Blog de familie

Categorie: parenting

  • De ce să participi la Social Media for Parents

    De ce să participi la Social Media for Parents

    Ne-am întors din concediu şi mai stau puţin în pauza de blog. Dar azi am un anunţ pe care doresc să îl fac şi, de ce nu, chiar şi o invitaţie.

    Săptămâna viitoare, pe 19 iulie va avea loc Social Media for Parents 2017. Din ce stiu eu, este cel mai mare eveniment dedicat părinţilor cu blog. Participarea este gratuită, nu trebuie decât să solicitaţi aici o invitaţie, care probabil se acordă în limita locurilor disponibile.

    Tin să vă spun că eu am fost anul trecut. Nu prea mai fusesem la evenimente de genul, cu excepţia unei participări la GPeC Summit. La ambele, Miruna a avut un rol şi nu scap ocazia să mai scot o mulţumire din sacul pe care il am pentru ea! Am eu câţiva oameni în blogosferă, cărora niciodată nu mi se pare că le-am mulţumit suficient…

    Se desfăşoară într-un loc al Bucureştiului care este pe lista favoritelor mele. Trec zilnic pe lângă el si admir des cladirea roşie ce tronează peste o insulă de calm şi verdeaţă. Ceea ce nu e puţin lucru în hărmălaia în care ne ducem traiul de toate zilele! Este vorba de Hotelul Caro, care vine cu vedere la lac şi cu senzaţia plăcută că ai ieşit din oraş.

    Recunosc că eram cam stingheră. În afară de Miruna, proaspăt întoarsă acasă şi tot proaspăt cunoscută de mine în carne şi oase 🙂 , nu mai ştiam vreun blogger de acolo. Am stat cuminte în băncuţa mea şi am ascultat. Noroc că îmi place să ascult oamenii, ziua a trecut rapid şi interesant. Dintre vorbitori, am fost încântată la maxim de Gaspar Gyorgy şi evident, de Miruna, care este în realitate, parca mai echilibrată, veselă şi încrezătoare faţă de cum o ştiam de pe blog.

    Am plecat cu entuziasm şi pot să spun că a fost unul din factorii ce m-au întors din gândurile mele de atunci, de a renunţa la blog.

    Uitându-mă acum pe fotografiile de anul trecut, observ cu bucurie că multe din fetele pe care azi le cunosc, erau şi anul trecut în sală. Doar că nu ne ştiam pe vremea aceea 🙂 Uitaţi una în care sunt foarte pătrunsă 😛

    De ce merg şi de ce ai vrea să mergi şi tu:

    • pentru că au informaţii interesante de transmis. Sunt oameni valorosi acolo şi mereu avem ceva de învăţat. Evenimentul are două părţi. În prima se discută subiecte de parenting si iaraşi va vorbi Gaspar, dar şi Urania Cremene pe care vreau mult să o ascult. În partea a doua, moderată de Miruna şi Chinezu, se dezbat subiecte legate de blogging. Printre invitaţii la dezbatere se află Ana Nicolescu, Laura Frunză şi Florina Badea.
    • pentru că îmi face plăcere să socializez cu mămicile acestea tinere. Cum am mai spus, anul trecut o ştiam doar pe Miruna, acuma mi-s mare veterană în grup 😛  Prima dată omul este mai stingher, se întâmplă multora acest lucru. Apoi cunoşti lume şi te simţi mai în largul tău…
    • pentru că există şansa să cunoşti oameni din agenţii şi firme. Nu am fost eu prea atentă la acest aspect până acum. Dar cred că e timpul să devin, nu e blogger căruia să îi strice aceste contacte.
    • pentru că simt că aparţin unui grup. Până să intru în cercul fetelor de la Digital Parents Talks ţineam legătura cu câţiva bloggeri pe care îi citesc, admir şi preţuiesc de la începutul acestui blog. Am reuşit să mă întâlnesc cu o parte din ei şi îmi doresc să o mai fac. Doar că eu mă întâlnesc doar cu câte unul, am încercat să ne adunăm trei odată şi încă nu ne-a ieşit. Perseverăm totuşi! La întâlnirile organizate de Parenting PR se strange multă lume şi s-a format o frumoasă comunitate a părinţilor, cu voce şi caracter. Îmi place să fiu printre ele şi vreau să îî transmit Anei Nicolescu că cea mai importantă realizare a mea, ca urmare a activităţilor lor este aceea de a simţi că blogul meu este important. Nu exagerez acuma, crezandu-l prea grozav. Dar de la Ana am înţeles ca munca mea aici înseamna ceva mai mult decât credeam şi consideram eu înainte. Nu-i deloc puţin lucru, să ştiţi! Evenimentul acesta este organizat de Evensys, dar tot între părinţi suntem. Şi sunt mai mulţi, iar Ana este printre speakeri, v-am mai spus!
    • mă pot gândi ce întrebări să adresez fetelor, chiar nu am emoţii să le pun. În articolul de azi, Miruna chiar ne roagă să adresăm întrebări şi să propunem teme de discuţie. În afara de calitatea scrierii (despre care se va discuta) eu aş întreba cât de important este să scrii zilnic. Cum consideră bloggerii prezenţi, pentru că îi citesc pe câţiva şi ştiu că fiecare publică cu regularitate diferită. Asta este întrebarea din acest moment, mă mai gândesc pentru acolo. Dacă aveţi şi voi, le puteţi pune aici, la Miruna pe blog sau la eveniment!

