aşa, le facem un mare deserviciu. Pentru că aceste calităţi sunt cele care îi ajută în viaţă. Şi având grijă ca aceste calităţi să nu se piardă, este de fapt cea mai bună modalitate de a-i pregăti pentru viaţă. Adică, posibilitatea noastră de a influenţa în bine viaţa lor. Le dorim tot binele din lume şi îi învăţăm cât putem, dar nu conştientizăm prea mult, că îi şi rigidizăm. Şi că noi ştergem ceva din calităţile pe care le au. Fără să vrem!
    Da, viaţa are şi mult cenuşiu. Dar să avem grija, ca învăţându-i griurile, să nu ştergem tot albul din ei!
    Şi să conştientizăm că ei sunt pe lume, şi ca să ne mai înveţe pe noi.

    Şi nu pot să închei, fără a vă mai exemplifica, o frumoasă, poetică şi înţeleaptă părere despre lecţiile pe care ni le oferă copiii, scrisă de draga mea Ramona. Este şi o sinteză dar şi o completare, a ceea ce am scris mai sus:
    ” Este bine să luptăm să ne păstrăm doza de puritate şi copilărie cât mai mult posibil, chiar dacă trecem prin stagiile vieţii şi devenim adulţi, părinţi cu griji şi probleme. Eu cred că tocmai acea doza de puritate este cea care ne ajuta cel mai mult in viaţa să trecem peste anumite „greutăţi” şi de ce nu, să vedem viaţa cu alţi ochi. Cu ochi puri, de copil. Am realizat că avem atât de multe de învăţat de la copii, noi ca adulţi…Este incredibil câtă putere de regenerare are un copil şi cât de mult se concentrează pe pozitiv în stagiile incipiente ale copilăriei. Cât de repede uită o supărare, ce uimitor de uşor este pentru un copil cu febră mare să se joace şi să râdă, cât de uşor le este să găsească bucurii mari in lucruri mici…”
    Mihaela Dămăceanu

     

