Categorie: Uncategorized

 

Am descoperit recent că am o problemă. Mai precis, nu am descoperit acum, căci ştiam mai demult, ci am avut un moment din acela care te izbeşte în cap şi te marchează profund. Ca o revelaţie, aşa, ca să folosesc un cuvânt serios.

Sufăr de perfecţionism!

În tot ceea ce fac, am această problemă, dar o să exemplific puţin cu scrisul.

Prima etapă, care durează de ani buni, este la serviciu. Căci înainte de acest blog, am mai scris destul, la serviciu. Bineînţeles că acolo scriu cu totul alt fel de lucruri, şi anume adrese oficiale, pe teme specifice, cu aspecte economice. În cei 13 ani scurşi la actualul serviciu, scrierea acestor adrese a devenit din ce în ce mai importantă, ponderea acestor adrese crescând treptat, în defavoarea altor activităţi specifice muncii unui economist.

Şi cum face fata când are de făcut o adresă?

Ia dosarul şi-l citeşte, pentru a vedea situaţia acestuia, căci de ceva timp, aproape fiecare dosar, reprezintă o speţă distinctă, diferită de celelate, şi de obicei dificilă. Încerc să identific şi să înţeleg problema în evoluţia ei. Apoi, urmează redactarea răspunsului, unde trebuie să sintetizezi, mai pe scurt, sau mai pe lung, istoria problemei, şi apoi să răspunzi întrebării ce-ţi este adresată.

Prima dilemă a unui perfecţionist, este cât de mult sintetizezi povestea dosarului, încercând să nu te pierzi în amănunte ce nu au legătură cu subiectul adresei pe care o faci.

A doua problemă a unui perfecţionist, este textul în sine. Pentru că orice text, suportă nenumărate îmbunătăţiri şi poate fi învârtit de zeci de ori. O singură frază, poate fi sucită de câteva ori, dacă vrei să sune mai bine. Şi de obicei, cam asta fac. Bineînţeles că nu fiecare frază, căci m-ar apuca damblaua. Dar fac acest lucru destul de mult, chiar mai mult decât este cazul. Sunt foarte conştientă de asta, şi totuşi nu reuşesc să schimb acest obicei. Astfel încât, atunci când duc adresa la semnat, sunt deja sătulă de ea. Pentru că o duc obosită destul de sucirile mele.

Dar în 13 ani de suciri, am avut parte de mulţi şefi diferiţi. Şi am constatat că nu sunt singura care face acest lucru. Pentru că apoi, urmează altă tură de învârtiri de cuvinte, de tăieri şi de adăugări de amănunte, considerate irelevante/relevante pentru adresa în cauză.

Acum, trecem la blog.

Aici, se pun oarecum altfel problemele unui perfecţionist.

Prima este alegerea subiectului despre care scrii. Nenumărate interpretări pot fi aici. Este subiectul acesta interesant pentru cititorii mei? Am ceva de spus despre el? Pot să găsesc o interpretare originală? Pot să aduc amănunte noi? A fost un subiect despre care s-a scris mult, căci atunci ce rost mai are să-l abordez şi eu? Pot să-l scriu cu suflet şi pasiune? Foloseşte cuiva sau la ceva? Şi vă spun sigur că aş mai putea continua cu aceste întrebări, chiar dacă vi se pare că le-am epuizat, căci acesta este perfecţionistul. Dar aţi prins ideea şi e cazul să mă opresc.

Etapa a doua este aceeaşi de la serviciu: cât de lung îţi iese textul şi cât de mult intri în amănunte, ca să poţi transmite ideea, dar să nu plictiseşti. Altă problemă, vă daţi seama, nu?

Apoi, urmează calitatea textului, care fireşte că poate suporta o mulţime de îmbunătăţiri. Am citit o dată, demult, că un text bun este unul rescris. Asta era înainte de a mă apuca eu de blog, şi mă întrebam de ce? Am aflat răspunsul mai târziu. Nu mi se mai întâmplă foarte des acum, dar totuşi se întâmplă. Pentru că nu întotdeauna se leagă ideile şi cuvintele. Şi uneori, după ce ai terminat postarea, constaţi că ar suna mai bine dacă ai rescrie textul. Ai pune ideile în altă ordine, ai crea o tensiune a postării şi ai putea înfrumuseţa textul.

