Atat am fost de impresionata, ca nici nu am putut scrie pe aici despre subiect. A trecut ceva timp de cand Iulia a povestit cum a ajutat pe cineva sa se lase de fumat.
Am scris un comentariu cam trist acolo si am fost foarte miscata de faptul ca atatea fete pe care nu le cunosc au sarit sa imi dea sfaturi, sa imi povesteasca, sa ma convinga.
A trecut ceva vreme de cand am reusit sa fac transferul, dar treburile ce urmeaza a fi puse la punct sunt multe si merg foarte incet. Asa cum v-am mai spus, trebuie sa copiez toate fotografiile de pe Superblogul lui Mihnea si sa le integrez aici. Sunt aproape 700 de articole si multe din ele au fotografii. Deci, rabdare taica, si tutun… 🙂
| Google Images |
Am citit cu putin timp in urma despre temerile romanilor. Un sondaj efectuat vara trecuta de catre INSCOP la cererea ziarului Adevarul, concluziona ca cei mai mulţi dintre români au ca principala teama starea de sanatate (26,9% dintre respondenţi).
Urmatoarea in randul celor ce au raspuns la sondaj este scaderea veniturilor (15,1%), apoi pierderea locului de muncă (14,6% ) si declansarea unui posibil razboi (13,2% ). Esantionul pe care s-a efectuat sondajul cuprindea 1075 de persoane.
Intrucat am in casa un sot care imi repeta frecvent ca frica este cel mai mare dusman al omului, am inceput sa meditez mai mult la ea. Desi ma consideram a nu fi o persoana fricoasa, analizand mai bine am constatat ca ma insel. Ma credeam curajoasa pentru ca nu mi-e teama sa ies seara din casa, sa stau singura peste noapte, sa calatoresc singura, sa spun ce gandesc atunci cand am ceva important de comunicat, sa incerc lucruri noi si altele de genul acesta. Am insirat pe scurt cateva dintre fricile pe care am auzit ca le au unii si pe eu nu le am.
Dar oare asta chiar inseamna ca nu am frici? Ca daca nu le am pe acelea, nu am nici unele?
NU, nu asta inseamna.
Caci gandindu-ma eu bine, mi-am amintit si am constatat ca mereu am avut cel putin cate o frica pe care a trebuit sa o infrunt.
Cand eram copil imi era uneori frica de ai mei si deseori frica de unii profesori. De doctori, o, da! Cand imi spuneau ca mergem la doctor, ori mi se facea si mai rau, ori imi trecea totul subit.
Tot atunci imi era teama ca va muri mamaia. O iubeam foarte mult si pentru mine era persoana cea mai buna, cea mai draga, cea mai vesela si cea mai iubitoare din toata familia. M-a crescut pana la 5 ani si dupa ce ma luase mama la oras, de cate ori venea in vizita o intrebam imediat cat va ramane la noi. Asta pentru ca niciodata nu statea cat as fi vrut eu. De atata drag, imi era teama sa nu o pierd de tot. Ma trezeam deseori infrigurata dimineata si ii spuneam mamei ca visasem ca mamaia nu mai era. Mama imi raspundea mereu ca „se spune ca i-a murit moartea, atunci cand visezi ca moare cineva drag”. Imi placea raspusul acesta, ma linistea de fiecare data.
La tinerete, dupa ce plecasem de acasa si eram pe picioarele mele, asa cum visasem mereu, imi era frica de singuratate. Este atata insingurarare in orasele acestea mari!
Cand era Mihnea mic, mi-era foarte teama sa nu se inece cu mancare. Am vazut o doamna in parc intorcand bebelusul cu capul in jos si zgaltaindu-l, iar teama mi s-a amplificat. Citisem despre manevra Heimlich, dar nu ma vedeam in stare sa o aplic. Cand l-am gasit o data mestecand un nasture, am incremenit. L-am chemat disperata pe sotul meu, care intr-o secunda ii scosese nasturele din gura. Il rupsese in doua si nici nu avea inca dinti. Acesta a fost singurul episod, Doamne ajuta ca a crescut si am scapat de teama aceasta!