  • Vacanţa şi temele


    După ultima zi de şcoală din clasa I, Mihnea a venit acasă foarte fericit pentru că doamna învăţătoare Rada le spusese să nu mai lucreze nimic până pe 15 iulie. I–a rugat doamna, ca în situaţia în care vreun părinte îi pune să înveţe ceva, să o sune pe dânsa. Vă daţi seama cât le-a plăcut acest lucru!
    Ca de multe ori, doamna Rada ştia ce face. Copilaşii aceştia au nevoie şi de vacanţă. Aşa că, cel mai bine este să se odihnească în prima parte şi în a doua să reînceapă să lucreze, pentru a nu uita totul şi a nu pierde exerciţiul învăţării.
    Pentru partea a doua a vacanţei au primit o carte de pe care să lucreze. Dacă vor face câte o pagină pe zi, aceasta se va termina până începe şcoala.
    Discutând cu doamna, am aflat că i-a sfătuit să citească mai mult. Este obligatoriu să îşi mărească viteza de citire, până în toamna. În clasa a II-a vor avea mai multe teme şi concursuri. Rezultatele la  concursuri depind şi de cât de repede citesc. Citind mai greu şi implicit mai încet, pierd din timpul alocat rezolvării cerinţelor.
    De aceea, unul dintre obiectivele importante ale vacanţei dintre clasa I şi a II-a, ar fi cititul.
    Al doilea obiectiv ar fi matematica, normal.
    La sfârşitul vacanţei de vară am constatat că a fost foarte greu.
    Greu, greu! Pe rând, Mihai, mama, eu şi iar Mihai, am insistat foarte mult să lucreze.
    Am crezut că nu va protesta prea tare, temele fiind date de doamna învăţătoare. De obicei, copiii fac ceea ce le cere învăţătoarea lor fără a comenta. Îmi amintesc de vacanţa de iarnă din clasa I, când mi–a spus că nu are teme. Am fost destul de mirată, dar m–am gândit că este prima lor vacanţă şi poate de aceea, nu le–ar fi dat doamna, de lucru. Au fost sărbătorile de iarnă, cu treabă şi musafiri, astfel încât am lăsat problema în aer, încercând să mă conving singură, că poate nu se mai dau teme pe vacanţă.
    În ultima vineri a vacanţei, ies în oraş pe la prânz, să fac ceva cumpărături, pentru că în seara respectivă plecam la Bucureşti. Mă întâlnesc cu mama unei colege şi aflu că de fapt, aveau teme. Sun repede acasă şi îi spun lui Mihai. Copilaşul nostru a bălmăjit ceva, cum că nu a ştiut. Probabil a fost aşa, sau nu a fost atent, sau a minţit. Nu mai era timp de ceartă. În plus, şi eu aveam vina mea pentru că nu mă interesasem.
    A stat cu tati tot week-endul şi a lucrat. Nu a protestat deloc, nu a plâns, nu s–a văitat nici o clipă. Au lucrat cam 6 ore, în fiecare din cele trei zile şi luni s–a dus la şcoală cu temele făcute integral.
    Nu am crezut că le va termina şi nu am crezut că nu se va văita.
    M-am bucurat că a izbutit să facă un efort mare într–un timp scurt.
    Am constatat a n–a oară în viaţă, dar prima dată la fiul nostru, că băieţii sunt altfel. Mai şmecheri, mai puţin sârguincioaşi, dar cu o mai mare rezistenţă şi capacitate de efort susţinut, foarte intens, pe termen scurt.
    În vacanţă mare, lucrurile nu au stat la fel.   
    Am ştiut de la început, cu toţii, că are teme şi Mihnea a promis că le va face. Dar ce a urmat, nu mi–a plăcut deloc. Atâta tergiversare, plânsete, supărări şi enervare cu aceste teme, de nu mi–aş fi putut niciodată, închipui.
    Cât a fost la mama, i–a scos peri albi. Ştiţi cum întind ei coarda la maximum, în funcţie de cât de mult le merge. La bunici, le merge cel mai mult, şi fac nişte figuri, de aproape nu–ţi mai recunoşti copilul. Nervi maximi, cărţi şi caiete aruncate pe jos. Nu credeam să poată face aşa ceva.
    Când a revenit la Botoşani, nu i–a mai mers chiar atât. Iniţial, nu i–a mers deloc. Pe Mihai îl ascultă cel mai mult. L-a lăsat să plângă cât a vrut şi nu i–a dat voie să iasă din casă.
    Dar până la urmă oboseşti. Şi ajungi să renunţi. Sunt nişte speculanţi extraordinari şi fac ce fac, de nu mai poţi, şi de multe ori cedezi.
    Normal că este greşit, dar uneori nu mai ştim cum să facem.
    Este foarte adevărat, că nici noi nu ne omoram cu temele în timpul vacanţei, dar este la fel de adevărat că dacă nu lucrează nimic, până începe şcoala uită multe. În plus, pretenţiile din vremea de azi sunt mult mai mari, faţă de cele din vremea noastră. O soluţie ar fi să stăm efectiv lângă ei şi să le facem împreună. Este o modalitate mai uşoară de a lucra cu ei, dar nu cred că este cea mai bună. Timpul trece şi trebuie să îi învăţăm să lucreze singuri. Noi doar să verificăm.
    În vacanţa care începe astăzi, au foarte puţine teme: la matematică patru pagini de carte, cu exerciţii şi probleme, la română să citească ceva, în fiecare zi. Îmi pare puţin pentru o săptămână, dar după experienţele trecute, m-aş mulţumi dacă ar face măcar atât, fără proteste vehemente.
    O vacanţă frumoasă, uşoară şi cu temele făcute, vă doresc tuturor!
    Mihaela Dămăceanu
             

  • Mici decoraţiuni gratuite, de toamna

     
    De când mă ştiu mi-au plăcut casele şi decoraţiunile interioare. Moştenire de la mama, care în copilăria mea tot muta şi remuta mobilele prin casă, pentru a obţine noi aranjamente şi decoruri. Nu vă spun câte reviste de decoraţiuni interioare şi ore petrecute prin paginile lor, am adunat la viaţa mea. Nu la fel de multe ca filmele lui Mihai, dar totuşi…
     
     În schimb, nu mut mobilele, că m-am săturat de cât le-am mutat cu mama.
     
    Am adunat reviste, dar nu am terminat casa. Adică, apartamentul! De vreo 7 ani , acesta este, tot în lucru! Iar acum, după revenire, iar am luat-o de la capăt. Şi mai zugrăvim…şi mai aşezăm… şi mai decorăm.
     
    Cam asta facem după amiezele de sâmbătă. Plus ieşirea cu Mihnea, în parc.
     
    Decoraţiunile fiind o constantă, amenajarea casei altă constantă şi ieşirea în parc, la fel, mă gândeam cum să le combinăm.
     
    Aşa că, sâmbăta trecută, am profitat de toamnă şi am îmbinat totul.
     
