Blog de familie

Categorie: Uncategorized

  • Trei piese superbe de primăvară

    Altceva mă pornisem să fac astăzi. Am fost deturnată de la intenţia iniţială de magazinul Kurtmann pe care îl ştiam de ceva vreme, comercializînd la preţuri bune produse Zara, Berksha şi Stradivarius. Îl vizitam uneori pentru a vedea dacă printre cele expuse găsesc ceva mai interesant de la Zara şi la o mărime rezonabilă, căci adesea au mărfuri doar pentru multinvidiatele silfide. De data aceasta am avut surpriza să găsesc şi marca Desigual-favorita surorii mele, prin care am şi descoperit-o. Magazinul lor din Mall Băneasa este o continuă primăvară. Personal, nu ştiu o altă marcă unde să mai vezi atâta culoare, atâtea imprimeuri şi mai ales combinaţii atât de inedite. Mi-a plăcut ce am văzut şi am ieşit cum am intrat, preţurile practicate neîncadrându-se în bugetul meu afectat de criză :))
    Din aceste motive, am fost surprinsă să-i găsesc pe Internet, la nişte preţuri mai accesibile, având chiar şi mărimi de doamne de vârsta a două, hihi :)) 
    Concluzia este că nu m-am putut abţine să nu vă arăt ceva frumuseţi în culori, tocmai bune de primăvară. Desigur că sunt şi reduceri, magazinul anunţând de cum intri reducere de 30% la 400 de produse. Transportul este gratuit la comenzi peste 190lei şi dacă ceva nu îţi place poţi returna gratuit produsul indiferent de motiv.
    Şi cam gata cu vorbă, căci o transmit fotografiilor:

    – o fustă puţin mai exotică, ce m-a dus cu gândul la stampele japoneze, la un preţ rezonabil zic eu

    – un pardesiu vesel şi colorat, desigur. Preţul nu este chiar foarte mic, dar reducerea este semnificativă şi aşa ceva cred că merită banii.

    – o altă fustă, parcă şi mai frumoasă, care nu este redusă, din păcate.

    Toate celelalte produse Desigual, le găsiţi aici.

    Linkurile sunt afiliate, ceea ce înseamnă că dacă vă trece prin căpşor să cumpăraţi ceva, eu voi avea din partea magazinului un mic comision ce nu va afecta preţul plătit de voi, acesta rămânând acelaşi.

    Mihaela Dămăceanu

  • Trucul de vineri

    Ieri nu m-am trezit la timp, azi nu m-am trezit la timp. Alaltăieri la fel, şi teamă-mi e să nu se prelungească şi pe săptămâna viitoare, căci urmează al treilea week-end în care programul meu este altul decât cel obişnuit. Iar cel obişnuit înseamnă la mine, treburi gospodăreşti, lucratul cu Mihnea la ale lui materii şcolăreşti şi un strop de odihnă. Când nu există stropul, simt în cursul săptămânii următoare. Faza în care simţeam doar în ziua următoare a fost depăşită.
    Şi ca să încetez odată cu văicăritul pe blog, îmi pică fisa că am şi un lucru bun de spus.
    Am trecut peste o săptămână de lucru în care datorită unui mic truc, mic dar vechi şi cunoscut,  am fost şi eu în regulă cu ţinutele vestimentare de la serviciu, pe toată săptămâna. 
    Duminică seara am stat o jumătate de oră şi mi-am pregătit şi asortat cinci ţinute pentru luni-vineri. 
    A propos de ţinute,  ce părere aveţi de această creaţie Valentino?
    sursa
    Era nevoie de această strategie, căci nu mai puteam dimineaţa să fac altceva decât să trag din dulap, în ordinea de sus în jos, lucrurile găsite. Şi cum se foloseau tot aceleaşi, ele săreau din maşina de spălat în dulap, tot sus, şi tot aşa alternam mai mereu aceleaşi haine. Asta se cam tot întâmplă cu mici pauze, de când am pornit blogul şi scriu la prima oră postările pentru el. Tot în viteză, tot pe fugă, nu mă mai înduram de zece minute în plus să mai netezesc câte o cămaşă sau altceva ce mai trebuia călcat sau să scotocesc prin lucrurile de la baza rafturilor cu haine.
    Săracul meu bloguleţ, cum a ajuns el vinovat de toate cele din viaţa mea. Uf, uf, uf!
    Dar uite că am găsit soluţia :))
     
