Constienta mai mult sau mai putin, una dintre fricile noastre este aceea ca nu suntem parinti buni. Cam acesta imi era gandul cu care am plecat duminica trecuta la seminarul sustinut de Oana Moraru, cel la care eram nerabdatoare sa ajung.
Sa incepem cu un exercitiu exemplu!
Presupunem ca tu, mama, esti in bucatarie. De doua ore stai acolo in picioare, in caldura, invartind linguri in oale dolofane, taind, tocand si pregatind o masa delicioasa. Fie ca faci ceva bun si rapid, dupa o intreaga zi de munca, fie te-ai gandit cateva zile ce lucru mai special sa pregatesti pentru dragii tai.
In sfarsit, masa este frumos asezata, tacamurile si paharele sclipesc, iar in farfurii ai creat adevarate tablouri ce risipesc in jur aburi intens aromati.
Inviti familia la masa.
Daca sotul este dispus sa-si intrerupa activitatea pentru ca ai reusit in primii 7 ani de casnicie (aia, cei mai grei) sa-l inveti sa aprecieze efortul tau… nu acelasi lucru va face adolescentul casei.
El este absorbit in jocul in care de atata vreme sta cufundat. Vreme inseamna nu doar orele de azi, ci si multe altele, din nu mai stii cate zile anterioare.
Tu spui ca se raceste mancarea, el spune absent „acum”. Dar acum nu mai are sensul pe care il cunosti de-o viata.
Si uite asa, simti cum ti se ridica parul in cap, cum adrenalina iti invadeaza mintea si fiecare por al corpului. In acele momente, tot ce gandesti este ca baiatul nu are niciun pic de respect, nici pentru tine, nici pentru nimeni altcineva pe lume.
Dupa ce distilezi destul asemenea ganduri, mergi la el si scoti routerul din priza.
Sistemul limbic este raspunzator de aceste reactii
Ceva de genul acesta se intampla in fiecare casa si un asemenea exemplu ne-a dat unul din frumosii adolescenti pe care Oana Moraru i-a adus la seminar. Nu era vorba de gatit, ci de un mic ajutor solicitat de parinte.
In momentul in care refuza sa vina la masa, in tine se declanseaza frica ca nu esti un parinte bun si nu esti in stare sa educi un copil care sa respecte reguli, sa se integreze intr-un program si in sistemul ce il asteapta cu bratele deschise, ca sa ii impuna si mai multe reguli. In tine se activeaza sistemul limbic, care incepe sa strige „PERICOL, PERICOL, PERICOL”, iar reactia noastra este de tipul lupta, ingheata sau fugi. A scoate routerul din priza inseamna sa adopti prima varianta.
Insa noi nu prea rationam in momentele acelea si implicit nu ne straduim sa intelegem si punctul lor de vedere. Alex, care a dat exemplul similar celui ales de mine, a incercat sa ne explice. Era dupa o zi lunga, cu multe activitati. Jocul acela era momentul lui de relaxare, dar el se desfasoara in grup. Intr-o sesiune de joc sunt implicati multi parteneri si o intrerupere din partea oricaruia dintre ei, anuleaza ce au lucrat TOTI inainte.
Adolescentii de la seminar au transmis catre noi ideea ca le cerem sa fie prezenti atunci cand avem nevoie de ei sau intr-un moment al rutinei zilnice, dar nu suntem intotdeauna prezenti si cand ei ne solicita. „Dar crezi ca eu trebuie sa imi fac programul in functie de tine?” spune destul de des parintele de adolescent. Atunci cand ei doresc sa vorbeasca cu noi, ii ascultam pe jumatate, cu intreruperi sau cu gandul la treburile noastre.
Psihologii spun ca in adolescenta se activeaza tot ce a fost nerezolvat in perioada 2-5 ani. Daca acele probleme emotionale nu se rezolva acum, ele se reactiveaza in criza de la 40 de ani.
