Blog de familie

Categorie: de-ale mele

  • De toamnă

    E frumoasă toamna, nu zic că nu. Umple pieţele şi parcurile cu mantii roşu-galben-arămii. Dar parcă nu a venit complet. O tot urmăresc să nu pierd culorile, dar încă este mult verde, doar puţit pudrat cu galben.
    Nu vreau să pierd patela culorilor de toamnă şi sunt atentă la copaci.
    Dar pe mine, om născut toamna, mereu mă cuprind melancoliile.

    Şi nemulţumirile. Pe mine, pe nimeni altcineva! A trecut o lună de când am venit din concediu, odihnită şi plină de planuri, că asta ştiu să fac când am timp liber. Planuri, planuri, planuri.
    Aveam o curăţenie generală în plan, nişte cumpărături mai mari pentru casă, idei nenumărate de scris şi ordine de făcut pe blog. Şi pregătirile pentru şcoală. Curăţenia a fost abandonată la jumătate,  cumpărăturile sunt în acelaşi stadiu, dar vor continua, iar pe blog deja am scris din ce în ce mai puţin. Cu şcoala am rezolvat tot.
    Şi ea este cea care ne acaparează zilele, serile şi minţile.
    Au început copiii aceştia într-o forţă, de m-au chiaunit de cap. Doar în trei săptămâni. Teme, teste, teme, verificări, engleeeeeză. Care merge cel mai greu din toate, nu ştiu de ce.
    Vin seara acasă pe la şase. Sunt doar 4-5 ore de treabă. Nici nu ştiu ce să fac mai întâi. Cu masa, cu puţină vorbă, cu vasele de după, o oră deja zboară. Apoi verific temele şi mai insist pe ce nu a fost foarte bine înţeles. Pac, şi a mai zburat încă o oră-o oră juma’. Şi pe la 20-21, deja răbdarea , cheful şi puterea de muncă sunt gata. Gata, tinzând spre zero.
    Şi mă îndrept spre bucătărie să mai fac ceva uşor de mâncare pentru prânzul de a doua zi. Sau puţin spre blog, să mai citesc ce aţi scris. Şi apoi gata, ZERO TOTAL cu energia. Baie şi somn.
    Şi când mai am un mic răgaz, mă gândesc la câte mai am de făcut anul acesta. Că mi-am prppus o mie de lucruri, din care am reuşit până acum, doar vreo două-trei.
    Anul viitor nu mai îmi propun nimic, decât să fac din nou şcoala.  Că aşa a ajuns învăţământul nostru, să ne oblige să facem iarăşi şcoala cu copiii. Sau cel puţin, pe-aici prin Bucureşti.
    Şi uite aşa, mă pornisem să vă scriu una şi mi-a ieşit cu totul alta, adică o văicăreală de toamnă. Balanţă oscilantă, asta sunt. Cu zilele, cu anotimpurile…Dar măcar m-am răcorit şi parcă-s mai bine acum.
    Voi cum v-oţi descurca cu aste treburi, toate câte sunt ele. Multe, multe, interminabile, uf, uf!!!  
    Mihaela Dămăceanu

  • Mozaicul lunii august

    Hei, am revenit din cel mai lung concediu al vieţii mele! A durat nici mai mult nici mai puţin de 16 zile. Zile frumoase, zile pline şi zile în care mi-am propus-forţată de împrejurări, să mă deconectez de viaţa virtuală.


    Cum-necum, am izbutit să stau departe de Internet şi să avem un concediu ca pe vremuri. Însă, dacă în primele 10 zile blogul şi lumea lui a fost „uitată” la Bucureşti, situaţia s-a schimbat în ultimele, când gândul îmi zbura din ce în ce mai mult la voi. Mă gândeam cu dor şi interes la ce aţi mai făcut, ce aţi mai scris şi la ce să mă opresc a vă povesti din vacanţa noastră. Urmează deci, o perioadă intensă pentru mine, căci am atâta de citit şi de scris. Iar despre poze, nu am făcut „decât” vreo 400, greu îmi va fi să aleg pe care le voi posta.