Acum imi este teama de batranete. M-au impresionat intotdeauna batranii, mi-a fost mereu mila de ei si m-am gandit cat de greu le este, cum o fi sa te misti cu dificultate, sa te doara ba una, ba alta, ba cealalta. Cum o fi cand stai singur in casa asteptand sa te sune cineva sa te intrebe de sanatate si atunci cand telefonul in sfarsit se aude, sa te plangi de dureri si apoi sa iti para rau de asta. Sunt si batrani frumosi, dar imi pare ca sunt putini. Mi-ar placea sa fac parte dintre ei, dar cine stie cum va fi la batranete?
O alta teama care nu stiu de unde o fi venit si cand o fi venit, este una de viitor. Nu de viitorul indepartat si de batranete, ca despre acestea am scris mai sus. Ci pur si simplu, una nedefinita, dar care exista in mine si care roade. Asa, de ziua de maine, de poimaine… de ce aduce ea, de cum voi face eu fata si mai ales, daca voi face fata. Ceva ce imi sopteste ca va fi greu, ca va fi mai greu ca azi, chiar daca nu stiu de ce. Ciudat. O fi ceva patologic, o fi vreo forma de anxietate, habar nu am. Incerc sa nu o bag in seama si sa uit de ea. Dar acum ca scriu despre frica, nu pot sa nu o includ aici.
Si una de-a dreptul tembela, care a existat mereu in mine, este frica de greseala. Am avut-o de mica, am avut-o si mai tarziu, o am si acum. Mereu mi s-a parut ca nu trebuie sa gresesc, ca nu am voie sa gresesc, ca se va supara mama, profesoara si apoi, EU. Daca greseam ceva insemna ca nu sunt suficient de buna, de muncitoare, de isteata. Cand am renuntat la invatamant si m-am apucat de alta scoala, mi-a fost teama ca imi voi dezamagi familia. Apoi la fiecare schimbare am luptat din nou cu frica. Cand am inceput sa scriu aici, de asemenea mi-a fost teama. Ma intrebam ce am eu de spus si cui i-ar putea fi de folos. Ma gandeam ca o sa sara toata lumea sa spuna ca nu este nimic interesant in ce spun aici.
Stiu ca nu exista om fara nicio frica si ma intreb ale voastre care or fi? Si mai ales ma intreb cum sa le depasim. Cu speranta si cu credinta, sigur ca acesta este raspunsul evident, dar la mine nu functioneaza foarte bine. Cu nebagare de seama, cum am facut atata amar de vreme? Cu infruntarea directa, cum ne invata psihologii? Dar daca ma gandesc la cea nedefinita, nici nu prea stiu ce ar trebui sa infrunt. Cu o combinatie a acestora si poate si cu altele, ce parere aveti?
Firesc era sa scriu ceva solutii, nu sa pun intrebari. Insa nu sunt specialist, nu stiu foarte multe. De felul meu nu prea le-am dat atentie, insa citind despre sondaj si facand legatura si cu ce spune sotul meu, am zis sa le disec mai bine. Pe unele le si uitasem, altele m-au emotionat. Cu altele invat sa convietuiesc oarecum linistit. Cert e ca subiectul mi-a starnit interesul.
Da. O saptamana frumoasa si neinfricata sa avem!
Mihaela Damaceanu ingandurata, cum ar zice pe Facebook 🙂
Update 03.02.2016: Scriu cu rosu ca sa fie vizibil si celor ce au citit deja articolul. Vroiam sa anunt ca draga de Iuliana mi-a scris la ea pe blog raspunsul la aceasta postare. Invit pe toti cititorii interesati sa il parcurga, este valoros. Iuliana face o distinctie clara a tipurilor de frica, una la care nu ma gandisem deloc si este foarte interesant de aflat care este solutia unui om din rara si apreciata categorie a optimistilor.
De asemenea sunt tare curioasa ce parere ar avea o alta foarte draga prietena. Este vorba de Carmen a noastra, imi lipseste teribil!!! Iar in subiecte de genul acesta, parerea si sfatul ei, intotdeauna echilibrate, obiective si pretioase imi sunt de mare folos. Ce faci tu, draga mea?