    Concluzia este că vă aştept acolo. Eu zic că vă va plăcea! Şi veţi mai dori să mergeţi! Şi ştiţi şi voi cel puţin o persoană, adică eu  😛

  • Daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi

    Daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi

    Constienta mai mult sau mai putin, una dintre fricile noastre este aceea ca nu suntem parinti buni. Cam acesta imi era gandul cu care am plecat duminica trecuta la seminarul sustinut de Oana Moraru, cel la care eram nerabdatoare sa ajung.

    Sa incepem cu un exercitiu exemplu!

    Presupunem ca tu, mama, esti in bucatarie. De doua ore stai acolo in picioare, in caldura, invartind linguri in oale dolofane, taind, tocand si pregatind o masa delicioasa. Fie ca faci ceva bun si rapid, dupa o intreaga zi de munca, fie te-ai gandit cateva zile ce lucru mai special sa pregatesti pentru dragii tai.

    In sfarsit, masa este frumos asezata, tacamurile si paharele sclipesc, iar in farfurii ai creat adevarate tablouri ce risipesc in jur aburi intens aromati.

    Inviti familia la masa.

    Daca sotul este dispus sa-si intrerupa activitatea pentru ca ai reusit in primii 7 ani de casnicie (aia, cei mai grei) sa-l inveti sa aprecieze efortul tau… nu acelasi lucru va face adolescentul casei.

    El este absorbit in jocul in care de atata vreme sta cufundat. Vreme inseamna nu doar orele de azi, ci si multe altele, din nu mai stii cate zile anterioare.

    Tu spui ca se raceste mancarea, el spune absent „acum”. Dar acum nu mai are sensul pe care  il cunosti de-o viata.

    Si uite asa, simti cum ti se ridica parul in cap, cum adrenalina iti invadeaza mintea si fiecare por al corpului. In acele momente, tot ce gandesti este ca baiatul nu are niciun pic de respect, nici pentru tine, nici pentru nimeni altcineva pe lume.

    Dupa ce distilezi destul asemenea ganduri, mergi la el si scoti routerul din priza.

    Sistemul limbic este raspunzator de aceste reactii

    Ceva de genul acesta se intampla in fiecare casa si un asemenea exemplu  ne-a dat unul din frumosii adolescenti pe care Oana Moraru i-a adus la seminar. Nu era vorba de gatit, ci de un mic ajutor solicitat de parinte.

    In momentul in care refuza sa vina la masa, in tine se declanseaza frica ca nu esti un parinte bun si nu esti in stare sa educi un copil care sa respecte reguli, sa se integreze intr-un program si in sistemul ce il asteapta cu bratele deschise, ca sa ii impuna si mai multe reguli. In tine se activeaza sistemul limbic, care incepe sa strige „PERICOL, PERICOL, PERICOL”, iar reactia noastra este de tipul lupta, ingheata sau fugi. A scoate routerul din priza inseamna sa  adopti prima varianta.

    Insa noi nu prea rationam in momentele acelea si implicit nu ne straduim sa intelegem si punctul lor de vedere. Alex, care a dat exemplul similar celui ales de mine, a incercat sa ne explice.  Era dupa o zi lunga, cu multe activitati. Jocul acela era momentul lui de relaxare, dar el se desfasoara in grup. Intr-o sesiune de joc sunt implicati multi parteneri si o intrerupere din partea oricaruia dintre ei, anuleaza ce au lucrat TOTI inainte.

    Adolescentii de la seminar au transmis catre noi ideea ca le cerem sa fie prezenti atunci cand avem nevoie de ei sau intr-un moment al rutinei zilnice, dar nu suntem intotdeauna prezenti si cand ei ne solicita. „Dar crezi ca eu trebuie sa imi fac programul in functie de tine?” spune destul de des parintele de adolescent. Atunci cand ei doresc sa vorbeasca cu noi, ii ascultam pe jumatate, cu intreruperi sau cu gandul la treburile noastre.

    Psihologii spun ca in adolescenta se activeaza tot ce a fost nerezolvat in perioada 2-5 ani. Daca acele probleme emotionale nu se rezolva acum, ele se reactiveaza in criza de la 40 de ani.