    Dar suntem la mozaicul lunii şi încerc să selectez momentele de maxim interes ale perioadei. Desigur că nu am în minte altceva decât concediul. În doar patru vorbe: a fost frumos şi relaxant. Ca tot omul la mare, cel mai mult timp a fost petrecut pe plajă, locul unde mintea şi corpul reuşesc să se relaxeze aproape total. Sub razele calde ale soarelui, întins pe nisipul moale, corpul se destinde şi mintea se linişteşte. Cu tot vacarmul plăjii, cu tot vuietul mării, cu toate strigătele copiilor, nu-s multe locuri în care să uit de toate grijile cotidiene şi să le alung din cap. Cam aşa au trecut majoritatea zilelor, dar au fost şi unele dedicate câtorva obiective şi plimbări.
    Dimineţile şi serile, erau ale balconului de la etajul 13. Panorama era cu totul deosebită, exceptând imaginea unui hotel din faţă. Dar îl ocoleam cu privirea sau aşezam scaunul îndreptat spre laterale. În stânga aveam un lac-de fapt era Mlaştina Hergheliei-plină de stuf, pescăruşi, raţe şi lebede. În dreapta, infinite sclipiri se ondulau pe  marea uneori albastră ca cerneala, alteori verde-opal sau gri-vineţiu. În zilele cu puţin vânt, tărmul se înspuma continuu, de la valurile ce nu încetau să alerge.
    Iar în două seri, până şi hotelul din faţă a devenit o scenă palpitantă. Deasupra terasei, trei păsări neidentificate se porniră în nişte dansuri şi mişcări total spectaculoase. Planau pe verticală cu nişte mişcări uluitoare, două urcând şi una coborând, de parcă un păpuşar dibaci le mânuia cu multă grijă. Apoi, printr-o mişcare circulară, pe orizontală, îşi schimbau locul între ele şi reluau plutirea nefirească, în contratimp. De două ori au coborât cu capul în jos, răsucindu-şi aripile şi corpul într-o piruetă demnă de invidiat şi de cel mai experimentat pilot de avion. Adevărat spectacol, unul demn de filmat. Părea un ritual, poate unul de împerechiere-nu ştiu că nu mă pricep, dar ne-a delectat privirile.
    Cam aşa a fost concediul în esenţă. Au fost şi minusuri despre care urmează să scriu, dar chiar şi cu ele, am reuşit să nu ne tulburăm concediul. Ne-am încărcat sufletele cu soare, căldură şi tihnă şi vom păstra în amintire destule momente foarte plăcute.
    Va urma!
    Cu drag, dor şi mulţumiri Irinei pentru găzduirea mozaicului,
    Mihaela Dămăceanu
    Bine v-am regăsit, fete frumoase şi bune!
     

    Şi nu în ultimul rând, vă mulţumesc din suflet pentru vizitele şi frumoasele voastre comentarii, iar Mihnea, Mihai şi lebedele vă transmit o salutare!

  • Stare de fapt

    Dragele mele,
    Am început week-end-ul trecut cu energia pe cote de avarie. De obicei vinerea sunt aşa, dar acum starea a continuat şi sâmbătă dimineaţa, când m-am trezit cu gândul de a face măcar o postare pentru săptămâna aceasta, în avans. Nu prea mi-a ieşit. Am o mulţime de idei şi de drafturi, dar energia de a le duce la capăt lipseşte cu desăvârşire.

    Căci mintea mea nu este decât la valuri înspumate, la culorile schimbătoare ale mării şi la nisipul fin şi călduţ  Nu mai am prea mult până ajung să le văd şi să zburd în apa mării. Realmente număr zilele. Mai sunt foarte puţine, dar ştiam eu de ce vroiam două concedii pe an, că din august până-n august, anul este al naibii de lung când îl mergi doar la serviciu. Ei, dar mă bucur că totuşi mergem în concediu şi până atunci poate mai scriu ceva rânduri sau mai postez câteva poze pe aici.
    Până la urmă am reuşit în week-end să mă mobilizez să fac ceva curăţenie puţin mai serioasă, ceva dulce şi papa bun. Şi am mai fost şi la festivalul „Strada Armenească” al cărui punct culminant pentru noi şi absolut fascinant pentru Mihnea, a fost bătaia cu apă. Am nişte fotografii pentru mâine, că azi a greeeeu, dar bateria telefonului s-a terminat exact la momentul cel mai interesant.
    A, şi o veste bună pentru mine este că azi se pare că îmi iau o cameră foto.
    Deci,
    vă pup şi vă ofer un trandafir din gradina mamei mele!
    Mihaela Dămăceanu, simţindu-se nerăbdătoare 

  • Un frumos sfârşit de săptămână vă doresc

    Astăzi m-a lovit atât de tare un dor de vacanţă, că nu am mai avut vreme şi chef să caut ofertele. De aceea  mi-am oferit o mică pauză, măcar de la această treabă.
    Puiul mamii este la bunici şi de două seri nu ne găsim locul în casă. După amiază mergem şi noi.
    Sunt tare nerăbdătoare să mă văd în tren şi apoi în curtea plină de flori a mamei, cu toţi cei dragi alaturi!
    Vă las cu un covor de flori din parc şi dusă sunt…
    Week-end plăcut, fete dragi, şi ne revedem săptămâna viitoare!
    Mihaela Dămăceanu