    Cu rucsacul în spate, plin de pungi şi foarfece, am luat Plumbuita la picior şi ne-am dus departe, mai sus de mănăstire, la cules de accesorii free, pentru decoruri naturale.
     
    Am găsit o salcie parţial uscată şi am curăţat-o. Am tăiat mici crenguţe de la măceş, cu bumbii lor roşii-vişinii, în vârf. Am cules frunze, de toate felurile şi culorile şi ne-am întors, că pe Mihnea îl apucase frica. Pe drum l-a apucat şi jena şi uşor-uşor se tot îndepărta de mine, care eram ca un pom plimbător, ce atrăgea toate privirile parcului.
     
    Am intrat cu greu în lift, dar când am ajuns în casă, nici nu m-a lăsat să ating crengile, ce cu atâta amuzament fuseseră cărate.
     
    “Eu le pun, mami! Eu le pun!”
     
    Le-a aşezat cu grijă în două vaze şi eu am rămas cu micile crenguţe, cu floricelele sălbatice, măceşele şi măturatul.
     
    Ce a ieşit, aţi văzut mai sus…

    Ce fac adevăraţii decoratori, vă arat mai jos, în câteva fotografii făcute anul trecut într-un centru comercial din Frankfurt:


     
       O zi frumoasă şi un week-end superb!

       Mihaela şi Mihai Dămăceanu

  • Octombrie

          Acum e luni…acum e vineri, parcă ieri vă scriam despre Septembrie şi uite acum scriu despre octombrie, care s-a dus şi ea. Mai puţin spectaculoasă decât precedenta lună, dar a trecut la fel de repede.

          Ocupaţiile şi preocupările principale ale acestei luni, în această casă, au fost serviciul, şcoala, temele, blogul, desenele şi ultimele detalii ale aranjării casei. Activitatea comună, de bază pentru toţi trei, a fost efectuarea temelor, ca oriunde există un şcolărel.

          Ne-am străduit să menţinem blogul în centrul preocupărilor noastre, o dată pentru că ne face mare plăcere şi a doua oară pentru că este proiectul nostru de suflet. Ne propusesem să izbutim să postăm de trei ori pe săptămână şi suntem bucuroşi să vă spunem că ne-a ieşit. Şi chiar am depăşit. Mi-aş dori să continuăm în acest ritm şi să putem ajunge la 5 săptămânal, de luni până vineri şi ne vom gândi şi cum am putea structura un pic materialul existent. Vom vedea dacă vom reuşi.

         Am mai promis să mă documentez şi să scriu ceva despre organizare, dar nu am izbutit. Nu am studiat problema şi toată organizarea noastră a fost una  spontană, făcută din mers, cu excepţia unui plan de treburi casnice, unde am cristalizat o mică strategie. Nu este foarte bine şi continui să am acest proiect în cap, până voi reuşi să îl pun la punct.

         Dar am reuşit una alta, în luna aceasta de toamnă mijlocie. În primul rând, am reglat puţin problema importantă a relaţiei cu doamna învăţătoare. A vorbit Mihai cu dânsa şi uite că, de-acuma băiatul nostru este foarte bun. Ieri a primit nenumărate laude şi vorbe de apreciere. Ce să zic?

         Apoi, a simţit şi el că face un progres la limba engleză, ceea ce m-a bucurat mult. A luat primul FB pe anul acesta şi în ziua aceea a realizat brusc, că a început să îi placă şi să scrie şi să vorbească. Asta, firesc că a fost şi urmarea laudei venite de la doamna profesoară, că tot vă spuneam eu că vorba dulce mult aduce, în Pledoarie pentru cuvântul bun.  

         În ceea ce ne priveşte pe noi, părinţii nu sunt prea multe noutăţi. Am reuşit câteva articole bune. Cel mai mare succes la public l-a avut Septembrie.

         Cel mai mult, mie îmi plac 10 modalitati de a le dezvolta copiilor încrederea de sine şi articolul despre Raluca .

         Închei şi vă las cu toamna.