Daca tot am avut atatea bucurii in anul 2015, fara nicio lista, logic ar fi sa nu fac nici in anul acesta. Dar eu am scris la inceputul lui 2015 ca nu mai fac liste, doar pentru faptul ca nu bifasem decat prea putine in 2014. In fapt, mie imi plac listele!!! Chiar foarte mult. Am o adevarata, reala si profunda bucurie, in a le intocmi. Problema apare cand trebuie sa le si aduci la indeplinire si cand trebuie sa le bifezi. La asta nu prea mai sunt asa de buna 🙂
(mai mult…)
Suparata pe mine ca in 2014 nu am reusit sa bifez mare lucru din ceea ce imi propusesem la inceputul anului, am pornit in 2015 cu intentia de a renunta la lista de rezolutii si dorinte. Cu sau fara ele, anul tot s-a dus si intr-o seara mi-a venit ideea sa imi contabilizez bucuriile, daca tot nu am avut planuri 🙂
(mai mult…)
…definitiv. Am scris doar in comentarii ca voi pleca putin la parintii mei, crezand ca lipsesc doar cateva zile si vin repede inapoi. Cu scuze pentru lipsa neanuntata, revin, dar nu in forta…caci m-a apucat curatenia si agitatia.
M-am intors de la ai mei, nu chiar la fel de suparata ca la inceputul toamnei. Acum sunt ceva mai bine!
Venind acasa, m-a incercat un chef de treburi si am inceput curatenia generala. Intre timp a venit si o urgenta stomatologica, plus treburi multe cu scoala asta, care incepe sa ma scoata din circuit.
Daca tot am ajuns la stomatolog, am zis sa rezolv si alte probleme ale acestui capitol, asa ca mai am de mers.
Apoi s-a hotarat si sotul meu sa mearga. Si uite asa…o sa tot mergem. Si atata o sa mergem, ca in alte parti nici nu mai avem cum merge. In concluzie, picate-s visurile mele de excursii. Pierdute…duse pe pustii. Dar reparam la dinti si masele, ceea ce este un lucru absolut necesar. Ce excursii, ce vise, ce vacante – sad face.
Si va multumesc din suflet pentru sfaturile si comentariile bune, de care vroiam sa profit din plin.
SAD FACE AGAIN.
Asadar dragele mele, promit sa nu dispar de tot. Promit ca in limita acestei luni pline de treburi sa mai trec pe aici si pe la voi. Nu am fost chiar coerenta astazi…
Un salut cu drag pentru voi!
Mihaela Damaceanu
Multe povestioare si istorisiri am scris eu aici de-a lungul timpului, insa nu si pe aceasta. A trecut atata timp, ca aproape uitasem acea perioada. Apoi am zis ca ar putea fi de folos unor oameni. Nu m-am hotarat deloc usor sa o scriu si nici nu m-am hotarat usor sa va spun si voua de ea, caci poate suna a lauda sau pot fi nu stiu cate alte interpretari. Nu este prima poveste aparuta in revista, insa azi pe drum m-am decis ca pe aceasta v-o arat, pana la urma voi sunteti cei care ma stiti si ma cititi de atata vreme.
Si am zis sa cititi si aceasta poveste de viata, este parte dintr-o mica lupta si unora le poate fi de ajutor. O lupta incheiata, una pe care am rezolvat-o. Apoi au mai venit…asa e viata la fiecare. Pe unele le rezolvam, cu altele luptam mai mult, important este sa nu renuntam.
Va spun despre ea, nu pot sa postez aici articolul, daca vreti sa il cititi, gasiti revista pe piata.
…nu mi-am pierdut fotografiile. Nu ca ar fi ele cine stie ce extraordinare opere de arta, dar sunt ale mele, am muncit si unele chiar imi plac. Si as fi ramas si fara fotografii pentru trei-patru saptamani de acum incolo, ceea ce mi-ar fi blocat serios blogul…Era pacat sa pierd fotografii ca aceasta, nu?
Deci computerul a fost rezolvat, am schimbat sursa si un dvd-driver si pozele sunt intregi si la locul lor.