Şi astfel, am ajuns la un alt capitol, care nu există la serviciu, dar este foarte important într-un blog. Departe de mine pretenţia de a fi scriitor, dar sunt conştientă că şi printre bloggeri sunt foarte mulţi oameni care scriu bine. Şi de aceea îi citim. Şi în a scrie bine, contează toate cele de mai sus, plus frumuseţea scrierii, care este esenţială. Şi ce înseamnă aceasta? Un pic de poezie(sau mai multă), armonie, fantezie, originalitate, descrieri, claritate în idei, cursivitate, s.a.m.d. Adică, iarăşi, multe!

Apoi, contează cât de mult te-a prins subiectul şi cât de interesant îţi mai pare. Uneori, dacă nu postez imediat ce am scris, şi asta se mai întâmplă, renunţ la postare căci nu mai îmi place.

Ei, cum vi se pare?

V-am convins că sunt un perfecţionist?

Vă regăsiţi şi voi, mai mult sau mai puţin în anumite aspecte?

Şi care este scopul acestei lungi postări?

Să vedem dacă este bine să fii aşa.

Răspunsul meu sincer, este: NU.

Până la un punct, perfecţionismul este bun, aşa cum fiecare din etapele descrise sunt importante în munca pe care o fac. Dar trebuie să ne impunem limite. Trebuie să realizăm că pentru orice există doar o porţiune de timp alocată. Că mai important este să faci sarcina şi să duci la capăt munca, prezentând finalul. El poate fi permanent îmbunătăţit, este adevărat, şi ştiu bine asta.

Dar la un moment dat, acest efort este steril.

Pentru că în multe situaţii, deşi nu îţi vine să crezi sau să accepţi, contează şi cantitatea, nu doar calitatea.

Mihaela Dămăceanu   

        

Mai în glumă, mai în serios, când am plecat din Bucureşti acum doi ani, am fotografiat peisajul „superb” ce se întinde în faţa ferestrelor apartamentului nostru. Imagini „de vis”, pe care nu vroiam să le uit. I-am spus lui Mihai, că atunci când mă va cuprinde dorul de Bucureştiul iubit, mă voi uita la aceste fotografii, ca să-mi potolesc dorul şi să-mi treacă.

Aşadar, ce se vedea de la ferestrele noastre? O bucăţică de verde, din coroanele copacilor, şi o mare de blocuri, cutii gri-cenuşii, neîngrijite, cu dâre lungi făcute în ani de ploi şi tencuială scorojită, căzută pe alocuri. Imagini de vis, nu? Ca să nu ne pară rău de ce-am lăsat în urmă.

Dar ce credeţi voi că s-au gândit vecinii noştri, să facă, acum că ne-am întors noi ?
Aşa tare m-am bucurat, că de cum am văzut schelele montate pe blocul de vis-a-vis, m-am gândit că vă voi povesti şi vouă, despre această schombare de look, a peisajului din faţa ferestrelor.

S-au apucat să anvelopeze blocul din faţă, ca să nu mai îmi pare rău de revenire şi să înfrumuseţeze puţin imaginea de la fereastra noastră. Bine au făcut! Aşa tare m-am bucurat, că de cum am văzut schelele montate pe blocul de vis-a-vis, m-am gândit că vă voi povesti şi vouă, despre această schombare de look.

Iar acum blocul arată aşa:

Mai pot să am eu, vreun motiv de regret?

Păi sigur! Ar trebui să-l facă şi pe-al nostru!

Mihaela Dămăceanu

Că eu nu, sau nu prea, şi de aceea mă apucă dragul de povestit. Că ne tot pregătim cu toţii de şcoală şi tot căutăm şi cumpărăm.

Prima impresie a fost de bine. Mi-a părut mai mare decât mă aşteptam şi cu o ofertă de produse, tot aşa. Nu v-am spus că am vizitat ceva magazine Lidl în străinătate, doar la noi nu fusesem niciodată. M-am dus direct la produsele din spate, adică la cele nealimentare, hăinuţe şi alte minuni de casă, grădină, décor. Ştiţi voi, câteva produse ce se schimbă săptămânal, foarte simple, foarte basic, dar comode, destul de corect croite şi din materiale bune. Aşa, ca un produs nemţesc. Cred că pentru preţurile pe care le au, greu se găseşte la noi ceva de calitate similară. Adică, la acelaşi preţ, în altă parte iei ceva mai prost. Asta am vrut să spun.

Şi pentru că eram noi acolo, şi mai ales pentru că vroiam să vă scriu şi vouă, s-au gândit şi cei de la Ambasada Chinei să facă o vizită, ca să-i vedeţi.

După cum am scris ieri, am avut un concediu lung, frumos şi relaxant. Nu mai văzusem marea de 4 ani şi nu mai fusesem pe litoralul nostru cam de 10 ani. În plus, ultimele 3 drumuri la noi fuseseră la Mamaia.