    Un week-end minunat dragelor şi frumoaselor!
    Mihaela Dămăceanu

  • Un sufleţel pe nume Rareş

    Ştiu ce vremuri grele trăim! Ştiu cât de tare ne chibzuim fiecare leuţ, căci şi eu fac acelaşi lucru în fiecare zi! Ştiu că nu putem face atât cât ne-am dori şi de aceea ne ascundem după o platoşă, puţin vinovaţi şi puţin indiferenţi, în speranţa că ne vom proteja mintea şi sufletul.
    Dar în cazul despre care vreau să vă povestesc azi, situaţia este atât de specială, atât de urgentă, atât de emoţionantă, că vă implor să rămâneţi şi să citiţi cele câteva rânduri.
    Căci strigătul unui copil nu poate să nu ajungă la sufletul nostru şi disperarea cumplită a unor părinţi nu poate şi nu trebuie să ne lase indiferenţi.
    Este vorba despre Rareş-Matei, care la 4 ani şi 7 luni a fost diagnosticat cu limfom malign nonHodgkinian difuz cu celula medie B de tip limfom Burkitt. Desigur că nu vă pot da detalii competente despre acest diagnostic, dar pe site-ul creat de părinţi puteţi găsi o pagina conţinând toată documentaţia medicală. Cert este că Rareş a suportat deja două operaţii, face citostatice, şi pentru a putea trăi are nevoie de un tratament de urgenţă la clinica Gustave Roussy din Franţa. Din păcate, costul total al spitalizării este enorm, ridicându-se la valoarea de 280.000 euro şi trebuie plătit integral în avans. 
    Părinţii au făcut un site şi o pagină Facebook, unde găsiţi toate informaţiile necesare. Cazul a fost prezentat şi la ProTV şi în presă şi pe multe bloguri, dar suma necesară nu este nici pe departe atinsă. Până la acest moment, s-au donat 24.232 euro şi fiecare zi contează.
    Aş fi vrut să mai scriu, dar cuvintele mele nu sună aşa cum aş vrea. De aceea am ales de pe site, cuvintele ce ne sunt adresate tuturora, cuvinte ce mi-au făcut ochii să clipească des şi să picure lacrimi:
    „Acum sunt suparat si speriat pentru ca nu stiu de ce doctorii mi-au taiat burtica de 2 ori in numai 2 luni, iar de luni, 24.02.2014, fac chimioterapie si ma doare. Ma dor si manutele de fiecare data cand “fantomele” imi fac injectii, cam des… of, of!

    Mi-e frica pentru ca trebuie sa stau in pat cu multe tubulete agatate de mine, intr-o sala mare cu multe paturi (“fantomele” o numesc terapie intensiva), cu mai multi copii si cred ca si ei sunt suparati si speriati pentru ca plang foarte mult, la fel ca si mine. Mami si tati nu au voie sa fie alaturi de mine in sala asta plina cu aparate zgomotoase, dar am voie sa dorm si nu le mai aud, chiar daca mi-e frica singur si mi-e foarte dor de ei. Vreau sa ma stranga in brate si sa-mi spuna ca ma iubesc si “nu doare”. Asa zic de fiecare data cand vin “fantomele” langa mine. “Nu doare”, repet foarte des, tremurand din tot corpusorul cu ochisorii plin de lacrimi si cu buzele uscate.

    Mami si tati mi-au spus ca trebuie sa facem urgent o excursie in strainatate, asa au zis si “fantomele“, doar ca au nevoie de bani pentru “excursie”.
    Nu stiu sa scriu si sa citesc, dar mami o sa va scrie ca sunt bine, o sa facem poze pe care o sa le vedeti si voi.”
    Doar cu un mic gest, putem readuce o speranţă în viaţa părinţilor şi mai ales, putem păstra o viaţă minunată de copil. Un copilaş ce DOREŞTE SĂ TRĂIASCĂ, un sufleţel ce TREBUIE SĂ TRĂIASCĂ!
    Mulţumesc!
    Mihaela Dămăceanu

  • La mulţi ani!