De miercuri reincep sa postez dupa programul obisnuit.Va voi arata un loc din Bucuresti ce imi este foarte drag, voi relua meniurile saptamanale, am cateva idei despre case mai altfel…si incepem pregatirile de sarbatori. Incetisor. Cu lista de treburi, cea de cadouri si un program de curatenie care sa nu ma scoata din circuit. Sper.
Pana atunci ne gandim la Haloween, mai intai. Mihnea va pleca in prima lui excursie ce va include si o noapte in deplasare. Am emotii, desigur, dar stiu ca prin toate acestea trebuie sa trecem. Ti se cam strange stomacul prima oara, la fiecare activitate a copilului, numai mama sa nu fii 🙂 Si batraiora oleaca si cu un singur copil, deh. Petrecerea de Haloween va avea loc in excursie, dar tot vrea sa ciopleasca dovleci. Si ca veni vorba, stiti voi de unde se pot lua cutite speciale de dovleci, din acelea cu care poti taia tot felul de modele interesante?
In alta ordine de idei, daca tot am lipsit o saptamana, m-am gandit sa fac o treaba mai serioasa, asa ca am vrut sa verific un program de mese economice prezentat in revista „Libertatea pentru femei -Retete”. Au ei o rubrica in care prezinta 6 feluri de mancare la un pret total care se invarte pe la 85-90 lei. Ca sa-mi reintru putin in mana, am zis sa testez apele cu ceva mai usor.
Chiar este mai usor sa preiei retetele cu tot cu lista de cumparaturi si doar sa le faci. Asa ca am gatit aproape tot ce pusesera ei acolo si am cumparat dupa lista lor. Zau ca nu-i rau. Banii au fost foarte aproape de ce au socotit ei, singura observatie este ca la mine cele 6 feluri ajung doua zile, pentru ca intre ele sunt si doua dulciuri. Dar mi-a placut exercitiul, este primul pas sa reincep si eu sa concep meniuri ieftine, bune si rapide, ca mi-au crescut pretentiile, deh. O poza cu ceva din bucatele preparate:
O saptamana frumoasa, dragele mele!
Mihaela Damaceanu
M-am trezit tare greu dimineata aceasta si ma tot gandesc ca nu degeaba se spune ca lunea nici iarba nu creste. Am avut un week-end fara spor, m-a chinuit o raceala, dar partea cea mai enervanta din toate, a fost ca nu am avut acces la computer, intrucat joi seara a inceput sa scoata fum. Da, da, la propriu. Iesea fum din el, a umplut toata camera, desi Mihnea l-a oprit imediat. Am vorbit cu cineva sa vina sa se uite la el, ne-a spus ca daca suntem foarte norocosi, s-a dus numai sursa.
Sper din suflet sa fie asa, alfel pierd toate fotografiile de anul acesta, printre care si unele pregatite pentru viitoarele postari si pentru alte proiecte. Ma bucur de nu mai pot, atat de tare, ca nici nu pot sa va explic 🙂 Pana la urma, omul a avut o urgenta medicala, astfel incat nu a mai putut trece pe la noi si il asteptam astazi.
In alta ordine de idei, tot vreau sa reincep meniurile saptamanale si am cateva idei interesante. Avand in vedere surprizele ca cea despre care v-am povestit, dar si altele, precum si unele cheltuiele cam extravagante din ultima vreme, se impune sa mai fac niste exercitii de genul meniurilor saptamanale de 55 lei si nu ar strica sa mai caut ceva surse de castiguri suplimentare.
La fel de bine mi-ar prinde sa ma apuc de slabit, tot citesc cu admiratie cum a slabit Dana 37 kg si eu nu pot nici 2-3 sa dau jos. Poate ar trebui sa ma scutur putin si sa FAC ceva, nu doar sa citesc despre asta, despre una si despre alta.
Si poate ar fi cazul sa va spun si cate ceva bun, ca de rele, enervari si frustrari suntem toti satui!
Saptamana aceasta se anunta mai buna, am programat cu bucurie o intalnire pe care o astept demult si sper sa se rezolve o problema ce m-a macinat tot anul. Si am gasit in telefonul propriu si personal, o poza mai jucausa, ca sa ne mai bine dispunem 🙂
Ei, cam asta am vrut sa va spun, de fapt m-am invartit atata si nu v-am scris esentialul. Daca nu ma mai vedeti pe-aici, inseamna ca treaba cu computerul personal este groasa si nu am putut sa o remediez azi.