Datorită situaţiei mai dificile din punct de vedere financiar, se excludeau pentru acest concediu şi străinătatea şi Mamaia. Am tot căutat multă vreme o locaţie convenabilă şi constatasem că ceea ce ne puteam permite vara aceasta, era o gazdă în loc de hotel şi o staţiune ieftină în loc de Mamaia. Unde am fi putut merge, maximum 7 nopţi. Până la urmă, s-au hotărât părinţii mei să ne ofere biletele lor de tratament şi astfel am ajuns la Saturn, la hotel, cu bilete de 18 zile. Nu am putut sta atât de mult, pentru că trebuia să revin la serviciu.

Având în vedere că ceea ce am fi obţinut noi, ar fi fost mult mai puţin, că iubim marea şi că ne-a fost tare dor de ea, starea noastră din concediu a fost una foarte bună. Singura dorinţă pe care o aveam era să vedem marea şi să bucurăm de ea(cel mai mult pentru Mihnea, bineînţeles), locuind într-o cameră curată.

Am beneficiat de mai mult de atât, lucru pentru care le mulţumim din nou, părinţilor mei. Mihai are dreptul la asemenea bilete, de 9 ani, de când este pensionat medical, dar niciodată până acum, nu am fost să le luăm. În primul rând, că am avut o reţinere de a merge cu bilete de pensionari, nefiind prea acomodaţi în mintea noastră, cu această idee. În al doilea rând, a fost şi o oarecare comoditate, pornind de la ideea, că în Bucureşti aceste bilete nu se obţin prea uşor, având în vedere cererea mare. Experienţa de anul acesta, ne-a convins să încercăm şi noi, pe viitor.

De aceea, ne-am interesat ce ar trebui să facem. Am discutat cu asistenta de la baza de tratament şi am aflat, în mare, condiţiile:

– biletele acestea se obţin de la Casa de Pensii, în baza unei cereri depuse la începutul anului, în care se precizează perioada dorită, şi includ cazare, masă şi tratament(2-3 proceduri);

– costul biletelor este jumătate din pensia solicitantului;

– este necesară o trimitere de la medicul de familie;

– pe litoral, se tratează doar afecţiuni reumatice, în baze de tratament aflate în hoteluri din staţiunile Mangalia, Saturn, Eforie-Nord, Neptun, Techirghiol.

Ştiu că cititorii noştri nu fac parte din categoria pensionarilor, dar aceste informaţii vă pot fi utile pentru părinţii voştri sau alte cunoştinţe, motiv suficient pentru a le împărtăşi.

Un blogger, însă, trebuie să fie obiectiv, Dacă astăzi am scris părţile bune ale acestui concediu, care, pentru noi, a fost cum am spus în primul paragraf, celelate aspecte urmează într-o postare viitoare.

Mihaela Dămăceanu

Dragele mele, cu bucurie vă anunţ că plecăm în concediu !!!

Ne revedem pe 2 septembrie.

Ne ducem la a noastră Mare Neagră, care nu e neagră, ci verzuie-albăstruie

Mihnea, Mihai, Mihaela

Astăzi voi fi scurtă şi vreau doar să vă spun că am avut o mică bucurie. Vă mai amintiţi articolaşul acesta?

Nu am apucat să vă povestesc că în ziua în care trebuia să fac şi eu micuţele mele daruri, se gândeşte surioara mea, la noi, fetele familiei. Aşa că, se urcă ea frumuşel în trăsura ei fermecată(sau covorul zburător?) şi se duce de la Brăila la Călăraşi, la părinţii noştri. De acolo, îmi dă mie un telefon şi mă anunţă că o ia pe mama şi porneşte iar cu trăsurica-covoraşul, spre Bucureşti. De ce face fata un drum Brăila-Călăraşi-Bucureşti? Uite aşa, ca să ieşim şi noi trei în oraş şi să stăm de vorbă ca fetele, până târziu în noapte, că trecuseră muuuuulţi ani, de când astfel de isprăvi nu mai făcuserăm.

Închei această lungă paranteză, fermecătoare pentru mine, de altfel, şi trec la subiectul celeilalte bucurii.

În sâmbăta cu pricina, făcusem şi eu trei pacheţele cu ce-am putut şi ce m-am priceput. Şi le-am dăruit aşa cum îmi propusesem.

Şi vroiam să pun şi pozele pe pagina indicată, în ziua respectivă. Doar că am fost cu fetele-plimbăreţele, în oraş. Şi nu am mai postat fotografiile, dar nu era nicio problemă, pentru că ce era cel mai important, fusese făcut.

