Blog

              Urcaţi–mă într–o maşină, dar nu la volan, şi sunt un om fericit! Călătoria este una din cele mai mari bucurii ale vieţii mele, motiv pentru care am citit foarte mult despre ea. Ar fi trebuit să spun am călătorit foarte mult, dar nu pot, întrucât nu am călătorit atât de mult cât mi–ar fi plăcut să o fac. Dar cu speranţa că odată o voi putea face mai mult, am citit până mi–a ieşit pe nas.

            Aşa am descoperit o familie extraordinară şi o călătorie fascinantă. O familie de români cum nu credeam să existe. Şi pentru că sunt promotorii unui stil de a trăi, cu totul şi cu totul deosebit, dar şi a unei modalităţi extrem de interesante de educaţie a copiilor, mă gândii că nu ar fi rău să vă povestesc şi vouă despre ei. Sunt foarte cunoscuţi, dar poate nu chiar toată lumea îi ştie, şi merită cu prisosinţă să îi descoperiţi.

             Este vorba despre familia Pouzet-Oprean, compusă din Marilena(38 ani-ilustratoare), Dan(39 ani-arhitect), trei copii superbi(Matei 7 ani şi jumătate, Vlad 4 ani şi jumătate şi Ilinca 14 luni) şi aventura vieţii lor. După un întreg an de pregătire şi planificare, au plecat în ianuarie 2007, într–o călătorie prin cele două Americi. Camperul le-a fost mijlocul de transport şi casa, timp de doi ani şi patru luni, cât a durat această minunată şi curajoasă incursiune printr–o parte a lumii dar şi printr–un inedit şi fermecător stil de viaţă.

            “Căsuţa noastră e mică, dar grădina e atât de mare”, au spus despre camperul lor, ales cu multă grijă, datorită importanţei lui extraordinare în reuşita proiectului propus.

            Au vrut să demonstreze nu numai că se poate călători cu copiii dar şi că acesta poate fi un mod de viaţă, întrucât în tot acest timp au lucrat prin intermediul Internetului şi şi–au educat singuri copiii. Locuiau în Franţa şi sistemul francez de învăţământ permite educaţia la distanţă, făcută prin corespondenţă. Periodic li se trimiteau prin poştă în locaţii stabilite anterior, testele pentru copii. Acestea erau rezolvate şi trimise înapoi, unde erau corectate şi notate. De remarcat şi birocraţia franceză, care nu a acceptat expedierea testelor pe Internet. Lecţiile copiilor durau zilnic două ore, explicabil dacă te gândeşti că se lucrează cu un singur copil şi nu cu 30, ca la şcoală. Au învăţat copiii ce trebuia, conform programei franceze de învăţământ, dar vă daţi seama cât de extraordinar de mult, au putut învăţa din călătorie, în afara programei. Pornind de la spaniolă(pe lângă cele două limbi pe care le ştiau când au plecat: franceză şi engleză), câtă geografie, istorie, biologie şi câte alte inestimabile cunoştinţe şi abilităţi au putut dobândi aceşti copii, norocoşi de a avea nişte părinţi cu un extraordinar curaj şi deschidere a minţii. Spuneau pe undeva, că din experienţa altor părinţi cu aventuri similare, la întoarcerea acasă, copiii lor sunt înscrişi la şcoală, într-o clasă cu un an sau doi mai mare decât cea corespunzătoare vârstei. Atenţie la faptul că pe durata călătoriei, copiii au promovat cele două clase şcolare, aferente perioadei de timp. Deci, sunt înscrişi peste acestea. Am văzut diverse comentarii ale multor oameni care mor de grija altora, speriaţi de ce le–au putut face aceşti oameni copiilor lor.

            Ca modalitate de educaţie, cred că este una din cele mai bune posibile. Nu văd cale mai atractivă de învăţare, decât să duci copiii în unele din cele mai frumoase locuri ale planetei, să vadă pe viu şi uneori chiar să se joace cu o mulţime de animale pe care alţii le văd doar în poze, să îi laşi să zburde pe câmpii şi munţi, să relaţioneze cu atât de multă lume din atât de multe culturi, să se joace cu copii  pe care nu i–au văzut niciodată şi cu care comunică perfect, aşa cum doar copiii o pot face…

         Nu văd educaţie mai bună şi cadou mai bun pe care părinţii să îl poată face copiilor lor. Nu cred că şcolile noastre clasice pot oferi mai bună educaţie decât ce au oferit aceşti oameni copiilor lor.

           Este un excelent exemplu că visurile se pot îndeplini!

           Condiţiile sunt curajul, încrederea în forţele proprii, munca, organizarea şi perseverenţa.

           Şi în exemplul despre care am povestit, o extraordinară deschidere a minţii!

        Şi mai presus de orice, prin intermediul acestei călătorii toate calităţile de mai sus, sunt transmise şi copiilor. 

         Pentru noi, toţi cei care îi admirăm, am reţinut o afirmaţie făcută de Dan într–un interviul de aici : „în astfel de momente, secretul este să nu eziţi, să nu pui in balanţă prea mult riscurile, fiindcă raţiunea este foarte puternică şi distrugătoare de planuri bune şi sănătoase”. 

          Mult mai multe despre ei şi călătorie, puteţi citi pe siteul lor, poraquiporalla.com sau peicipecolo.com.