         Cu mulţumiri tuturor celor care ne ajută şi ne citesc,

         Mihaela, Mihnea şi Mihai Dămăceanu

  • Halloween in imagini

  • Raluca şi Caietpentrucasamea.wordpress.com


    Am început postarea aceasta joi dimineaţă, după ce vă povestisem despre dezamăgirea noastră la actuala şcoală, cu intenţia de a o publica vineri. Pentru că era Sfântul Dumitru, Mihai a propus rugăciunea şi ideea a fost foarte bună. Ulterior, m-am bucurat că am întârziam postarea, pentru că astfel am descoperit că a fost o sărbătoare. La mulţi, mulţi ani, drăguţă „lămpiţă de iubire”, Cati Căpşunica, păpuşica-frumuşica!!!
    Aflaţi mai jos, despre cine este vorba!
    Pentru că am fost supărată şi încă mai sunt puţin, am încercat să caut o cale prin care să îmi revin. Şi am găsit! Nu una, ci două. Prima a fost că v-am scris vouă. Făcând aceasta am simţit o uşoară eliberare. Pentru că scriind îţi organizezi mai bine propriile gânduri şi pentru că mai primeşti idei, păreri şi soluţii. Mulţumesc Ramona, draga mea!
    A doua cale a fost să mă gândesc la ceva ce îmi face plăcere şi îmi oferă un suport şi un exemplu. Şi atunci mi–a venit în minte Raluca. Dacă pe Ramona, cei care poposiţi mai des pe acest blog, probabil o cunoaşteţi din superbele ei comentarii-un mare plus al acestui blog şi un şi mai mare sprijin al meu, poate că pe Raluca nu o cunoaşteţi.
    Dar vă povestesc imediat!
    Raluca este pentru mine, un model de om, descoperit cu puţin timp în urmă pe economisim.info, locul de unde învăţ multe. Raluca scrie demult pe blogul foarte frumos intitulat Caiet pentru casa mea. Este mămica a doi copii minunaţi-un băieţel S. şi Cati Căpşunica, profesoară de engleză şi ne ajută cu lecţii. Dar nu doar cu lecţii de engleză. Ne învaţă în general, cum să ne jucăm cu copiii…învăţându-i. Sau cum să îi învăţăm, jucându-ne. Oricum vreţi să spuneţi, este cea mai bună metoda de învăţare, pentru copii. Recunosc că personal, stau cam prost la acest capitol şi i-am lăsat această sarcină lui tati. Şi nu este chiar frumos din partea mea să fac asta. Nici pentru tati, nici pentru Mihnea şi nici pentru mine.
    Ca să mă îndrept, primul lucru pe care îl voi face va fi experimentul propus de Raluca aici. Ca o fostă profesoară de chimie, mi–a plăcut mult propunerea aceasta şi aştept cu nerăbdare reacţia lui Mihnea. Îmi veţi spune că este un experiment fizic şi nu chimic, dar la nivelul copiilor aceste distincţii nu există. Lor le plac extraordinar de mult experimentele, indiferent de ştiinţa din care fac parte. Acesta este chiar spectaculos pentru copii. Pe lângă difuziune, demonstrează şi obţinerea culorilor secundare, într-un mod foarte interesant, care va fixa noţiunile în mintea copiilor. Noi am făcut doar mici “vulcane” din oţet şi bicarbonat de sodiu. Cred că vă daţi seama, că nici urmă din cele două ingrediente nu mai rămâne în bucătăria noastră, după testarea vulcanilor.
    Pe lângă lecţiile de joacă cu copiii, Raluca ne mai învaţă ce înseamnă puterea, demnitatea şi dăruirea. Când am descoperit prima dată blogul ei, am citit un articol care m-a impresionat până la lacrimi. Ca să vă conving să îl citiţi şi voi, am vrut acum să extrag cel mai frumos paragraf, sau cel mai emoţionat, sau cel mai bine scris. Şi am citit din nou, şi recitit… Şi a fost foarte greu să aleg un singur paragraf, pentru că tot articolul este foarte frumos. Aşa că, l-am ales pe acesta, oarecum la întâmplare:
    “Eu scriu pentru că vreau sa ştie toată lumea că o fetiţă cu trisomie 13 este la fel de lovableşi de binecuvântata ca oricare alt copil, şi pentru că un alt părinte confruntat cu o trisomie rara să nu mai stea să scotocească net-ul după informaţii şi poveşti şi speranţă.  Sunt oameni care iţi arată ca nu eşti singur, că drumul e bătătorit, ca are popasuri şi, deşi poate mai greu decât altele, e un drum circulabil. Priveliştea e încântătoare (cel mai adesea sunt ochii fericiţi ai copilului tău), compania selectă, bucuriile nu sunt scrise cu creta pe asfalt, ci săpate în pietre mari de aducere aminte.  Că la sfârşitul vieţii nu vei fi un bătrân obosit şi sătul de viaţa, ci o prezenţă puternică şi luminoasă.”
    Şi eu mă simt onorată, Raluca, de a fi în prezenţa ta, fie şi virtuală!
    Găsiţi întreg articolul aici.
    Şi dacă mai aveţi nevoie şi de alte argumente pentru a descoperi acest superb blog, vă mai dau un pasaj din cea mai frumoasă recenzie de carte pe care am citit-o vreodată:
    “I send you a box
    Of glowing pearls.
    Wear them with irises
    And orange blossoms. 
    (Yakamochi)
    Par câteva cuvinte aranjate în patru versuri scurte, dar pe noi ne-a fascinat delicateţea cutiei de bijuterii, intenţia bărbatului de a o vedea frumoasă pe ea, contrastul dintre catifeaua petalelor de iris albastru-întunecate, sideful perlelor şi vagul portocaliu al florilor, simţeam în nări parfumul lor de primăvara şi ştiam că fata va fi frumoasă, cât de frumoasă…”
     Integral, recenzia se găseşte  aici.
    Am mai vorbit noi pe-aici, despre profesori buni şi despre profesori excelenţi.
    Când am ales să scriu despre creşterea şi educaţia copilului din perspectiva elev-profesor-părinte, m–am gândit la mine şi la Mihnea în perioada şcolii, dar nu numai. Am mai vrut să transmit ideea de continuă învăţare. Pentru că toată viaţa învăţăm câte ceva. Şi pentru că, mai puţin sau mai mult, rămânem mereu elevi.
    Din această perspectivă, a profesorului care izbuteşte mereu să ne înveţe câte ceva bun, v-o recomand pe Raluca.
    Din tot ce am citit pe blog, am înţeles că face parte din categoria acelor dascăli binecuvântaţi cu dragoste de copiii, de profesie şi de viaţă. Adică, din categoria profesorilor excelenţi.