    La mulţi ani, iubite şi delicate doamne şi domnişoare!

    Sursa

    Mihnea, Mihaela şi Mihai

  • O istorie înflorită

    Draga mea mamă, pe vremea când noi două eram mici, nu prea avea timp de flori. Cu greu îmi mai dădeam seama că le iubeşte şi că ar dori să aibă şi ea o grădină plină de flori, dacă s-ar fi găsit timp de asta.
    Mie mi-au plăcut de când mă ştiu. Atât de mult…că în vremea copilăriei, cum prindeam vreo portiţă deschisă, ţuşti înăuntru să fur câte-o floare. Mă mustra teribil conştiinţa, căci ştiam că nu fac bine. Îmi spusese mama că se taie mâinile celor ce fură. Avea aşa un fel de-a pronunţa cuvântul „hoaţă”, de imediat îţi treceau fiori prin corp şi-n minte năvăleau imagini cumplite văzute prin filme, cu ghilotine şi prizonieri cu bărbi lungi, tremurând ca varga în celulele din fundul pământului. Brrr…şi-acuma mă cutremur.
    Dar florile acelea de după garduri înalte, erau o mare ispită. Şi îmi şi trebuiau. La un ierbar pentru şcoală sau doar pentru mine. Primăvara mă lipeam de gardul din spatele curţii noastre şi, printre ostreţe-cum am aflat că se numesc în Moldova bucăţile de lemn din care se face gardul, jinduiam la o grădină plină de lalele. De toate felurile şi culorile. Era a unor bătrâni şi avea doar pomi deasupra unui covor de iarbă verde în care străluceau puternic lalelele roşii, şi galbene, şi roz, şi chiar şi albe.
    Niciodată nu prinsesem portiţa deschisă…
    Nu aceasta este grădina de peste gard, ci una dintr-o frumoasă gospodărie dintr-un sat din fund de Moldovă, singura mea imagine cu gradină de lalele.
    Şi-am crescut, plecat de-acasă… Mama şi-a umplut curtea de trandafiri, muşcate şi alte frumoase colorate. Îmi povesteşte cu-o emoţie vădită, cum se opreşte lumea pe stradă să-i admire grădina.
    Eu nu am decât brânduşa mea de apartament şi noroc de voi, că aşa am aflat cum se numeşte! Mă gândesc că va veni şi vremea grădinii mele. Mai încolo, să mai crească Mihnea…
    Şi pentru c-am ajuns la Mihnea.., să vă spun că şi el iubeşte florile.
    Atât de mult, încât la Botoşani, când au început să-mbobocească zambilele şi să crescă puţin ondulatele frunze de lalele am avut o surpriză. Într-o după-amiază ies din casă şi văd curticica plină de ce vă spusei. Rămân cu gura căscată şi ochii mari şi mă săgetă un gând.
    Ca să verific, mă pornesc spre casa soacrei mele, ce avea spre stradă o bună bucăţică de curte, plină ochi de zambiluţe şi laleluţe.
    AVEA, am zis bine, căci atunci când am ajuns eu ele nu mai erau. Fuseseră mutate toate. În spate. La noi. Din faţă în spate. Stai să vezi acuma, muştruluială! Căci soacra mea, ca şi mama, ca şi mine, ca şi toată familia, în afara soţului meu (n-am priceput de ce, cum şi de unde, dar este singurul care consideră toate plantele ca fiind acelaşi lucru, şi le mai şi spune buruieni, ca să mă vadă pe mine cum mă enervez), iubeşte florile.
    Aşa că-mi iau singură frumuşelul la ceartă şi-i mai şi spun că le-a pus aiurea, prea aproape şi prea la umbră. Şi mi-l cert şi plec în casă foc de supărată. Şi bombăn, şi bodogăn, şi tun şi fulger… neamintindu-mi deloc ce făcusem eu la vârsta lui. Că de, aşa-s mamele astea, şi bunicile astea. Uituce tare, foarte tare. Îmi trece într-un final, şi mă iau cu altele.
    Mai târziu ies iar pe-afară. Arunc ochii-n grădiniţă şi iar nu-nţeleg nimic. Florile erau, doar că aveau alte locuri. Cu toootul altele. Mihnea pe nicăieri.
    Trag un strigăt cât mă ţine gura, să-mi găsesc copilul. Şi vine. Îl întreb disperată ce-a mai făcut acuma? Îmi răspunde uimit că el doar le-a pus pus mai bine. „N-ai spus tu că sunt la umbră? Şi prea dese?”
    Aşa că le-a pus la soare şi le-a rărit. O sun pe mama. Îmi spune că nu va mai înflori niciuna. De, n-am parte de flori, şi gata. Stau şi eu o dată-n viaţă într-un loc cu grădina mea şi nu mai înfloreşte niciuna.
    Dar au înflorit sărăcuţele. Şi-apoi au înflorit pomii. Şi-apoi a venit luna mai şi m-am întors la Bucureşti. Apăruseră bobocii la bujori, dar nu i-am mai văzut în plină floare. Mihnea şi Mihai au rămas să se termine şcoala. Înainte de-a pleca eu, băiatul pusese brazde cu fasole. Le-a udat şi le-ngrijit toată vara, cât au mai stat acolo. Nu prea aveau ghes să se întoarcă la Bucureşti. Fasolea n-a rodit deloc, că era toată la umbră.
    Dar nu-i nimic. Băiatul a continuat. Permanent în ghivece, la Bucureşti avem fasole. Creşte, se duce până-n tavan şi-apoi se usucă. Şi iar plantează. Sâmbătă iar şi-a găsit un vas şi a pus fasole, umplând covorul cu pământ. Dar avem fasole. De fapt, asta vroiam să vă scriu şi nu ştiu cum de-am ocolit atâta, până să ajung să vă arăt fasolea lui Mihnea. Se vede treaba, că tare i-o mai fi plăcut Jack şi vrejul de fasole, căci atâtea ghivece cu fasole câte am avut noi în casă (încă dinainte de mutarea la Botoşani) n-aţi văzut prin apartamentele oamenilor.
    Unul dintre acele vrejuri. Jack-ul meu a făcut fotografia
    Acuma, mai nou, a găsit în cămară seminţe de mărar şi pătrunjel, a înhăţat un borcan şi le-a plantat şi pe-acelea. Şi ce-ar fi dacă l-aş lăsa să pună în balcon, pe lângă peretele apartamentului, un şir întreg de ghivece cu plante de fasole.
    „O să facem o perdea de fasole, mami!”
    Mihaela Dămăceanu