O saptamana frumoasa sa aveti!
Mihaela Damaceanu
A inceput scoala, stiti, nu ??? Si nu doar ca a inceput, dar s-a si evaporat aproape o luna. Uite asa simt timpul in ultima vreme, ca pe vaporii de apa: insipid, incolor si inodor 🙂 Si parca tot imi scapa, in alergarea aceasta in care traim. Ne trezim dis-dimineata, aruncam pe fereastra un ochi printre genele bine lipite de somnul ce plange in noi. Pierdem rasaritul cu sclipirile lui rozalii – rosiatice, caci dinspre baie fugim spre frigider. Castraveti, rosii, ceva sunca si un strop de unt…gata-s sandvichurile copilului. Mai apucam sau nu sa ne gandim la o tinuta mai speciala. Asta pana mai ieri, cat s-a indurat vremea de noi si ne-a mai lasat sa etalam volanase fine, asortate cu pietre colorate la gat. Inca o luna…, de tranzitie spre geci si paltoane s-apoi deja incepem sa ne gandim la sute de idei de cadouri pentru Craciun.
Plecam spre serviciu plini de energie. Pe drum, gandim liste pline de prioritati, realizam ca nu toate se vor putea atinge, nu stim ce sa indepartam din infinita lista, dar lasam sa mai decida si imprejurarile. Ajungem, si in aburii aromati ai cafelei, ne impartasim – ca fetele, impresiile despre temele copiilor, supararile generate de greselile pe care le gasim in fiecare zi in caiete, una sau alta dintre noi este mai inteleapta si ne aminteste ca si noi greseam. Ne transformam in monumente de intelepciune desarta – caci uitam pana spre seara – si admitem ca asa este.
Si-apoi ne avantam in dosare, lucrari, termene…de-astea, stiti voi…Intre ele, mai scriem un comentariu-doua-trei pe cate un blog…
La plecare, nu stim cum sa alergam mai repede, si sa jungem sa incepem runda a doua. Sau a treia, depinde. Intre verificarea temelor, lucratul la engleza sau franceza, gatitul, ceva rufe care stau pe-acolo in asteptarea masinii de calcat, o discutie indelung amanata cu sotul, telefoane la parinti, statusuri pe Facebook si blogging – cine mai are si asta…poc, este 23-24. Intre reprosurile ca iar ai uitat ca nu trebuia sa tipi la copil si gandurile despre prioritatile zilei de maine, iei totusi o revista-n brate. Si cand stingi lumina, adormi pana sa-ti ajunga capul pe perna. Si visezi trasuri, printese, brazi impodobiti si cosuri cu cadouri.
Cam asa o ducem. Si totusi, unii stiu sa se organizeze. Nu cunosc personal prea multi, dar citesc pe la unii care izbutesc. Caci cititul mi-a ramas rasfatul la care nu renunt. Daca o sa va intalniti cu mine, o sa ma vedeti zilnic cu cate o sacosa plina de reviste-revistute si muuuulte foi. Pe foi am postari frumoase sau utile de pe bloguri. Le printez ca sa le citesc pe drum si seara intre perne, ca nu mai vreau atatea ore cu ochii in ecrane. Si le car cu mine mereu. Daca stau pe la vreo coada -cum a fost la Politie, caci imi expira buletinul, am ce citi. Cateodata ma gandesc ca in loc sa citesc, mai bine as scrie, sau as mai face ceva din lista aceea fara sfarsit. Altadata imi zic ca daca n-as mai avea bucuria aceasta a cititului, a blogului si a comunicarii, mi-ar exploda creierul. Iar altadata mai aflu si lucruri bune si utile. Printre care -tot pe un blog -unde altundeva, dau peste magazinul online de cosuri Craciun. Informatie buna de retinut si de folosit, ca sigur timpul se va epora la fel de repede si nu stiu cat de mult voi mai apuca sa bat magazinele. Mai bine merg in ele in ianuarie, in perioada de reduceri, ca am mai mult de castigat.
