Categorie: Uncategorized

Ieri am citit la Dana o postare frumoasă, intitulată Profa’ de romana. Mi-a amintit de vremurile în care am fost şi eu la catedră şi îi răspund azi la întrebarea pe care mi-a adresat-o în comentarii. Am predat chimia timp de 7 ani, în câteva locuri. Dacă în primii ani am fost la unele licee din extremele ţării, când am putut veni în Bucureşti, am început cu un liceu din Ciorogârla şi apoi am rămas la o şcoală generală de pe Şoseaua Giurgiului, în ultimii 4 ani.

De acolo am cele mai multe amintiri, acolo am stat cel mai mult şi am avut cele mai bune rezultate.

Şi parcă mi-au rămas amintirile în cap şi azi vă voi povesti una ce are legătură şi cu actuala mea situaţie de părinte şi de posesor de blog citit de ceva mămici.

La una dintre şedinţele cu părinţii, mă aşteaptă la final mămica unui elev cuminte, dar cu rezultate şcolare mediocre spre slăbuţe. Era o clasă de a-VIII-a şi ca toţi ceilalţi părinţi, era şi dânsa destul de preocupată de examenul ce urma să vină şi cam nemulţumită de copilaş.

Discuţia s-a învârtit în jurul notelor lui slabuţe şi spre final îmi spune că nu se miră de acestea, că nu se aştepta la note mai bune şi că nu mai ştie ce să facă, pentru că el se uită toată ziua la televizor.

Şi ce credeţi voi că i-a răspuns, domnişoara pe atunci, dirigintă?

I-a spus acelaşi lucru ce presupun că vă trece şi vouă acum prin cap, adică cel mai simplu lucru posibil să fie spus. Acela de a nu-l mai lăsa să se uite la televizor.

Sincer, nici acum nu ştiu ce ar fi trebuit să-i spun, mai mult de atât. Dar ţin să vă povestesc că în aceşti nouă ani şi jumătate de când îl avem pe Mihnea, mi-am amintit de multe ori despre sfatul acela şi am realizat cât a fost de uşor să-l dau. Din poziţia de atunci.

Nu o dată, întâmplarea aceasta m-a afăcut să mă gândesc că cel mai uşor lucru pe lume este să dai sfaturi altora. Şi mai ales atunci când nu ai trecut prin astfel de situaţii.

A propos de aceasta, aţi observat şi voi că cele mai dure şi mai intrasigente sfaturi şi critici despre cum ne creştem copiii, le primim de la cei care nu au copii?

Cam aşa cum am fost eu atunci. Foarte categorică şi dură. Să nu vă imaginaţi că am vorbit aşa, căci mereu am fost apropiată cu părinţii şi niciodată nu am avut tonuri arogante cu nimeni, nici ca profesor, nici apoi. Mă refeream mai sus, la conţinutul opiniei, nu la modul ei de exprimare. Clară, simplă şi categorică.

Şi vă spuneam, că de multe ori mi-am amintit discuţia aceasta, părinte fiind. Şi am realizat de câte ori te trezeşti în postura de a nu mai şti ce să faci, cum să faci, şi mai ales cum să faci ca să fie mai bine. Am realizat că sunt nenumărate momente în viaţa de părinte, în care rămâi blocat cu privirea la celălalt părinte, observând şi la el neputinţa şi neştiinţa. 

Şi am realizat lucrul acesta, în condiţiile în care avem un copil foarte în regulă, mulţumim Domnului. Cam prea încăpăţânat el, ce-i drept, dar în regulă şi bun.

Şi am conştientizat foarte puternic, că cel mai uşor lucru în viaţă este de a da sfaturi altora.

Suntem abia în clasa a-III-a şi deocamdată nu avem problema despre v-am povestit. Mihnea se uită la televizor după un program controlat, izbutind în general, să ne înfrânăm slabiciunea omenească de a-l mai lăsa uneori să se uite şi pentru că tu doreşti o clipă de linişte şi răgaz.