     

  • Cât costă o ieşire la munte

     

    Lili şi Cătălina au fost la munte, şi desigur că la întoarcere mi-au povestit impresiile. Cu gândul la voi şi cu obişnuiţa calculelor în sânge, ne-am pornit la o analiză a costurilor. Având în vedere încrederea absolută în sursele mele şi posibilitatea unei mici analize comparative, nu am stat pe gânduri la notarea preţurilor, că cine ştie când am nevoie de aceste date şi cel mai bun lucru pentru a le reţine este să le trec aici. Iar vouă poate vă vor fi de ajutor, şi mai repede decât nouă.

    Prima locaţie: Sinaia-o noapte, familie de patru persoane

    Transport- 100 lei

    Cazare la Hotel Sinaia, apartament- preţ de 360 lei/noapte, cu mic dejun inclus

    Masa – doar un prânz la Taverna Sârbului- 170 lei

    Distracţie- telecabina doar pentru urcare căci s-au întors pe jos a costat 20 de lei pentru un adult şi 10 lei de copil- total 60 lei

    Vizită la Castelul Peleş doar pentru parter a costat 50 de lei – 20 de lei/adult, 5 lei/copil. Tariful pentru vizitarea parterului şi a etajului este de 50 de lei pentru adulţi şi 12,5 lei pentru copii sau studenţi şi durează o oră şi 15 minute.

