 |
| Sursa: Google |
Cu ceva timp în urmă, mă întâlnesc în staţia de tramvai cu o colegă ce discuta deja cu o doamnă pe care o ştiam din vedere de pe traseu, dar cu care nu vorbisem niciodată. Şi cum stau femeile la vorbă, ajungem la discuţii despre serviciul nostru şi restructurarea care iar ne aşteaptă. La un moment dat, colega mea îmi spune că nu trebuie să ne mai îngrijorăm iar(e cam a 7-a sau a 8-a prin care trecem), că om găsi noi o cale, că mereu există soluţii şi un exemplu este chiar doamna care era cu noi.
Neştiind cu ce se ocupa doamna şi făcând eu nişte ochi semnificativi, îmi povestesc ele că de 3 ani încoace, găteşte pentru familii de francezi. Satul francez este peste drum de serviciul nostru şi aşa se explică drumul comun cu tramvaiul. Mi-a plăcut doamna, şi după ce am coborât, aflu că obţine un venit destul de bun, semnificativ mai mare decât al nostru. Interesant! Nu că m-aş omorî eu după ideea de gătit ca şi serviciu, dar îmi plac oamenii care se descurcă şi întotdeauna reţin variantele ajutătoare ce se pot ivi la o adică. Nu se ştie niciodată, când şi cui vor folosi.
Cum nu-mi erau lucrurile cu totul lămurite, iată că întâmplarea a făcut să ne întâlnim iarăşi, ziua următoare, şi din vorbă-n vorbă, începe doamna să îmi povestească cu încântare despre serviciul ei. Am aflat că înainte de a lucra pentru familiile de francezi, lucrase şi pentru români, după ce nu a mai avut serviciu. Diferenţa ca şi mod de comportament este enormă, spunea doamna. Muncea la fel, dar românii noştri nu erau niciodată mulţumiţi. Într-o zi le gătise dorada şi peste cartofii natur folosiţi ca şi garnitură, le-a presărat pătrunjel tocat. Fără să înţeleagă de ce, domnul s-a supărat foarte rău că îi servea lui cartofi fierţi cu pătrunjel şi ţipând că îi dă aşa ceva, a luat efectiv cu mâna mâncarea din farfurie şi a aruncat-o pe jos. A rămas calmă, încercând să-i explice că aşa se serveşte peştele, spunându-i chiar, că ar trebui să se informeze dacă nu ştie. Nu înţelesese ce-l deranjase: cartofii sau pătrunjelul. Nici nu a mai încercat să înţeleagă nimic, pentru că a refuzat să se mai ducă la ei. Nu mi-a povestit cum a găsit francezii, deşi aş fi vrut să aflu, dar mi-a spus că sunt extraordinar de politicoşi şi de drăguţi cu ea tot timpul. Au luat-o de două ori în Franţa, unde i-au plătit totul, dar i-au dat şi salariu în acelaşi timp. Cel mai mult a impresionat-o faptul că niciodată nu au prezentat-o nicăieri, altfel decât prietena lor din România. De fapt, nici în ţară şi nici în Franţa nu au prezentat-o altfel.
Lucrează pentru două familii, cinci ore pe zi la fiecare şi acum face şi curăţenie la una dintre ele. Cealaltă are un bebeluş, de care se ocupă tot dânsa. În curând urmează să plece una dintre familii, dar nu îşi face griji prea mari, pentru că a mai trecut prin asta şi mereu o recomandă de la unii la alţii. Spre final mi-a spus şi cu cât o plătesc: 20 lei pentru o oră de muncă. La cele 50 de ore pe săptămână, socotiţi şi voi, şi vedeţi că într-adevăr, este un venit foarte bun pentru România din mijlocul crizei. Cu siguranţă, şi francezii sunt mulţumiţi. În Franţa, nu găsesc ei pe nimeni la 5 euro pe oră. Dar este firesc ca într-o ţară străină să plătească salariile de acolo şi nu cele din ţara proprie. Una peste alta, toată lumea este mulţumită.
Nu toate putem face ce face doamna, nu toate ne dorim acest lucru şi nu oricine doreşte, poate ajunge să lucreze pentru francezi. Ştiu asta. Însă mi-a plăcut mult doamna, echilibrul şi bunul-simţ al dumneeai. Şi mi-a mai plăcut demnitatea şi bucuria cu care povestea că lucrând la ei a reuşit să-şi renoveze apartamentul şi să-şi facă dantura, lucruri pe care cu siguranţă nu ar fi reuşit să le rezolve cu salariile noastre, pentru o muncă similară.
Şi am vrut să scriu despre un om care s-a descurcat, că tare ne mai lipsesc asemenea exemple!
Mihaela Dămăceanu
Lasă un răspuns