    Dar să nu uitaţi niciodată că în spatele fiecărui profesor stă un om. Şi în cazul acesta, stă un om cu totul şi cu totul deosebit. Un om de o extraordinară forţă, credinţă, sensibilitate şi căldură.

    Şi tot ceea ce face,  este o revărsare de dragoste şi de fortă.
    Mulţumim, dragă Raluca, pentru tot ceea ce ne înveţi!
    Mihaela Dămăceanu

  • Rugaciunea Sf. Dimitrie

     Rugaciune Sfantului Dimitrie Izvoratorul de Mir

    O, rabdatorule de chinuri al lui Hristos, Izvoratorule de mir, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, aceasta a noastra rugaciune, ce aducem tie acum cu umilinta, primeste-o, si de bolile sufletesti si trupesti si de vrajmasii cei vazuti si nevazuti, cu rugaciunile tale cele bineprimite catre Dumnezeu, ne pazeste, ca impreuna cu tine in veacul ce va sa fie, sa cantam Lui : Aliluia !

    Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

  • Desenul şi încurajarea aptitudinilor copiilor


    A face profesia care îţi place este un alt factor foarte important al succesului în viaţă. Extrem de important în viaţa fiecărui om. Aceasta presupune să ştii concret ceea ce se face în acea profesie, pentru că diferenţa de la vis sau film, la realitate….este mare. Mai presupune şi să–ţi descoperi aptitudinile. Şi pentru că nu este lucru uşor, rolul nostru de părinte ar trebui să îşi facă simţită prezenţa. Conştienţi de dificultatea descoperirii înclinaţiilor şi aptitudinilor copiilor, am fost mereu atenţi la preocupările lui Mihnea.
    Având în vedere că în familia lui Mihai a existat pe toată linia un talent muzical, am sperat că acesta i s–ar putea transmite şi băiatului nostru. Am urmărit cu atenţie dacă are un interes legat de muzică dar nu am observat mai nimic. Abia în ultimul timp a început să îl preocupe puţin muzica şi dansul. Chiar dacă vine mai târziu, ne bucurăm şi vom monitoriza în continuare acest interes pentru a vedea cum evoluează. Oricum, am avut surpriza de a descoperi că a ascultat cu atenţie Phoenix şi mi–a spus că i–a plăcut.  Acest lucru s-a întâmplat în iarna trecută. Aseară a avut o repriză de dans şi am constatat că a evoluat şi aici, începând să simtă mai bine ritmul şi adaptând mişcarea la acesta. Ne-a spus că l–a ajutat şi cursul de modeling. Doamne ajută!
    Vom studia problema, în continuare.
    Nu la fel au stat lucrurile cu desenul.
    Prima dată când a luat creioanele în mână, a fost cu cărţile de colorat. Întâi le-a mâzgălit. Apoi, ca toţi copiii, a început să le coloreze. Era cam de doi ani şi ceva. Depăşea mereu conturul şi nu avea răbdare să termine desenul. A durat cam până pe la patru ani, când a început grădiniţa. Acolo a desenat mai mult decât o făcea acasă şi s–a simţit o uşoară evoluţie. Nu a remarcat nimeni vreun talent legat de desen. Dar a continuat să deseneze şi acasă. Am observat că o făcea din ce în ce mai bine, dar mai ales o făcea cu plăcere. Nu îl puneam noi să deseneze. Era alegerea lui. Exersa mereu aceleaşi teme, care îi plăceau lui, desigur. Adică corăbii, vapoare, locomotive şi trenuri, apoi tancuri şi explozii. Făcându-le des, am crezut că le face din ce în ce mai bine, pentru că le-a tot exersat.