    TOTAL : 740 lei

    De menţionat că la Taverna Sârbului nu se putea plăti cu cardul, ceea ce îmi pare cu totul absurd la pretenţiile acestui loc. În plus, la exprimarea surprinderii faţă de această situaţie enervantă în momentul în care primeşti nota de plată şi nu ai la tine suficient cash, li s-a răspuns cu un ton superior că scrie pe uşă. Desigur că omul ce coboară de la Cota 1400 sau ce pur şi simplu intră într-un restaurant, nu are altceva mai bun de făcut, decât să stea cu ochii roată pe fiecare afiş de pe uşă sau de oriunde să nu scape cumva această informaţie esenţială. Şi desigur că la noi este firesc să pleci de la masă, să cauţi un loc de unde să poţi scoate cash de pe card, că aşa ştim noi să facem turist şi doar este interesul nostru să mâncăm, nu?
    Al doilea aspect de comentat aici, este preţulapartamentului de la Hotelul Sinaia. Eu nu am mai fost de foarte multă vreme în acest hotel aşa că am cerut impresii. După cum bănuiam, a fost renovat. Dar indiferent cât s-ar strădui-şi nu cred că cineva a dat în brânci cu străduinţa, el râmâne cu acel aer de hotel învechit, la fel ca toate celelate din vremea lui. În materie de interioare, parcă toate acele hoteluri ar purta o uniformă.
    Mie, personal, costul de 740 de lei pentru o noapte la Sinaia, îmi pare mare şi nu voi ajunge prea curând.
    A doua locaţie: Bran-Şimon-4 nopţi, familie de patru persoane
    Transport- 200 lei motorina
    Cazare într-o vilă cu 5 camere, împreună cu alte două familii prietene – 4 nopţi x 150 lei/noapte – 600 lei totalul
    Masa- au făcut cumpărăturile pentru masă în Bucureşti şi au pregătit de acasă o mare parte din mâncare – total 400 lei
    Distracţie
    – o zi la Poiana Braşov pentru toţi 4 a costat 200 lei, şi a cuprins:
              – 70 lei/1 oră cu monitor de schi pentru băiatul cel mic
              – 70 lei- închirierea echipamentelor pentru ambii băieţi
              – 30 lei-ski-pass-ul la 3 lei/urcarea
              – 30 lei- sucuri, ceai, porumb fiert
    – a doua zi la schi- a fost doar băiatul cel mare şi a costat 100 de lei
    – alte cumpărături mici – 100 lei
    – pâine 50 lei
    TOTAL: 1650 lei
    În această variantă, preţul a scăzut la 412,5 lei pe noapte, care este mai accesibil şi probabil singura noastră variantă de a ajunge iarna la munte. Având în vedere efortul în plus de a-ţi face acasă toate cumpărăturile şi a găti singur, nu aş considera-o nici pe aceasta, ca fiind o variantă prea ieftină, dar alta mai bună nu ştiu.
    Referitor la costuri şi la raportul preţ/calitate, noi am avut o întreagă dezbatere în birou iar părerile au fost  împărţite, desigur.
    Mihaela Dămăceanu

  • Un mărţişor pentru voi!

    http://1.bp.blogspot.com/-b82kY2m-AmA/UwNXba_6w8I/AAAAAAAAMaw/_q-s9BZNF2Q/s1600/martisor+trifoi.jpg
    sursa

     Să avem o primăvară minunată cu un senin nesfârşit de peruzea,
    Să ne bucurăm de puritatea fiecărui ghiocel,
    De splendoarea strălucitoare a culorilor de primulă,
    De delicateţea narcisei,
    Şi de parfumul aromat de zambile.
    Să oprim puţin în fiecare zi tumultul
    Pentru a asculta clipa şi a simţi liniştea.
    Să privim în jur cu ochi deschişi,
    Şi să mulţumim pentru ce primim!
    O primăvară superbă, dragele mele!
    Şi mulţumirile mele! 
    Mihaela Dămăceanu  