Adolescenta este o perioada tumultoasa. La intrebarea adresata de Oana celor patru adolescenti, referitoare la ce asteapta ei de la noi, copiii au raspuns ca vor sa ii lasam in pace si sa nu ii mai controlam permanent. Noi, parintii, nici nu prea realizam ca exercitam atata control. De aceea e bine sa ii intrebam pe ei ce simt. Am facut si eu acest lucru, iar raspunsul a fost exact acelasi 🙂 Dar apoi a indulcit amarul, spunandu-mi ca nu e chiar asa de rau, din moment ce el isi poate permite sa comunice ce nu ii convine. Eiii, mi-a mai revenit putin inima la locul ei 🙂
Sa intelegem cum functioneaza creierul adolescentilor
Ceea ce sta in puterea noastra de a face, este sa ii intelegem, sa ii iubim neconditionat, sa ii acceptam si validam. Sa incercam sa pricepem cum functioneaza creierul lor in aceasta perioada, acesta este mesajul Oanei catre noi si cheia care exista la noi.
Comportamentul adolescentilor „in plina perioada de invatare a zborului in afara cuibului” este dominat de patru mari trasaturi:
- Sunt foarte sensibili din punct de vedere emotional. Lucrurile cele mai simple devin pentru ei o chestiune de viata si de moarte. Emotiile sunt exacerbate, devin imprevizibili si schimbatori. Ne descopera slabiciunile, sufera ca nu suntem perfecti, ne dau jos de pe piedestal si doresc sa nu fie ca noi. De aici si un conflict interior, pentru ca pe cealalta parte, ei si-ar dori sa ne vada in continuare perfecti, realizand ca sunt o prelungire a noastra.
- Simt o mare nevoie de angajare sociala. Mama natura dezvolta in ei dorinta de apartenenta la grup pentru ca astfel se asigura supravietuirea individului. In aceasta perioada prietenii au o mare influenta asupra adolescentului. In situatiile in care grupul nu este cel pe care ni l-am dori, este bine sa ti-l apropii ca sa poti ulterior transmite „observatii indirecte” asupra membrilor grupului. Umorul, „gadilarea orgoliului” adolescentului nostru si orice alta energie blanda sunt cele mai bune cai de influentare. In niciun caz comanda si interdictia!
- Adolescentul are un apetit crescut pentru noutate, pericol, neprevazut. Starea de fapt a lucrurilor, viata obisnuita de zi cu zi il plictiseste. Natura face acest lucru pentru a pregati tanarul pentru viitoarea plecare de acasa. Solutia pentru formarea unui instinct al pericolului este empatia. In alte state, empatia se cultiva inca de la 12-13 ani prin implicarea in voluntariat. Ajutand pe altii, copiii devin mai constienti de eventualele pericole sau pierderi ce pot aparea din decizii gresite.
- Adolescenta aduce cu ea capacitatea de explorare creativa. In aceasta perioada, apar intrebarile „dar de ce trebuie sa fac asta/dar daca am putea face altfel?”. Totul este pus sub semnul intrebarii din dorinta de a gasi cai noi si a schimba lucrurile in bine.
Pentru a intampina problemele adolescentei trebuie sa ne conectam cu copiii nostri si sa intelegem cum functioneaza creierul lor.
„Tot ce ne dorim in viata noastra in relatie cu ei – reguli, granite, un nivel de autoritate, puterea de a-i influenta inca in decizii, de a ne face ascultati – nu vin niciodata din putere, vin din conexiune.
Limitele pentru copiii nostri nu sunt pentru a fi impuse, ci pentru a ii contine, pentru a-i face sa se simta iubiti si in siguranta. Orice pretentie de limita impusa pentru ca „eu sunt seful/eu sunt totusi mama ta/pe vremea mea nu indrazneam sa raspundem astfel parintilor/cat stai in casa mea, faci ce hotarasc eu” vor fi primite – in lumina punctelor 1, 2, 3 si 4 de mai sus – ca pe:
- Un atac emotional – pentru ca eu simt intens, cu extreme dramatice!