Dar este încă mic, şi are o personalitate foarte dominantă şi mereu zici cine ştie ce-o mai fi şi cum o mai fi. Da, ne luptăm să îmblânzim acest mic caracter în formare, dar ne şi rugăm să primim ajutor de sus şi să izbutim.

Căci sunt multe momente în viaţa unui părinte, când singura cale pe care o mai ştii este doar să te rogi.

Iar eu am mai învăţat o lecţie de viaţă, şi anume aceea de a nu mai da sfaturi necerute niciodată, şi foarte gândite şi doar dacă ştiu bine ce vorbesc, atunci când îmi sunt solicitate. 

O zi frumoasă vă urez, vă aştept cu nerăbdare părerile şi vă mulţumesc din suflet pentru că mă citiţi!

Mihaela Dămăceanu

Parafrazând celebrul proverb chinezesc „eşti ceea ce mănânci”, pe care încerc să-l înţeleg mai bine prin aplicare, mi-a venit mie prin căpşor ideea că tot la fel de bine, eşti ceea ce citeşti.

Este foarte adevărat că ceea ce citim este ce ne atrage, informaţii şi oameni cu care rezonezi. Dar tot la fel de adevărat este şi că citind începi să aplici ceea ce afli. Întâi citeşti că te interesează tema, apoi citind îţi vine imboldul de a aplica şi tu ceea ce afli. Şi uite aşa, din acest proces în care este greu să determini cea fost întâi, oul sau găina, te trezeşti dintr-o dată făcând acele lucruri şi devenind astfel un om mai bun, câte puţin în fiecare zi.

Cam aşa a fost şi cu scrisul, şi cu blogul. Aici o să spuneţi că v-am mai povestit despre rolul benefic al scrisului şi sunt de acord şi acum cu ideea. Dar scrisul porneşte mereu, din pasiunea de a citi. Aici este clar cine a fost mai întâi. Cititul. Abia apoi vine dorinţa de a scrie. Şi de aceea cred că aproape toţi oamenii care scriu sunt mari cititori. Şi cum sunt într-un proces de blogger în devenire, citesc bloguri.

Citeam şi înainte, doar că erau bloguri în limba engleză şi erau despre finanţe personale şi călătorii.

De când am început acest blog, ca rezultat al lecturilor mai vechi, am început să descopăr blogosfera în limba română şi am pornit cu Iulia. De la ea am preluat ceva din stilul organizat de viaţă în materie de finanţe, alimentaţie şi blogging şi am primit imboldul de a pune în aplicare ideile ce mă atrăgeau de mult şi despre care mai citisem. Cum spuneam, mă atrăsese tema aceasta şi citisem destul şi în limba engleză, dar pe Iulia am citit-o zilnic de când am acest blog şi fireşte că am început să şi aplic ideile ei. Aşa s-a născut şi la mine rubrica de meniu săptămânal, aşa m-am hotărât să scriu postările despre economii şi cumpărături făcute mai organizat şi cu scop mai practic decât înainte. Rezonez foarte bine cu Iulia, chiar dacă nu sunt încă omul atât de organizat care este ea. Dar voi continua mereu să o citesc şi voi fi mereu influenţată de ea, pentru că îmi place şi tema abordată şi omul din spatele blogului.