Acum două zile primesc un mesaj pe Facebook, în care mi se mulţumeşte pentru articolul de pe blog. Datorită lui, fuseseră ceva vizualizări pe pagina lor. Nu foarte multe, dar nici puţine pentru un mic bloguşor ca al nostru.

Şi m-am bucurat foarte mult. Dar chiar mult! Şi am vrut să vă mulţumesc şi eu, tuturor celor care v-aţi uitat şi aţi citit.

Şi mai am o mulţumire către Adrian, pentru popularizarea acestei idei!

Frumoasă idee au avut!

Nu-i aşa?

Mihaela Dămăceanu 

Pozele din toată ţara sunt aici.

Sursa: Google

Cu ceva timp în urmă, mă întâlnesc în staţia de tramvai cu o colegă ce discuta deja cu o doamnă pe care o ştiam din vedere de pe traseu, dar cu care nu vorbisem niciodată. Şi cum stau femeile la vorbă, ajungem la discuţii despre serviciul nostru şi restructurarea care iar ne aşteaptă. La un moment dat, colega mea îmi spune că nu trebuie să ne mai îngrijorăm iar(e cam a 7-a sau a 8-a prin care trecem), că om găsi noi o cale, că mereu există soluţii şi un exemplu este chiar doamna care era cu noi.

Neştiind cu ce se ocupa doamna şi făcând eu nişte ochi semnificativi, îmi povestesc ele că de 3 ani încoace, găteşte pentru familii de francezi. Satul francez este peste drum de serviciul nostru şi aşa se explică drumul comun cu tramvaiul. Mi-a plăcut doamna, şi după ce am coborât, aflu că obţine un venit destul de bun, semnificativ mai mare decât al nostru. Interesant! Nu că m-aş omorî eu după ideea de gătit ca şi serviciu, dar îmi plac oamenii care se descurcă şi întotdeauna reţin variantele ajutătoare ce se pot ivi la o adică. Nu se ştie niciodată, când şi cui vor folosi.

Cum nu-mi erau lucrurile cu totul lămurite, iată că întâmplarea a făcut să ne întâlnim iarăşi, ziua următoare, şi din vorbă-n vorbă, începe doamna să îmi povestească cu încântare despre serviciul ei. Am aflat că înainte de a lucra pentru familiile de francezi, lucrase şi pentru români, după ce nu a mai avut serviciu. Diferenţa ca şi mod de comportament este enormă, spunea doamna. Muncea la fel, dar românii noştri nu erau niciodată mulţumiţi. Într-o zi le gătise dorada şi peste cartofii natur folosiţi ca şi garnitură, le-a presărat pătrunjel tocat. Fără să înţeleagă de ce, domnul s-a supărat foarte rău că îi servea lui cartofi fierţi cu pătrunjel şi ţipând că îi dă aşa ceva, a luat efectiv cu mâna mâncarea din farfurie şi a aruncat-o pe jos. A rămas calmă, încercând să-i explice că aşa se serveşte peştele, spunându-i chiar, că ar trebui să se informeze dacă nu ştie. Nu înţelesese ce-l deranjase: cartofii sau pătrunjelul. Nici nu a mai încercat să înţeleagă nimic, pentru că a refuzat să se mai ducă la ei. Nu mi-a povestit cum a găsit francezii, deşi aş fi vrut să aflu, dar mi-a spus că sunt extraordinar de politicoşi şi de drăguţi cu ea tot timpul. Au luat-o de două ori în Franţa, unde i-au plătit totul, dar i-au dat şi salariu în acelaşi timp. Cel mai mult  a impresionat-o faptul că niciodată nu au prezentat-o nicăieri, altfel decât prietena lor din România. De fapt, nici în ţară şi nici în Franţa nu au prezentat-o altfel.

Lucrează pentru două familii, cinci ore pe zi la fiecare şi acum face şi curăţenie la una dintre ele. Cealaltă are un bebeluş, de care se ocupă tot dânsa. În curând urmează să plece una dintre familii, dar nu îşi face griji prea mari, pentru că a mai trecut prin asta şi mereu o recomandă de la unii la alţii. Spre final mi-a spus şi cu cât o plătesc: 20 lei pentru o oră de muncă. La cele 50 de ore pe săptămână, socotiţi şi voi, şi vedeţi că într-adevăr, este un venit foarte bun pentru România din mijlocul crizei. Cu siguranţă, şi francezii sunt mulţumiţi. În Franţa, nu găsesc ei pe nimeni la 5 euro pe oră. Dar este firesc ca într-o ţară străină să plătească salariile de acolo şi nu cele din ţara proprie. Una peste alta, toată lumea este mulţumită.

