Blog de familie

Categorie: Uncategorized

  • Din nou o pauză

    Cu părere de rău, sunt nevoită să vă anunţ că avem o perioadă mai grea şi nu voi mai putea posta o perioadă. Sper să ţină puţin şi să putem relua ritmul normal al vieţii.

    Vă mulţumesc că aţi trecut pe la noi şi revenim cât de repede putem.

    Mihaela Dămăceanu

  • Meniul săptămânal antistres: 15-21 aprilie

    În ultimele două săptămâni nu am publicat meniul pentru că nu l-am făcut. Bineînţeles că i-am simţit lipsa şi revin la bunul obicei. Mai am o veste pe care mi-e greu să v-o împărtăşesc, din motive de jenă. Au trecut 4 săptămâni din post şi….deja am călcat pe bec. Îmi pare rău că nu am rezistat tentaţiei, dar încerc să continui aşa cum pot şi sper că data viitoare va fi mai bine. Programez în continuare mâncare de post şi îi completez lui Mihnea, cu câte un grătar, ouă şi lactate.
    În altă ordine de idei, voi încerca să folosesc în continuare lista cu cele 25 de alimente antistres.Am observat nişte rezultate şi voi include câte alimente pot, în meniurile săptămânale. Le folosesc în mod special, la micul dejun, salate, ciorbe şi desert.
    În plus, mai doresc să mulţumesc unei cititoare dragi, care mi-a trimis mai demult o supercolecţie de reţete de post. M-am inspirat şi până acum din ele, dar nu am scris pe blog pentru că nu am mai postat meniul. Folosesc şi acum câteva idei şi îi transmit din nou mulţumiri.
    Aşadar, meniul următor va arăta cam aşa:
    LUNI
    prânz
    mâncărică de mazăre
    salată de varză

    MARŢI

    prânz
    pilaf cu legume
    salată verde cu ridichi şi ceapă
    MIERCURI
     
    prânz
    ciorbă de ştevie
    pizza de post
    JOI
    prânz
    ciorbă de ştevie
    chifteluţe din ciuperci, cartofi şi făină 

    VINERI
    prânz
    supă-cremă de mazăre
    salată de cartofi cu porumb şi castraveţi muraţi
    SÂMBĂTĂ
    prânz
    ardei umpluţi cu orez şi ciuperci
    salată din spanac, ridichi, morcovi, ceapă verde
    plăcintă cu mere
         
    DUMINICĂ
    inspiraţie de moment  
    Pentru dimineaţă vom folosi cereale combinate cu lapte de soia şi nuci, migdale, seminţe de dovleac şi floarea soarelui, dulceaţă de vişine.
    Sau  cereale înmuiate în compot de ananas, cu bucăţi de fructe proaspte. Sau
    arpacas fiert combinat cu fructe, nuci şi prune uscate. Reţeta cu arpacaş merge foarte bine şi ca desert, şi tot ca desert voi folosi tot din lista cu antistresul, mere, banane, nuci şi ciocolată neagră.
           

              O săptămână uşoară!

              Mihaela Dămăceanu

  • În vizită la Operă

    Din tot ce am văzut săptămâna trecută, cel mai mult mi-a plăcut la Opera Naţională Bucureşti.
    Pentru că nu avusesem ocazia până acum, să vizitez Opera altfel decât ca simplu spectator.
    De data aceasta am ajuns pe scenă, în culise, în birourile administrative şi în toate atelierele în care se pregătesc decorurile şi costumele.
    Actuala clădire a Operei Naţionale a fost construită după planurile arhitectului Octav Doncescu şi a fost terminată în 1953, înlocuind vechiul sediu din Teatrul Naţional, distrus de bombardamentele din timpul celui de-al doilea război mondial. Societatea Opera Română se înfiinţase şi primise fondurile necesare instituţionalizării în 1921, şi datorită eforturilor depuse de poetul Octavian Goga, care era Ministru al Artelor şi Cultelor, la acel moment, dar şi soţul Veturiei Goga, o celebră soprană a vremii.
    Basoreliefurile de pe clădire sunt sculptate de Ion Vlad iar în micuţul parc, mi s-a părut firesc să fie amplasată statuia lui George Enescu, o sculptură în bronz realizată de Ion Jalea. Şi pentru că veni vorba de marele compozitor să amintim şi faptul că spectacolul inaugural al Operei Române-Lohengrin, de Richard Wagner, l-a avut la pupitrul orchestrei.
    Vă las în compania câtorva fotografii, în care puteţi vedea foaierul, muzeul de la ultimul etaj, sala de 2.200 de locuri, scena şi fosa orchestrei, pupitrul dirijorului, candelabrul imens ce se coboară pe scripeţi pentru a-i fi înlocuite becurile, decorurile pregătite pentru spectacolul O scrisoare pierdută, atelierele de croitorie şi tâmplărie, şi o frumoasă rochie, pentru nu ştiu ce spectacol…
    Şi nu pot încheia acest tur virtual pe la Operă, fără a aduce un omagiu, celor 500 de oameni care lucrează în prezent la Opera şi măcar câtorva din marii artişti ce s-au perindat de-a lungul timpului, prin faţa mulţimii extaziate, din marea sală roşie.
    Amintesc doar câteva nume, din cele pe care le mai ştiu, şi includ şi nume anterioare existenţei actualului sediu: Florica Cristoforeanu, George Folescu, Jean Athanasiu, Jean Bobescu, Ionel Perlea, Constantin Silvestri, Maria Cebotari, Florica Cristoforeanu, Magda Ianculescu, Ileana Cotrubaş, Arta Florescu, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Ileana Cotrubaş, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Felicia Filip, Ionel Voineag..
    Şi, în final, doresc să adresez mulţumirile mele doamnei Măriuca Nedelcu care ne-a condus şi unei foarte speciale doamne de la firma Children Tour, datorită căreia am putut vedea ceea ce v-am povestit şi pe care o recomand tuturor, cu cea mai mare căldură şi seriozitate.
    Mihaela Damaceanu.