Următoarea prietenă pe care mi-am făcut-o în online este Iuliana. Acuma, eu nu sunt ca Iuliana, dar mi-ar plăcea să fiu. Pe la începuturile prieteniei noastre bloggeristice ne descopeream foarte des preocupări şi concepţii comune. Dar ceea ce o defineşte pe ea şi eu nu posed din dotarea cu care venii pe lume, este veselia. Iuliana este un om glumeţ şi cald, reuşind să ne transmită şi nouă, cititorilor, o stare de bine şi de bucurie. Ea este modelul către care tindem mulţi, omul înţelept şi trecut prin ale vieţii, care a descoperit cum să facă viaţa mai uşoară, mai frumoasă şi mai profundă, tocmai prin descoperirea frumuseţii lucrurilor şi activităţilor ce ne sunt la îndemână în viaţă. Ea ştie să se bucure de tot ce vede în jur şi de tot ce face. Scrie cu multă pasiune, găteşte la fel, descoperă bucuria într-un magazin din oraş, într-o plimbare spre serviciu, în joaca copiilor pe lângă care trece, în zborul leagănului din faţa ferestrelor biroului şi în cel al „maşinăriilor cu aripi”. Pentru toată starea aceasta de bine pe care o primesc de la ea şi pentru toată profunzimea care există în această fiinţă caldă, voi merge mereu să citesc ce scrie, cu speranţa că ceva din bucuria vieţii, va veni şi spre mine de la ea. 

De câteva luni încoace am descoperit-o  şi m-am apropiat sufleteşte de Carmen. Citind eu, tot aşa zi de zi, ce scrie pe blog, constat că nu ai cum să nu te apropii de ea. De fapt, nu are cum să nu-ţi placă Carmen. Este un om foarte cald şi tot un om care găseşte partea bună şi pozitivul în viaţă. Dar cel mai tare impresionează modul ei direct, deschis şi cald în care relaţionează cu noi. Este foarte puternică, organizată şi harnică. Dacă-i citiţi blogul veţi vedea câte face şi cât se documentează pentru orice. Îi plac călătoriile şi artele. Are un spirit enciclopedic, se documentează foarte bine şi ne  învaţă şi pe noi o mulţime de lucruri. Doar în câteva luni, am învăţat la ea ce sunt aceia gurgui, am descoperit porţelanul de Nymphenburg, am fost la Paris cu TGV-ul, am văzut casa lui Victor Hugo şi grădina de la Giverny a lui Monet şi am fost la Muntele Saint Michel. Aşa cum ne-a spus odată, călătoreşte de trei ori: prima oară când se documentează, a doua oară în călătoria propriu-zisă şi a treia oară când ne duce şi pe noi acolo, povestind pe blog. Nu ai cum să nu o admiri şi să nu o iubeşti pe Carmen. Este o inimă imens de caldă deşi „funcţionează cu Duracell”. La mulţi ani fericiţi, draga mea! 

Şi aş putea scrie despre multe alte fete, pornind de la Cristina ce m-a inspirat să fac acest blog, continuând cu Irina, Părintele Victor şi toate fetele trecute în blogrol, că le-am trecut acolo pentru că mi-s dragi şi îmi plac. De la fiecare am ceva de învăţat şi cu fiecare am ceva în comun. Dar mă gândesc la voi cititorii şi mă opresc pentru azi.

Revenind la titlul articolului şi concluzionând aceste rânduri, închei spunând că aceste persoane sunt pentru mine modelele din online. Am găsit ceva în comun cu ele, mi-s tare dragi şi îmi doresc din suflet să fiu ca ele, păstrându-mi în acelaşi timp, propria identitate. Le voi citi cu drag şi voi căuta mereu punctele comune, dar mai ales voi căuta să învăţ şi să aplic învăţăturile lor, ştiind că eşti ceea ce citeşti şi astfel poţi fi un om mai bun.  

Cu drag,

Mihaela Dămăceanu 

Aici vă arăt a doua noutate a săptămânii. Nu este vorba de tema abordată de Mihnea, că a mai pictat o dată un apus de soare. Noutatea a fost aceea că, în sfârşit, m-am hotărât să-mi fac un pic de timp pentru a mă juca cu el. Vă spuneam eu nai demult, că nu prea îmi mai găsesc timp de joacă, şi în general Mihai este cel care are această activitate în casă. Duminica trecută m-am decis ca joaca să constea în pictatul împreună. O să-mi spuneţi că nu este chiar joacă, şi sunt de acord, dar pentru Mihnea a fost o mare bucurie să ne petrecem amândoi timpul, făcând ceva ce lui îi produce o mare plăcere. Şi vă spun şi un secret! Eu, care nu am am nicio treabă cu desenatul şi pictatul, am avut surpriza să observ că este o activitate foarte plăcută. Timp să-ţi găseşti, că altfel este chiar relaxant.