- Un divort social – pentru ca am nevoie de prietenii mei, altfel nu exist!
- O legare in lanturi – pentru ca am nevoie sa incerc lucruri noi!
- O incarcerare a mintii – pentru ca am nevoie sa gandesc in afara regulilor lumii, nu numai ale familiei!”
Adolescentii nu mai comunica cu parintii pentru ca noi le-am minimalizat trairile, i-am judecat sau i-am ignorat in anii precedenti. Sau ne-am speriat de doua ori mai tare ca ei. Ca noi asta facem, la orice mic incident suntem cu gandul in viitor, proiectand situatii rele ce s-ar putea intampla daca ei nu invata lectia acelui moment. Ei sunt in prezent, dorind sa fie „auziti, continuti si aprobati”, in timp ce noi suntem in viitorul gri, vazut sumbru in acele momente.
Imediat incepem sa le explicam si ei imediat isi astupa urechile.
Trebuie sa ne controlam aceste frici si trebuie sa le validam trairile. Ceea ce simt ei arata astfel:
Avem realmente nevoie de un umar pe care sa plangem, nu de un alt creier care sa ne indosarieze emotiile. Si, de regula, parintii uita sa fie acel umar pentru ca nu se pot opri din rolul lor pedagogic, grabit sa indese pe gat, contra-timp, materia vietii, asa cum o stiu ei.
Adolescenta se termina complet pe la varsta de 25 de ani. Pana atunci, ei se pregatesc pentru plecarea de acasă, asa cum a transmis Oana si in interviul pe care l-am publicat. Daca simt ca sunt iubiti si acceptati, aceasta este varsta la care se reintorc catre noi.
Acestea sunt o parte din ideile care s-au discutat duminica in sala seminarului Oanei Moraru. Au fost cinci ore ce au zburat ca cinci minute. Mi-a placut foarte mult, am fost cu toata inima si toti neuronii acolo, simtind, invatand si traind. Foarte intens si foarte valoros seminar, nu am suficiente vorbe ca sa redau emotia si participarea celor din sala. Am selectat cu greu cat si ce sa transmit, imi pare ca totul ar trebui dat mai departe. Am fost mai mult decat incantata sa descopar niste copii superbi! Au rezultate extraordinare, dar asta nu inseamna ca nu au si ei problemele lor. Iar Oana? Oana Moraru e WOW. E profesor, e pedagog, e psiholog, e om de stiinta, e ceva…un amalgam minunat. Copiii aceia vorbeau cu ea ca si cu sora mai mare, prietena cea mai buna, profesoara cea mai draga. Absolut impresionant, nu stiu ce sa va mai spun sa ma credeti ca participarea la un eveniment de-al ei te rascoleste, te invata foarte multe si te imbogateste. Pe tine si pe copiii tai!
Pana acum, au mai scris despre eveniment: Ana Nicolescu, Anca Ilie, Mara Wagner.
Fotografiile fac parte din albumul Oanei Moraru dedicat seminarului „Adolescenta-anii identitatii”.
Va multumesc pentru ca imi sunteti alaturi!
Dacă vă place ce citiţi aici, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.
bine, omule, dacă voi ați avut timp și ați scris atâtea despre seminar, eu, care nu am scris încă, ce mai am de zis, ce mai adaug?