  • Ploaie, la propriu şi la figurat

    Nu mi-s deloc boii pe-acasă, nu ştiu unde au plecat şi am obosit de cât i-am aşteptat să se întoarcă!
    Primăvara obişnuia să fie anotimpul meu preferat, chiar cu tot cu astenia însoţitoare. Este şi acum favorita, dar astenia asta nu se mai dă deloc dusă de la casa mea. Dreptu-i că nici nu am făcut prea multe, în afară de a lua nişte Magne B6, dar parcă-i mai bună drojdia mea, ce mă făcuse odată să debordez. La analize încă nu am ajuns, maşina de spălat nu am luat-o şi să mă vedeţi de jor, suflecată  până-n brău, copilul a luat primul lui S din viaţa de şcolărel, meniul nu l-am mai făcut, and the list goes on
    Aşa un  haos, un balamuc şi o dezamăgire, nu am mai simţit de când viaţa mi-a dat o palmă peste ochi, obligându-mă să mă reîntorc la serviciul de unde plecasem în urmă cu doi ani, cu tolba plină de vise iluzorii şi rugăciuni.
    Deci, cred că nu-i primăvara de vină, mi-e cam frică de altele.
    Între timp, am descoperit o grădină de irişi, cum n-am văzut şi n-aţi văzut. Este la un parter de bloc, dacă vă vine să credeţi şi conţine 5 feluri diferite de irişi, dintre care două nu le văzusem în viaţa mea. Am vrut să o fotografiez, dar cu CCCCCCE?
    A, şi am plâns recitind pasaje din Splendida cetate.., am plâns când a scris Carmen că se retrage şi când m-am convins că munca şi trecerea mea prin lume, nu-s de prea mare folos. Noroc că ea s-a răzgândit, iar ploile din suflet trec ele, dacă nu le acorzi atenţie, ceea ce eu acum nu reuşesc.
    Şi nu vroiam să scriu nici rândurile astea, na, dar parcă m-am mai răcorit!
    Semnătură indescifrabilă

  • Din Călăraşi

    Bună dimineaţa şi bine că s-a mai oprit ploaia şi nu am ajuns muraţi la serviciu! Să sperăm că avem şanse să scăpăm şi la întoarcere.
    Cum mai sunteţi? Sper că aţi avut o minivacanţă reuşită, cu distracţie şi voie bună. Sau măcar v-aţi odihnit puţin.
    La noi a fost o combinaţie din cele de mai sus, căci am fost la părinţii mei-la Călăraşi-şi ştiţi cum este la mama în vizită. Te aşteaptă cu toate făcute şi te tratează ca pe familia regală. Mese întinse pline de bunătăţi, atenţie cum nu mai găseşti nicăieri şi vizite de oameni dragi. Aşa-i, că niciunde-n lumea mare nu este ca la mama?
    Despre Călăraşiul meu natal nu am prea multe lucruri interesante de povestit, din păcate. Este un oraş cam anost din Câmpia Bărăganului, situat pe un braţ al Dunării-Borcea. Cea mai frumoasă parte a lui este parcul de la malul apei, pe care l-au amenajat mai bine decât atunci când îi băteam eu aleile. E normal după atâţia ani, dar mi-ar fi plăcut să mai facă ceva şi în restul oraşului. Am văzut în parc câteva aranjamente florale reuşite, amenajate din trunchiurile copacilor tăiaţi şi mi-a părut rău că nu am avut cu ce le fotografia.
    Peste apă, se întinde o pădure foarte verde acum, ştiţi voi, cu verdele acela puternic, electrizant, pe care nu-l mai vedem decât o lumă. Pădurea ajunge până la Chiciu, locul de unde braţul Borcea se desparte din Dunăre şi locul pe unde se trece cu bacul în drumul spre Ostrov sau spre Bulgaria. De pe malul Dunării se văd blocurile oraşului bulgar Silistra, atât este de aproape. De la coborârea de pe bac se poate merge pe jos pentru a-l vizita. Mulţi călărăşeni se duc des acolo pentru cumpărături ceva mai ieftine decât la noi. Poate la următoarea vizită facem şi noi o incursiune şi vă povestesc ce se găseşte convenabil prin Silistra.
    Revenind la Călăraşiul meu, v-aş arăta câteva poze din ce-am găsit prin bunăvoinţa marelui Google, căci vă spuneam că eu sunt blocată cu fotografiile:

    – sediul Prefecturii, cea mai frumoasă clădire a oraşului

    sursa
    – o fotografie nu foarte semnificativă din parcul despre care scriam mai sus, dar nu am găsit una mai bună.

    sursa

    – şi o imagine nostalgică a Călăraşiului de pe vremuri. Prima clădire este Primăria iar pe cealaltă nu o recunosc, acum fiind altceva în acel loc. Dar arată mai frumos ce văd aici, decât ce este acum.