Iar mami, a încercat să picteze pe o hârtie de scris, că nu vroiam să-i stric lui planşele bune din bloc, o imagine a unui aranjament floral, avută de mult în minte, dintr-o carte pe care o iubesc, de decoraţiuni  interioare japoneze. Este un crin portocaliu într-o tulpină de bambus. I-am făcut şi un contur, şi pentru a vă amuza vineri dimineaţă, m-am gândit încă de atunci că am să v-o arăt şi vouă.

Pentru cei ce au copii de şcoală începutul anului şcolar este nu numai un prilej de emoţii şi griji ci şi o semnificativă cheltuială. În încercarea noastră de a fi mai organizaţi, ne-am străduit să ne facem cumpărăturile din timp şi să ne încadrăm într-un buget rezonabil, estimat cam la 500 de lei.  

Că noi am luat-o din timp de data aceasta şi suntem gata abia acum, că a trebuit să aşteptăm decizia de la şcoală, referitoare la ce culegeri şi caiete auxiliare cumpărăm .

Am avut şi puţin noroc, că am putut să facem şi ceva economie primind manualele de la şcoală şi având o parte din hăinuţele necesare, deja luate.

Să le vedem, deci, pe categorii:

La sfârşitul anului şcolar trecut, au primit deja manualele acestui an. Aproape toate au fost în stare foarte bună, cu excepţia celui de Limba Română, pe care l-am cumpărat, la preţul de 20 de lei. Pentru clasa a III-a sunt necesare 6 manuale, la un preţ total de 120 lei. Culegerile şi caietele suplimentare, la aproape fiecare obiect au costat încă 102 lei. Totalul nostru pentru această categorie este de 122 lei. Cine a fost nevoit sau a dorit să cumpere toate manualele, mai are de adăugat 100 lei. Deci, totalul poate fi între 122 şi 222 lei.

Caiete, coperţi, creioane, pixuri, stilou, culori, bloc de desen, etichete, rigle, penar şi celelalte au totalizat 140 lei. Las aici suma aceasta, pentru că am luat obiecte de calitate mai bună şi nu cred că ilustrează un preţ corect, pe medie.

RUCSAC
Noi am luat un mic troler de la Lidl, de calitate bună, cu 80 de lei. Am văzut în Europa şi cu 50-60 lei, dar şi cu 120 lei, în oraş, pentru mărci apreciate. Avem aici, un palier cuprins între 50 şi 120 lei.

La partea cu îmbrăcatul, bineînţeles că nu poţi lăsa un copil doar cu o uniformă timp de 1 an. Dacă era ca pe vremea noastră, i-am fi luat două uniforme şi trei cămăşi. Dar acum nu mai este aceeaşi stricteţe la uniformă şi de aceea, venim cu înlocuiri. De obicei, pantalonii de uniformă nu sunt foarte agreaţi, motiv pentru care îi vom mai înlocui şi o pereche cu blue-jeans de culoare neagră. I-am cumpărat de la Lidl cu preţul de 40 lei. Adăugăm treningul de 60 lei luat din Europa, două tricouri cu 25 lei fiecare, adidaşii de 55 lei şi o pereche de pantofi la 80 de lei. Am luat deja un hanorac(30 lei), de pus peste vestuţă dimineaţa şi mai luăm luna aceasta o geacă nouă, nu foarte groasă, pentru care bugetez 60 lei, dacă izbutesc să mai caut oferte bune. Totalul nostru aici este de 375 lei. Se observă cu uşurinţă că noi am cheltuit foarte puţin la această categorie, iarăşi datorită celor două drumuri(Lidl şi Dragonul Roşu). Dacă toate aceste lucruri ar fi fost cumpărate de la Bucur Obor, cu siguranţă ar fi ieşit un total mai mare, gândindu-ne doar la trening, hanorac şi blue-jeans. Dacă acestea se cumpără din Unirea sau alte magazine centrale, sau de firmă, cred că aproape fiecare ar costa cel puţin dublu. Merg însă pe o medie, oarecum de bun simţ şi pun aici un total posibil pentru oamenii care nu au chef şi posibilitate de a pierde timpul, la 500 lei. Aşadar între 375 şi 500 lei, doar această categorie.