mamă, dar cum le-ai sintetizat – și nici nu te-am văzut scriind … îți dai seama că nu eram pe planeta Pământ de rău ce-mi era… o să pun link spre tine și zic – gata, mi-am făcut datoria 🙂 🙂
Pai nu trebuie sa scriu doar ca nu s-a spus. Asa gândeam si eu, dar cititorii sunt diferiti si noi tot diferit scriem. EU abia astept sa vad articolul tau, mie imi plac mereu. Am notat la inceput si apoi m-am prins ca am pe telefon aplicatie cu care pot sa înregistrez☺
Cu reactiile de genul ataca, ingheata sau fugi este responsabila partea creierului care se numeste „creierul reptilian” sau „amigdala” si acestea sunt reactiile instinctuale. Creierul limbic este responsabil cu emotiile. Cand impulsul reuseste sa treaca de creierul reptilian si ajunge la cel limbic reactia este de ras sau plans, forma prin care se descarca tensiunea situatiei. Mai departe poate ajunge la neocortex, partea creierului care este responsabila cu rationamentul si unde ne dorim sa fim cand luam decizii. Pentru a ajunge aici e nevoie sa ne constientizam starea si sa aplicam metode de relaxare, cum ar fi respiratia.
Mi se par absolut fascinante informatiile acestea despre creier, mi-ar plăcea mult sa ma documentez. Deci aplicăm tehnici de respiratie pentru relaxare. Foarte interesant, multumesc!
Foarte interesant! Trebuie să citească cât mai multă lume, așa că răspândesc și eu pe rețele.
Seară plăcută, dragă Mihaela!
Multumesc pentru share si sunt bucuroasa ca ti-a placut, draga Zina! Zi minunata sa aveti!
offf, nici nu am trecut bine de tantrumuri si de varsta lui nu, de adaptarea la perioada de copil ca o luam de la capat cu documentarea si intelegerea unei noi etape prin care trece copilul. si noi cand ne mai tragem sufletul?
cam asta este senzatia pe care o am,, iti spun sincer. am momente in care abandonez orice rationament si tot ce am citit prin carrti si actionez instinctiv, relaxat. culmea e ca apoi aflu ca am facut bine. dar, desigur, si gresim mult.
interesante informatiile , multe din ele nu le stiam, in special cele ce se petrecc in mintea lor, desi, la naiba, si noi am fost adolescenti si cumva ar trbeui sa ne amintim. dar cum la noi (cel putin la mine) a fost o relatie parinte copil de genul eu zic tu executi, nu prea imi amintesc decat de frustrari si initiative inabusite in stare de gand.
cred ca una din solutii este aceea de a indruma copilul catre activitati care sa il coopteze, acapareze, sa i faca placere. arta este unde dintre ele, se paote exprima prin ea si poate crea lagaturi frumoase cu oamenii. ca si sportul de altfel.
dar acum nu toti copiii se indreapta spre asta.
conteaza mult si exemplul nostru , felul in care ii implicam in ceea ce facem. sau cel putin eu asa sper.
util si detaliat articolul. multumesc pentru el!
Haha, Vali, cat de bine te inteleg. Eu cred ca nu ne tragem sufletul niciodata, nu vrea viata asta sa ne lase 🙂 Eu am si momente din alea de relaxare, cum spui tu, dar si din acelea de inghet. Parca nu mai stiu nimic, desi la naiba, cum zici SI NOI AM FOST ODATA ADOLESCENTII. Cum e posibil sa uiti asa, sa nu mai intelegi, sa nu te mai poti pune in papucii celuilalt, cu atat mai mult cu cat celalalt e fiinta cea mai iubita din lume???? E greu sa reusim echilibrul acela. Echilibrul intre teama parintelui si dorinta de aventura a copilului, intre dorinta ta de a-l face sa inteleaga ca tu vrei doar binele lui si indiferenta copilului la orice incerci sa transmiti. Intre modul in care am fost crescuti noi, cu afirmatiile acelea citate de Oana si psihologia de azi a cresterii copiilor. Dar ce sa facem altceva, decat sa ne informam, sa ne tranformam, sa ne straduim? Si asta in timp ce ne relaxam. Numaram, respiram, citim, aplicam, gresim, mai si reusim….viata de parinte, de! Tot asa sper si eu, ca va urma exemplele bune! Ma bucur ca ti-a placut articolul, a fost superb seminarul acesta!