Si daca tot mi-am amintit de Craciun si tot citesc despre organizare, nu ar strica deloc sa ma pregatesc din timp. Anul trecut a fost prima data cand am apelat la un ajutor pentru curatenia de sarbatori si pe cuvant ca bine am facut. Nu numai ca a fost mai usor in doua, dar am si invatat cate ceva de la fata aceea, caci stia noutatile in materie de produse de curatenie, mult mai bine ca mine. Intentionez sa rechem ajutorul, ca m-am spetit destul singurica in cursul anului. Mai intentionez sa imi fac din timp o lista cu cadourile pe care doresc sa le ofer. Dintre acestea, o parte ar trebui cumparate de Black Friday, iar o parte ar trebui sa le fac singurica. Trebuie sa fac lista cu ideile, cu materialele necesare confectionarii si sa ma pregatesc cu ambalaje pentru cadouri. Anul trecut am cumparat folii, panglici, funde, rosii, verzi si aurii si am ambalat intr-un mod dragut cadourile. Am luat si mici cartonase cu imagini de sarbatori si le-am fixat la fiecare cadou. Am avut succes, doar ca lucrurile necesita timp si organizare. Si mai necesita ca dupa ce citesti si faci listele, sa reusesti sa si pui in practica ceea ce ai intentionat. Altfel, este doar timp pierdut si stres care se adauga la cel generat deja de alergatura constanta a vietii.
Sa stiti ca nu mi-s pe de-an-doaselea si azi. Nu, deloc. Doar cu frigul am o mica problema, in rest, am scris doar ce am simtit. Si cum stiti ca aceasta activitate iti ordoneaza minte si te ajuta sa clarifici treburile, concluzia este ca si cu vesnica alergatura, noi rezistam si mergem inainte. Ceea ce putem face ca sa ne iasa mai bine este:
– sa ne instruim si sa ne organizam. Urmeaza niste articole despre acest aspect, caci studiez de zor si am invatat cate ceva;
– sa eliminam ceea ce trebuie eliminat si sa delegam din sarcini. Fiecare stie ce probleme are, si nu, nu ma refer nici la citit, nici la blog, stiu eu bine ce trebuie sa elimin!!! Iar despre delegare, este ultima constatare. Oricat am vrut, oricat am sucit toate, am constatat ca nu le pot face TOATE. Ma concentrez o vreme pe ceva, obtin rezultate si apoi incerc sa trec la alt aspect ce trebuie imbunatatit. Imi iese si acela, dar la un moment dat ma blochez, si ajung in situatia in care cele carora le acord atentia de moment ies mai bine, dar scap lucrurile in alte aspecte. In sfarsit, am acceptat ca nu le pot face bine pe toate;
– si partea cea mai importanta este sa ne gasim/pastram bucuriile. Aici imi incadrez eu si cititul, si blogul. Ele sunt supapele mele, momentele mele de regasire si de reincarcare. Nu pot sa spun ca mereu gandesc asa, am desigur si indoieli. Dar asta este concluzia de azi. Cititul imi umple mintea de idei, imi satisface curiozitatea si dorinta de cercetare si cunoastere. Blogul imi da posibilitatea de a-mi aduce si eu umila mea contributie in materie de creativitate, e locul unde primesc si dau, e locul unde ma incarc de energie, de unde imi iau de multe ori forta de a continua. Asta este ceea ce functioneaza la mine, nu stiu exact care sunt supapele voastre, caci sigur avem toti cate una;
– exersarea ochiului si a mintii in a descoperi frumusetile mici in vacarmul cotidian. In masina, am ridicat ochii din revista, pe cand treceam pe langa Parcul Tei. Stiti ce frumos arata, asa in aerul rece, umed, dar curatat de ploicica matinala. Era un covor inca verde, prin care toamna abia a inceput sa creioneze un mic model ruginiu, stropind pe alocuri cu un pic de rosu. Sa ne bucuram de Craciun si sa nu uitam sa facem mici bucurii si celor dragi noua!
Va tare multumesc ca ma cititi si ca imi dati atata energie si bucurie!
Un week – end superb sa avem!
Mihaela Damaceanu