  • În joacă

    Tot de la cumpărături mi se trage. Ideea. Ideea postării de azi. Şi încă nu din orice loc de cumpărături, ci din Mega Image, cel cu celebra salată de varză. Ultima lor găselniţă reloaded, a fost campania cu cărticele ce conţin imagini cu animale. Târziu, în concediul de trei zile, îi duc şi eu puiului meu câteva:
    – Mami, uite ce drăguuuuţ! exclama băiatul, cu o frecvenţă greu de contorizat. Şi mai greu mi-a fost însă, să cuprind în cuvinte şi să cuantific bucuria. Sclipirea ochilor şi duioşia glasului cristalin de pitic.
    Şi am devenit fan cărticele, desigur. Şi nu mai spun cât costă varza şi salata din acest banal ingredient! Punct.
    Dar am rămas cu ideea de joc, amintindu-mi de câte ori mi-am propus să mă joc mai mult cu el. Cu Mihnea, adică. E limitat timpul nostru şi ultracontorizat. Motiv pentru care, nu-mi aduc aminte ca în ultimul timp-decadă chiar, să fi avut timp de jocuri. Eu. Despre mine este vorba în ultima propoziţie. Căci alţii din casă, mai au ceva timp de jocuri. Şi mai ales de jocuri online. 
    Dar eu am cam uitat ce este jocul. Eu-cea care îşi propunea acum un an, să se joace mai mult cu copilul. Şi cea care a uitat repede ce şi-a propus, deşi acum îşi aminteşte de un comentariu al unei dragi cititoare. Mă sfătuia de bine doamna Roxana, să mă joc acum cu copilul, căci mai târziu când aş dori şi aş avea timpul necesar, copilul ar putea fi departe, peste mări şi ţări, şi în loc să mă joc cu copilul, voi sta pe Facebook. Şi în loc să plimb copilul prin parc, voi plimba…căţelul.
    Asta se cam întâmplă cu mine, cea care nu izbuteşte nicicum să-şi facă timp de joacă. Dar nu acelaşi lucru, i se întâmplă băiatului. Căci, desigur că el îşi găseşte timp de jocuri online. Şi cu toate că noi chibzuim timpul petrecut în faţa monitoarelor, copilul tot face ce face şi găseşte timp pentru jocuri online. Şi credeţi că îl preocupă jocurile de învăţare a limbii engleze, cum mi-ar plăcea mie să  se întâmple? Nici vorbă! Aventuri, piraţi, lupte, bubuieli, explozii…aţi înţeles ideea.
    Dar ştiţi ceva? Tocmai mi-a străfulgerat prin creieraş, din amintiri…perioada în care şi pe noi ne prinseseră jocurile online. Şi să vă spun că era exact atunci când aveam mai multă treabă ca oricând? Când ajungeam seara acasă, ruptă de picioare, după ce bătusem oraşul în căutarea rochiei. Şi nu a oricărei rochii, ci a acelei rochii, UNICEI ROCHII. Şi veneam ruptă, zic, şi stăteam ore-n noapte cu ochii în monitor, aliniind biluţe, pietre şi pietricele preţioase, în şir, câte trei, pe linia orizontală sau pe cea verticală.  
    Uuups. Mai bine tac şi mai las copilul în pace!
    Mihaela Dămăceanu

  • Cine vinde marţişoare?