Vă spuneam eu că-mi plac cifrele şi calculele, nu?

Oare n-ar fi bine să aplic pentru un  post la Institul Naţional de Statictică, să-i mai învăţ şi pe ei, una-alta?

Glumesc, bineînţeles, dar cam acestea ar fi şi cred că nu am uitat nimic.

Să facem acum, totalul. Ziceam eu ceva de 500 de lei, la început?

Gravă eroare, deci, căci totalul este cuprins între 852 şi 1207 lei.

Uitându-mă acum pe fiecare categorie, am observat că nu ar trebui să pun suma minimă, doar ce am trecut eu acolo sus, pentru că este posibil ca alte persoane să fie şi mai calculate ca mine. şi să mai poată reduce din alte categorii. Dar hai să spun cu aproximaţie, că zău că nu mai am puterea să revin la calcule, că s-ar mai putea scădea maxim 100 lei. Aceasta înseamnă că minimul ar fi pe undeva pe la 750 lei. Adică, în niciun caz 500 lei, cum am pus eu iniţial.

Anul viitor, doar mă voi uita pe această postare şi voi fi mai aproape de suma estimată.

Mihaela Dămăceanu

P.S. Cred că este singura dată când zic: bine că nu sunt doi copii. Pe cuvânt că nu este chiar uşor să creşti mai mult de un copil, pe-aici pe la noi!

Săptămâna trecută, într-o zi specială în care m-am mai apropiat puţin de jumătatea de secol(că şi de aceea oi fi fost supărată puţin), am fost într-un loc cu totul şi cu totul deosebit. Vreau să nu ratez ocazia de a-i mulţumi Izei ce mi-a arătat acest loc şi colegilor mei dragi, pentru acest frumos cadou.

Ne-am dus deci, să sărbătorim. Locul acesta se află chiar lângă intrarea în Politehnică venind dinspre Regie, pe podul din faţa cantinei R2(cea din mijloc) şi fireşte că m-a apucat nostalgia trecând prin locuinţa studenţiei mele. Cum treceţi podul, o luaţi pe aleea paralelă cu cea de intrare în Politehnică, pe o străduţă pietruită, vai de mama ei. Se înfundă cu locul nostru, ce se numeşte Club piranha.

Dar cum aţi trecut portiţa de la intrare, uitaţi de stradă şi uitaţi de Bucureşti. O cladire frumoasă de clincher păzeşte o grădină spectaculoasă. Terasă este ea de fapt, dar mie mi s-a părut mult mai potrivit să-i spun grădină. Pentru că este ca şi gradina unei ferme rustice, decorată cu multă grijă cu tot felul de obiecte vechi tradiţionale,  cu dovleci, ştiuleţi de porumb, paie şi fuioare de ceapă atârnand pe alei, printre pomii şi mesele din lemn. Cum intri rămâi cu gura căscată, nevenindu-ţi să crezi că aşa ceva poate fi în Bucureşti. Uiţi de masă chiar dacă eşti leşinat de foame şi o iei pe aleile pietruite, şerpuind pe lângă foişoare, iazuri cu răţuşte şi peşti, cuşti mari cu târâtoare papagali şi păsări exotice. Surpriza maximă sunt găinuşele şi păunii ce se plimbă liniştiţi printre meseni. Am servit masa împreună, spre deliciul maxim al lui Mihnea, care nu s-a simţit în vieţişoara lui, în niciun restaurant, mai bine decât aici. Ştiţi cum sunt copiii, nu? Nu prea-ţi tihneşte mersul cu ei la restaurant. Dar de aici, abia am putut să-l mai luăm, după trei ore în care a explorat cu maxim interes şi entuziasm fiecare colţişor al grădinii şi clădirii, fără a se mai sătura.