     

  • Pe crestele muntilor

  • Nelipsita…..Corabie

  • Struguri

  • Dorul

    Vă spuneam ieri că mi se făcuse puţin dor de perioada profesoratului meu. Au fost primii mei ani de muncă, făcuţi cu drag şi pasiune, şi cu ceva rezultate foarte bune pe la olimpiadele şcolare. Au fost ani de intensă implicare, curşi cu o ardere puternică, până la epuizare. Apoi, a trebuit să caut altceva. Ceva în care să reintru cu aceeaşi ardoare, în care să reîncep să ard, să simt pasiunea şi emoţia.
    De aceea am avut şi săptămâna trecută, o nouă activitate.
    Ca să simt iarăşi flacăra. Chiar dacă emoţional mă epuizează.
    Dar nu despre acest dor şi flacără, vroiam să vă povestesc azi.
    Ci despre un alt dor, pe care l-am simţit brusc, într-un respiro de câteva minute.
    Un dor, pe care l-am auzit  prima dată, cu ani în urmă, la o dragă colegă.”Mi-e dor de Laura mică!”. Pe vremea aceea, eu nu aveam copii şi nu am înţeles cum îi poate fi dor de copilul ei(Laura), care avea cam 20 de ani şi care locuia împreună cu mama ei. Mi-a explicat că nu este acelaşi lucru, chiar dacă o vede zilnic. Îi era dor de ea, mică.
    Deşi băiatul meu nu este încă de 20 de ani, ba chiar mai are foarte puţin până face doar 9 anişori, înţeleg abia acum cum îţi poate fi dor de propriul copil, de când era mai mic. Căci timpul acela s-a dus, şi nu te mai întâlneşti cu el. Şi copiii se schimbă, cu fiecare etapă. Fiecare astfel de etapă este diferită, şi e tare bine să te bucuri de ea, atunci, la vremea ei.
    Căci trec atât de repede, de nici nu ştii, nici nu simţi şi nici nu te bucuri.
    Şi apoi te-apucă dorul.
    Dor de perioada când îl ţineai în braţe cât puteai, ba chiar plîngea el să-l ţii în braţe, şi tu nu mai puteai.
    Dor de pupat cât vrei, pielicică albă, fină şi pufoasă.
    Dor de ochişori lucitori şi faţă permanent râzătoare.
    Dor de cârlionţi, obraji bucălaţi şi mers nesigur, legănat.
    Dor de acea puternică legătură cu tine, care se diminuează pe măsură ce trece timpul. 
    Dor de copilul tău mic…


    Calitativ, aceste fotografii nu sunt foarte bune, dar feţişoara aceasta bumflică, de pe la un an şi ceva, mi-a mai liniştit puţin dorul.

    Probabil că nu sunt singura ce simte acest dor….

    Şi dacă nu l-aţi experimentat încă, aşteptaţi să mai treacă ceva timp şi veţi vedea.

    Mihaela Dămăceanu

  • Am revenit!

    Gata!

    Am revenit şi bine v-am reeeeegăăăsit, dragele mele !

    Sper să revin în acelaşi ritm cu care mă obişnuisem şi vă obişnuisem, deşi acum îmi pare că mi s-a golit capul. Orice pauză este o ieşire din ritm şi durează un pic până îl regăseşti.

    Am avut o săptămână plină, plină, plină, care a necesitat şi o pregătire prealabilă. Din acest motiv, nici în săptămâna dinaintea celei pline, nu am putut scrie zilnic.