  • Ca la noi, pe loc pe loc


    Buna seara, dragii mei prieteni !
    La inceputul saptamanii, am fost cateva zile in orasul meu natal- Botosani pentru a rezolva o serie de probleme. O parte din ele au fost solutionate ca pe roate, ceea ce imi dadea sperante ca ma pot intoarce mai repede acasa. Dar, vedeti voi, socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ…
    In peregrinarile mele pentru rezolvarea problemelor, am avut de-a face si cu o anumita institutie bancara. Motivul acestei povestiri este amestecul dintre incompetenta şi amabilitatea de care am avut parte.
    Aşadar, fratilor, am intrat in respectiva institutie. Ca tot muritorul, m-am asezat la o coada nici prea mare, nici prea mica, ci tocmai buna de enervat. In fine, am ajuns fata-n fata cu doamna, care se uita la mine de parca as fi fost picat de pe planeta maimutelor.
    Dau sa salut si sa-ntreb, dar tipa mi-o taie scurt: “Ce doriti ?’’  Ii intind actele, explicandu-i pentru ce am venit. După citirea jumatatii primului act-celelalte nici vorba sa fie parcurse, că de, e greu sa citesti, imi spune sec ca nu se poate rezolva întrucat Bucurestiul nu le-a dat consimtamantul, de parca eram la petit, nu la banca.
    Eeeei fratilor, cucoana nu si nu, eu da si da: “uitati-va, scrie negru pe alb, sunt toate datele”, am insistat eu. Respectiva doamna o tinea pe a ei. Culmea e, ca ii sarise in ajutor o alta incompetenta, ce, cu voce pitigaiata imi reproduse aceeasi fraza cu Bucurestiul. Dragilor, simteam cum imi urca tensiunea, vazandu-le pe respectivele cum doreau sa-mi demonstreze ca situatia e neagra, desi, ea era de la zece kilometri, ALBA.
    Intr-un final, ma trimit mai departe la sefa de departament pentru a-mi  solutiona problema. Ajuns la usa de sticla a misterioasei printese-sefe, intru, salut si o iau de la capat. Insa ce sa vezi? Sefa, de altfel agreabila fizic, si-a dat in petec. Dupa citirea primului act si a prelucrarii informatiilor la nivel cerebral, de sub calota craniana vine acelasi raspuns devastator, de parca toti se vorbisera sa incurce lucrurile:’’Nu va putem rezolva problema decat dupa doua saptamani, cand Bucurestiul ne va da consimtamantul.” Si iar ma crezui la nunta!
    Uitandu-ma la ea fix, incep sa-i explic cu acte, cu dovezi …ca lucrurile trebuie rezolvate acum, deoarece datele sunt foarte clare si coerente. „Nu putem, nu ne-am confruntat cu asa ceva” continua ea. Trebuie sa avem acordul Bucurestiului”
    Fratilor, astia ori sunt tampiti ori sunt pusi aici doar sa-ncurce lucrurile. La ce or fi buni ? Doar sa dea cu subsemnatul pe hartie? mi-am zis eu in sinea mea.
    La un moment dat, imi zice: „Mergeti sa deschideti un cont, faceti copii dupa asta si asta, facem un dosarel si-l inaintam la Bucuresti pentru consemnare(tot Bucuresti, iar Bucuresti, iar nunta)…
    Dragilor, eu nu stiu pe ce criterii or fi fost angajate respectivele, in special sefa, dar numai pe baza de competenta, nu…Or fi doar frecatoare de hartoage si nu or face altceva decat sa le invarta si sa le suceasca, doar doar or gasi ceva care sa incalceasca itele si sa scape de responsabilitate. Evident, nu generalizez.
    Merg sa deschid respectivul cont la o alta angajata a bancii. Dupa ce astept ceva timp, un glas amabil ma invita sa iau loc si sa-mi spun pasul.
        
    Ma recomand si nici nu apuc sa termin numele caci doamna respectiva ma scoate din amorteala supararii: „Mihai te-am recunoscut, am fost colegi de liceu, nu mai tii minte?”
    Sincer, asa eram de catranit ca numai asta imi lipsea şi i-am răspuns: “Da, sigur!”
    Fosta colega citeste si reciteste actele, verifica in  computer si constata ca totul era in regula. Toate datele coincideau si cand a dat verdictul, imi venea sa ma reped la ea si sa o iau in brate de bucurie. Imi spune ca actele si codurile trimise de Minister sunt corecte si nu intelege de ce colegele ei nu au vrut sa efectueze operatiunea. Dupa vreo 30 de minute de umblatura lucrurile s-au rezolvat cu bine
    Pun si eu niste intrebari:
    Oare nu toate lucreaza sub acelasi acoperis ? Da, dar nu toate au sub calota craniana aranjamente si arhitectura neuronala, apta de institutiile bancare. Daca admitem ca in locul meu era un om mai putin insistent, un batran de la tara care nu-si gasea o colega de liceu? Era luat de papagal si trimis acasa cu toate drepturile in brate. Ce ne facem in cazuri similare cand mori la usa, cu dreptatea in dinti? Se intampla si la case mai mari.
    Dar vai de noi, desi am auzit si opinii precum ca…’’Fie painea cat de rea tot mai bine-i in prostia mea!” Aoleo fratilor, daca v-am plictisit imi cer scuze ..eu sigur am obosit de cand va tot povestesc si bagandu-mi picioarele pana la nivelul articulatiei fronto–metatarsiene imi spun: „Doamne, fereste-ma de banci, ca de fisc ma feresc singur!”
    Cezar Mihai Damaceanu