Interiorul este decorat integral cu antichităţi şi tablouri vechi. Surpriza de acolo este dată de două acvarii superbe, iar în cel de deasupra barului puteţi vedea şi celebrii piranha. 

A doua surpriză a fost masa de o foarte bună calitate. La investiţia foarte mare făcută aici, nu te-ai aştepta la preţuri mici. Dar nu este deloc aşa. Sunt preţuri foarte bune pentru Bucureşti şi pentru un asemenea loc. Am încercat să reţin pentru voi, câteva dintre ele: ceaf[ de porc la 16 lei porţia de 250 de grame, 14 lei cotletul de porc, parcă 13 lei şniţelul de porc. în jur de 6 lei garniturile, 6 lei clătitele(multe feluri), 8-10 lei îngheţata, 12 lei papanaşii cu smântănă dulceaţă de casă, de afine. Am remarcat ceva ce nu am mai văzut din copilărie, şi anume carne la garniţă.

Am fost serviţi frumos şi repede de un băiat deosebit de plăcut şi prompt. 

În concluzie, locul a fost mult peste aşteptări, ne-am simţit foarte bine şi vi-l recomandăm şi vouă cu multă căldură. La o vizită în Bucureşti, nu uitaţi să treceţi si pe-aici, pentru o experienţă memorabilă.

O singură mică recomandare mi-aş permite, de a şterge mesele mai des. Îmi dau seama că nu este uşor să fie păstrate fără niciun pic de praf, la cât de multă vegetaţie este acolo, dar mă gândesc că sfatul nostru, v-ar putea fi de folos.

Acesta nu este un advertorial, ci doar părerea noastră total sinceră şi dezinteresată despre un loc minunat şi inedit.

Mihaela Dămăceanu

Mi-am adus aminte de caracterizarea făcută de Mihnea:” Aici este o grădino-zoo-teraso-restaurant”

  

Şcoala a început de doar două săptămâni şi deja am obosit puţin, de atâta ciondăneală. Toamna a venit deja de o lună şi parcă tot nu m-am obişnuit cu ea. Îmi tot spun că această uşoară tristeţe ce stă la mine, o să treacă pe măsură ce mă voi obişnui cu ideea că vara s-a dus, vacanţa la fel, şi voi reuşi să reintru în ritm şi să fac ceea ce am făcut în atâtea alte toamne şi doi ani şcolari.

Blogul acesta m-a acaparat prea mult şi iar încep să mă întreb de ce şi pentru ce. Ideile vin mai greu iar unele pe care le am de mult în cap, nu îndrăznesc să le pun pe hârtie, de fapt pe ecran, şi să le dau drumul în faţa lumii.

Septembrie de anul trecut a fost mai frumos şi mai plin de bucurie. A fost şi anul acesta ceva, dar nu la fel. Săptămâna trecută a avut o zi specială, în care am fost într-un loc tare frumos, despre care vă scriu mâine, că azi sunt cam întoarsă.

Mă tot gândesc cum să mă organizez mai bine, cum să le cuprind pe toate pe care vreau să le fac, fără a şti. Iar de fapt, ştiu că nu am cum să le fac pe toate, că nimeni nu le poate face toate. Ştiu că ar trebui să prioritizez treburile noi şi dorinţele, dar mi-e greu să decid care este cea mai importantă, cea cu care să încep.