    Mi-am luat concediu de odihnă, pentru o colaborare timp de o săptămână. A fost foarte solicitant, dar foarte frumos. M-am plimbat prin Bucureşti până nu am mai putut, am vizitat multe locuri frumoase, unele dintre ele noi şi pentru mine, şi am cunoscut o mare mulţime de oameni. Mai precis, o mare mulţime de copii. Copii mici, copii mai puţin mici, copii dulci, copii nerăbdători, copii entuziasmaţi, copii ascultători şi copii neascultători. Şi mai ales, mi-am amintit de perioada profesoratului. Nu-i deloc uşoară munca aceasta şi am tot respectul pentru cei ce o fac până la sfârşit, cu dedicaţie şi eficienţă.

    Şi mi-am reconfirmat nişte impresii despre mine. Şi anume, faptul că mă stresez mult, singură-singurică.

    Ştiam ce înseamnă munca cu mulţi copii şi îmi era puţin dor. De aceea, am primit fără rezerve propunerea de colaborare, convinsă fiind că mă voi descurca. Şi se pare că am reuşit să mă descurc.

    Dar când credeţi voi că mă copleşiseră emoţiile şi teama că nu voi putea gestiona totul?

    În week-endul de dinaintea începerii activităţii respective.

    Atât de mult, încât nu mai puteam să mă gândesc la nimic altceva.

    Raţional, ştiam că totul putea fi dus la bun sfârşit, mai ales că beneficiam de cea mai bună coordonare.

    Emoţional, nimic nu îmi mai părea controlabil şi mă rugam să nu apară surprize neplăcute.

    Cunoscându-mă destul de bine, raţiunea din mine spunea că mă voi descurca. Dar emoţiile mă făceau să mă întreb dacă am îmbătrânit mai mult decât credeam, mă făceau să cred că a venit timpul să încetez cu experimentele, cu schimbările şi cu testarea propriei limite şi valori.

    A trecut, şi aşa cum vă spuneam, m-am descurcat. Şi ca de multe ori în viaţă, am constatat că mă stresez prea mult înainte de a face ceva nou. Mult prea mult, şi inutil.

    Şi am mai constatat pentru a n-a oară, diferenţele dintre femei şi bărbaţi.

    În timp ce nouă ne sare sufletul de teamă şi suntem copleşite de responsabilitatea pe care o purtăm pe umeri, dumnealor sunt echilibraţi, detaşaţi, şi nu de puţine ori, mai eficienţi.

    Şi poate că nu întotdeauna sunt mai eficienţi decât noi(deşi nu era cazul persoanei pe care am urmărit-o eu cu atenţie, acum), dar cu siguranţă ne depăşesc la controlul emoţional.

    Ceea ce contribuie, cu certitudine, la obţinerea unor rezultate mai bune în activitatea desfăsurată.

    Pe mâine,

    Mihaela Dămăceanu

      

  • O zăpadă şi ceva treabă

    Am scris ceva frumos de dimineaţă, dar nu am terminat, aşa că azi mă hotărâsem să fac o mică pauză. Venind pe drum spre serviciu, m-am gândit că repede-repede, nu moare nimeni dacă intru pe blog să să vă spun şi vouă că am o perioadă ceva mai aglomerată ca de obicei. Din acest motiv, vrând-nevrând, va trebui să răresc un pic postările.

    Cam două săptămâni, ar dura perioada aceasta mai aglomerată în care voi scrie ceva mai puţin. Sper să izbutesc să postez luni, miercuri şi vineri, şi dacă nu, vă rog anticipat să mă iertaţi.

    În altă ordine de idei, l-am lăsat pe Mihnea acasă, că a venit iarna peste Bucureşti.

    Pe drum, am observat forsythia de care atâta mă bucurasem săptămâna trecută, acoperită de zăpadă.

    Dar nu m-am putut abţine tot drumul, să mă gândesc cum de o zăpadă a dus la închiderea şcolilor.

    O fi ea în martie, dar e doar o zăpadă, cu ceva vânt, ce-i drept.

    De când se închid şcolile din cauza unei zăpezi?

    Oare de când ne transmit şi oamenii aceştia de la meteo, o altă panică? Că nu ne ajunge câtă există deja?

    Dar hai să fiu corectă şi să aştept până diseară, înainte de a mă pronunţa definitiv.

    Că cine ştie, poate vine vreo zăpadă de nu am mai văzut, şi atunci înţeleg de ce au stat copiii acasă.

    Mihaela Dămăceanu 

  • O mare rugăminte

    Eu nu m-am putut înscrie la campania vaALLuntar, pentru că nu aveam vechimea necesară. Astăzi, am fost profund impresionată de frumoasa intenţie a Ninei, aşa că, din suflet vă rog, să puneţi un comentariu aici.

    AZI.

    Şi cine ştie, poate scrieţi şi voi pentru cititori.

    Eu mi-am rugat şi o parte din colegi, ca să o ajutăm să strângă 150 de comentarii.

    Mihaela

    P.S. Mulţumesc anticipat