    Într–o duminică dimineaţă, stătea pe jos ca de obicei, spre disperarea mea. Îşi ia hârtia şi creionul şi nu ştiu cum îmi vine să îi spun să mai deseneze şi altceva.
    Se gândeşte şi apoi începe. Două minute, patru-cinci linii şi a terminat. Când mi-a arătat desenul, a fost primul moment când am gândit că este posibil să aibă talent la desen. Făcuse o pasăre, aşezată pe creanga unui copac. Era un desen chiar reuşit, mai bun decât cel pe care l–a făcut ulterior, pentru a–l pune pe blog. Din păcate, l–am rătăcit în toate mutările noastre.
    Au trecut trei ani de atunci şi el continuă să deseneze. Am încercat să îl încurajăm cât putem de mult, explicându–i continuu că orice pasiune cere muncă şi exerciţiu. A înţeles şi el acest lucru şi nu se mai supără dacă îi mai dăm câte o sugestie sau părere negativă, pe care la început le suporta destul de greu. 
    Sunt desene de copil şi acest lucru este vizibil. Dar ceea ce contează mai mult este faptul că perseverează şi că o face cu plăcere. Nu desenează niciodată după model şi au foarte multe detalii care ilustrează imaginaţia şi spiritul de observaţie. De aceea, întotdeauna i-am apreciat munca şi l-am lăudat. Am simţit de fiecare dată, că acest lucru a contat mult pentru el.  
    Ceea ce vroiam să transmit părinţilor care observă la copiii lor o înclinaţie spre un anume domeniu, este că rolul lor în dezvoltarea acelei aptitudini, este foarte mare.
    Din experienţa noastră, pot să spun că grădiniţa şi şcoala nu vor acorda prea mare atenţie descoperirii talentelor copiilor. Cel puţin la vârsta mică, educatoarele şi învăţătoarele sunt centrate pe matematică şi română şi nu le interesează la fel de mult celelalte obiecte.
    Mihnea a desenat şi la grădiniţă şi la şcoală, observând că astfel atrage atenţia celor din jurul lui. În mod special, copiii sunt cei pe care îi impresionează cu desenele. Din partea cadrelor didactice, nu am avut prea multe reacţii de încurajare. Sau cel puţin, nu au ajuns la mine aceste reacţii.
    Am suplinit noi, cât am putut şi l-am dus la un curs de desen. A fost unul gratuit şi nu putem spune că am fost deosebit de impresionaţi de ceea ce a învăţat acolo. Dar a mers conştiincios aproape un an şcolar şi a pictat sub îndrumarea unei profesoare de desen, care oricum ştie mai multe decât noi. Ceva, ceva, tot s–a lipit de el şi de acolo.
                Când am făcut acest blog, mă gândeam că oamenii nu vor fi foarte interesaţi de desenele unui copil de 8 ani. A fost o mare bucurie să descopăr că sunt multe intrări pe blog, generate de desenele lui. Acest lucru l–a încurajat şi mai mult, ceea ce îi dă un elan în plus în a desena mai mult.  
    Nu ştim sigur dacă va continua acest hobby şi dacă va ieşi ceva din asta, mai târziu. Dar vrem să îl încurajăm şi să îl sprijinim cât putem, să cultive acest frumos obicei. 
                Închei cu un mesaj adresat părinţilor, de a conştientiza că noi suntem cei mai importanţi factori de sprijin în descoperirea şi cultivarea oricărui talent al copiilor şi de a încuraja permanent orice aptitudine pe care o descoperim la ei.   
      
                Mihaela Dămăceanu