La serviciu a trecut restructurarea şi mă bucur că am rămas. A fost bine două săptămâni, iar acum trecem printr-o situaţie pe care nu am mai văzut-o şi nu am conceput-o în viaţa mea. În plus, iar circulă nişte zvonuri că ar mai veni încă o restructurare. Cică mai mică, dar eu m-am săturat. Caut soluţii şi nu le găsesc. Cu ceva timp în urmă scriam că sunt, şi ştiu că sunt, dar eu le caut pe cele potrivite mie şi nu dau de ele.

Chiriaşii ne-au plecat. S-au hotărât să se mute în Germania!

În timp ce fumam o ţigară în mijlocul ploii, meditând la ce să scriu azi, îmi tot treceau gândurile acestea prin cap şi mă gândeam să le pun aici, poate mai scap eu de ele. Nu vroiam să vă încarc pe voi şi speram să scriu şi despre lucrurile bune, intitulând acest articol amestecate. Nu am amestecat nimic, că parcă azi nu găsesc nimic de bine de spus. Aşa că, la final i-am găsit titlul potrivit.

Vineri am fost prin piaţă, cu gândul să mă documentez despre ce ar fi bine să cumpărăm în septembrie, că îmi doream în iulie să fac un fel de planificare pe luni, a cumpărăturilor. În august am fost în concediu şi nu mi-a mai ars de asta. În septembrie a fost mai mult Mihai la piaţă, după legume, cu o listuţă dată de mine. Mi-a tot spus ce preţuri sunt, dar am crezut că nu a fost el foarte atent şi de aceea am zis că trebuie să merg eu. Şi când am mers, mi s-a părut că nimic nu este de cumpărat.  Preţurile sunt mai mari decât erau în vară, la toate cele. Castraveţi nu am pus când erau 1-1,5 lei, iar acum sunt 3 lei. Gogoşarii sunt 5 lei kilogramul, ceea ce mi se pare foarte mult. A scris Dana despre Piaţa Pucheni şi ar fi o soluţie pentru ceva conserve, doar că nu mai avem maşină şi trebuie să caut să mă cuplez cu cineva.

Da! Cam astea ar fi.

Şi ploia asta…ufff. Trebuie să plec mai repede la serviciu, că precis se va circula foarte greu, aşa cum se întâmplă în oraşul acesta de fiecare dată când plouă.

Poate octombrie va fi mai bine!

Mihaela Dămăceanu  

Repet: Ştiţi voi cumva, cum se cheamă floarea mea? 

Frumuşica mea?

O am de câţiva ani şi ştiu că seamănă cu o narcisă. Dar are florile mai mici şi frunzele mai 

tubulare. Înfloreşte doar o dată-n an, în perioada august-septembrie. În rest, are doar frunze, ca o iarbă 

lungă ce durează tot anul.

Am luat-o de la o colegă de serviciu, cu mulţi ani în urmă şi este floarea care a rezistat cel mai mult la 

noi în casă, unde este cam prea multă lumină şi căldură.

De atunci, nu am mai văzut nicăieri această floare.

Când am fost plecaţi, i-am dat-o unei prietene, ce mi-a adus-o înapoi când ne-am întors. Nu am vrut să 

o iau, dar ea ştia că îmi place şi a insistat. Am promis să-i prind un pui.

A vrut ea să vină tot la noi.

Şi cum să nu-ţi fie drag de ea, cu florile acestea delicate, dar atât de rezistente? 

 

Anul acesta când a înflorit, m-am bucurat ca în fiecare an, şi m-am gândit să v-o arăt şi vouă.

Apoi, mi-a trecut prin cap să vă întreb cum s-o numi. Poate ştie cineva.

O fi narcisă? O fi altceva?

Mihaela Dămăceanu