    sursa
    În afară de plimbarea prin parc, un alt moment plăcut al vizitei acasă a fost un fel de minişezătoare culinară făcută între femeile prezente ale familiei. Am mai făcut lucrul acesta, cu vreo trei ani în urmă şi mi-a rămas în amintire momentul foarte plăcut. Am rugat-o pe mătuşa mea cea mai pricepută în reţetele macedoneşti să ne arate şi nouă câteva dintre ele. Acum trei ani am făcut împreună baclava iar la vizita aceasta am făcut plăcintă cu spanac, brânză şi ouă. Sunt reprezentative în bucătăria macedonenilor şi mătuşa noastră le face cel mai bine. Ar fi păcat să nu învăţ şi eu de la ele, aşa că am grijă să preiau reţetele aşa cum le-au făcut ele de ani, ca să le duc mai departe. Mi-aş dori să fac mereu o asemenea minişezătoare, nici nu am simţit că am fi făcut vreun pic de treabă, atât de plăcut şi uşor a fost totul. Iar baclavaua nu este chiar aşa de uşor de făcut, mai ales când foile se fac în casă. Şi mătuşile mele nu au făcut vreodată reţetele acestea cu foi de  cumpărat, vă daţi seama. După ce am terminat plăcintele, am făcut o incursiunea în grădina mătuşii mele, pentru a admira şi lăuda fiecare fir de floare şi mai ales fiecare fir nou apărut.
    Cam asta a fost minivacanţa noastră.
    Acum o pornesc la treabă, nu înainte de a vă ura o săptămână uşoară, în care să ne reacomodăm lin cu ritmul vieţii de lucru!
    Şi mai vreau să vă mulţumesc tuturor celor ce treceţi pe la noi şi în mod special azi, prietenilor ce mi-au lăsat sfaturi referitoare la maşina de spălat. Nu am apucat să o cumpărăm, dar săptămâna aceasta este musai şi sfaturile voastre îmi sunt de un real folos! 
    Cu îmbrăţişări pentru toţi cititorii ce ne-au mai rămas după pauza prea lungă,
    Mihaela Dămăceanu  

  • Urzicături

    Am curăţat urzici zilele trecute, în încercarea de a profita la maximum de farmacia naturii. Mi-am pus mănuşi şi tot m-am urzicat puţin pe degete. Dar acelea au trecut. Ce nu trece sunt urzicăturile din creier, că în timp ce stăteam cuminte pe scaun, răsucind cu elan tulpiniţe de urzici, săgeţile din cap mergeau doar în două direcţii. Prima are legătură cu dorul de ducă şi a doua cu blogul.
    Poate că este firesc ca primăvara să te apuce furnicăturile prin tălpi şi să simţi că nu mai poţi să stai în Bucureşti, dar nu ştiu cât o fi de firesc să te bată iarăşi gânduri de mutare. Dar fiţi liniştiţi, că nu mă mai mut. Cel puţin deocamdată, nu! Casă la ţară nu am, iar cea de la Botoşani este închiriată, deci Bucureşti scrie pe noi încă destui ani de-acum încolo. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nu oraşul în sine mă deranjează, ci aglomeraţia lui, ritmul acesta nebunesc de viaţă şi faptul că deşi sunt aici, nu apuc să fac mai nimic din ce este interesant de făcut. Dacă tot ne este locuinţă, mi-ar plăcea să merg să văd spectacole, să văd muzeele pe care nu le-am văzut şi să particip la evenimente, că sunt cu duiumul. Sau pur şi simplu să bat străzi nebătute, să cutreier aiurea, cu ochii după case şi grădini, să fac o luuungă plimbare Pe strada Mântuleasa
    Legat de blog, am un sentiment greu de descris. Simt o oboseală, un nechef, o lipsă de idei şi de inspiraţie. Şi mă tot apasă gândul că petrec prea mult timp în online, în loc să bat străzile oraşului sau dealurile satelor moldave şi transilvane, făcând fotografii din vârf de deal, văilor cu verde punctat de brânduşe. Dar vedeţi voi cum se învârt toate, tot spre blog? De ce credeţi că vroiam fotografii? Şi ca să vi le arăt vouă, că am ajuns să judec aproape totul în subiecte bune de pus pe blog. Dar nu-i bai, că aparatul foto nu mai merge, şi nu am să vă arăt nimic că nu voi merge nicăieri.
    Şi uite aşa, v-am spus ce mă urzica şi vă mai spun că mă tot bate gândul să-mi mai diminuez prezenţa prin online şi să mai îmi scot puţin blogul din cap. 
    Mihaela Dămăceanu
    P.S. Dar urzicile sunt bune aşa-i că ştiţi?