Nu toate putem face ce face doamna, nu toate ne dorim acest lucru şi nu oricine doreşte, poate ajunge să lucreze pentru francezi. Ştiu asta. Însă mi-a plăcut mult doamna, echilibrul şi bunul-simţ al dumneeai. Şi mi-a mai plăcut demnitatea şi bucuria cu care povestea că lucrând la ei a reuşit să-şi renoveze apartamentul şi să-şi facă dantura, lucruri pe care cu siguranţă nu ar fi reuşit să le rezolve cu salariile noastre, pentru o muncă similară.

Şi am vrut să scriu despre un om care s-a descurcat, că tare ne mai lipsesc asemenea exemple!

Mihaela Dămăceanu

 

Marţi după amiază au sosit cărţile. Pachetul conţinea şi cadoul, care era un alt set decât cel primit de colega mea, lucru pe care-l bănuisem pentru că se numea cadou II. Pentru a-l primi, aveţi grijă ca la finalizarea comenzii să daţi click pe el şi va fi adăugat la comandă. Le vedeţi în fotografie, sunt cele două de jos, despre film, din colecţia raftul de cultură generală. Au fost trei, dar am dat una din ele colegei mele. Am finalizat comanda vineri seară şi pachetul a ajuns marţi, deci durează două zile lucrătoare. Încă mai au o mulţime de promoţii.

Am tot plâns eu pe ici pe colo, inclusiv în postarea aceasta, că nu mai citesc cărţi. Am primit în comentarii, o mulţime de sfaturi bune, printre care şi acela că unele dintre dorinţele pe care le exprimam depind doar de voinţa mea. Şi aşa este. Dacă am câteva lucruri pe care vreau să le fac, depinde doar de mine să le duc la îndeplinire. Priorităţile sunt stabilite şi de mine, nu doar de şefi şi familie. 

Cu gândurile acestea prin cap, dau întâmplător, la Iulia, peste informaţia că Elefantul are în această perioadă o mulţime de promoţii. Şi tot stau la răsfoit. Greu de ales că aveam multe pe care aş fi vrut să le iau. Observ că la comenzi de peste 149 de lei, transportul este gratuit. În plus, se primeşte şi un cadou, în valoare de 50 de lei. Din câte ştiu, dacă te abonezi la ei, mai ofereau şi o reducere de 40%. Ce nu ştiu, este dacă se pot cumula toate ofertele acestea la un loc, că bineînţeles că alesesem cărţi care erau şi ele reduse.

Nu adunasem chiar 149 de lei, aşa că am zis să mai stau puţin, să văd dacă nu mă pot cupla cu câteva colege de serviciu şi să mă gândesc mai bine dacă le iau, că tot doresc să mergem şi în concediu, şi ştiţi cum este cu banii.

 

Alesesem următoarele cărţi:

– Cel care ma aşteaptă, al unei scriitoare din Iran,  Parinoush Sanie, pentru că apucasem să citesc cam 10 pagini din ea, şi mi s-a părut genul de carte pe care nu o mai laşi din mână, până nu o termini;

– Dragostea în vremea holerei, că am citit doar vreo două cărţi ale lui Gabriel Garcia Marquez, aceasta nefiind printre ele;

– Mă numesc roşu, sau Istanbul, că vroiam să citesc ceva de Orhan Pamuk, demult, de când am aflat că luase Premiul Nobel pentru literatură;

– Soţia din Paris, de Paula Mc Lain, că îmi stă în cap de când a scris Iuliana o recenzie foarte frumoasă, despre ea.

 Toată săptămâna, pe unde deschideam un site pe care se întâmpla ca Elefantul să aibă reclamă(şi slavă cerului că au cam peste tot), în caseta de reclamă apăreau cărţile alese. Dar eu mă tot gândeam. Acum două zile o colegă de la serviciu primeşte un pachet de la ei şi am a flat care este cadoul. Trei volume dintr-un fel de istorie ilustrată a omenirii, nu am reţinut exact cum se numeşte. Frumoase şi de colecţie. Dacă le iei şi pe celelalte, evident. Dar erau despre Comuna Primitivă, Grecia şi Roma antică, deci pot fi ţinute în bibliotecă şi aşa. Nu ştiu dacă acest cadoul este acelaşi la toate comenzile, dar voi vedea.

Voi vedea, pentru că este clar că mă urmăresc cărţile acelea, că prea s-au ţinut după mine toată săptămâna. 

Şi trebuie să le iau.

Mihaela Dămăceanu