    Adolescenta este o perioada tumultoasa. La intrebarea adresata de Oana celor patru adolescenti, referitoare la ce asteapta ei de la noi, copiii au raspuns ca vor sa ii lasam in pace si sa nu ii mai controlam permanent. Noi, parintii, nici nu prea realizam ca exercitam atata control. De aceea e bine sa ii intrebam pe ei ce simt. Am facut si eu acest lucru, iar raspunsul a fost exact acelasi 🙂  Dar apoi a indulcit amarul, spunandu-mi ca nu e chiar asa de rau, din moment ce el isi poate permite sa comunice ce nu ii convine. Eiii, mi-a mai revenit putin inima la locul ei 🙂

    Sa intelegem cum functioneaza creierul adolescentilor

    Ceea ce sta in puterea noastra de a face, este sa ii intelegem, sa ii iubim neconditionat, sa ii acceptam si validam. Sa incercam sa pricepem cum functioneaza creierul lor in aceasta perioada, acesta este mesajul Oanei catre noi si cheia care exista la noi.

    Comportamentul adolescentilor „in plina perioada de invatare a zborului in afara cuibului” este dominat de patru mari trasaturi:

    1. Sunt foarte sensibili din punct de vedere emotional. Lucrurile cele mai simple devin pentru ei o chestiune de viata si de moarte. Emotiile sunt exacerbate, devin imprevizibili si schimbatori. Ne descopera slabiciunile, sufera ca nu suntem perfecti, ne dau jos de pe piedestal si doresc sa nu fie ca noi. De aici si un conflict interior, pentru ca pe cealalta parte, ei si-ar dori sa ne vada in continuare perfecti, realizand ca sunt o prelungire a noastra.
    2. Simt o mare nevoie de angajare sociala. Mama natura dezvolta in ei dorinta de apartenenta la grup pentru ca astfel se asigura supravietuirea individului. In aceasta perioada prietenii au o mare influenta asupra adolescentului. In situatiile in care grupul nu este cel pe care ni l-am dori, este bine sa ti-l apropii ca sa poti ulterior transmite „observatii indirecte” asupra membrilor grupului. Umorul, „gadilarea orgoliului” adolescentului nostru si orice alta energie blanda sunt cele mai bune cai de influentare. In niciun caz comanda si interdictia!
    3. Adolescentul are un apetit crescut pentru noutate, pericol, neprevazut. Starea de fapt a lucrurilor, viata obisnuita de zi cu zi il plictiseste. Natura face acest lucru pentru a pregati tanarul pentru viitoarea plecare de acasa. Solutia pentru formarea unui instinct al pericolului este empatia. In alte state, empatia se cultiva inca de la 12-13 ani prin implicarea in voluntariat. Ajutand pe altii, copiii devin mai constienti de eventualele pericole sau pierderi ce pot aparea din decizii gresite.
    4. Adolescenta aduce cu ea capacitatea de explorare creativa. In aceasta perioada, apar intrebarile „dar de ce trebuie sa fac asta/dar daca am putea face altfel?”. Totul este pus sub semnul intrebarii din dorinta de a gasi cai noi si a schimba lucrurile in bine.

    Pentru a intampina problemele adolescentei trebuie sa ne conectam cu copiii nostri si sa intelegem cum functioneaza creierul lor.

    „Tot ce ne dorim in viata noastra in relatie cu ei – reguli, granite, un nivel de autoritate, puterea de a-i influenta inca in decizii, de a ne face ascultati – nu vin niciodata din putere, vin din conexiune.

    Limitele pentru copiii nostri nu sunt pentru a fi impuse, ci pentru a ii contine, pentru a-i face sa se simta iubiti si in siguranta. Orice pretentie de limita impusa pentru ca „eu sunt seful/eu sunt totusi mama ta/pe vremea mea nu indrazneam sa raspundem astfel parintilor/cat stai in casa mea, faci ce hotarasc eu” vor fi primite – in lumina punctelor 1, 2, 3  si 4 de mai sus – ca pe:

    1. Un atac emotional – pentru ca eu simt intens, cu extreme dramatice!
    2. Un divort social – pentru ca am nevoie de prietenii mei, altfel nu exist!
    3. O legare in lanturi – pentru ca am nevoie sa incerc lucruri noi!
    4. O incarcerare a mintii – pentru ca am nevoie sa gandesc in afara regulilor lumii, nu numai ale familiei!”

    Adolescentii nu mai comunica cu parintii pentru ca noi le-am minimalizat trairile, i-am judecat sau i-am ignorat in anii precedenti. Sau ne-am speriat de doua ori mai tare ca ei. Ca noi asta facem, la orice mic incident suntem cu gandul in viitor, proiectand situatii rele ce s-ar putea intampla daca ei nu invata lectia acelui moment. Ei sunt in prezent, dorind sa fie „auziti, continuti si aprobati”, in timp ce noi suntem in viitorul gri, vazut sumbru in acele momente.

    Imediat incepem sa le explicam si ei imediat isi astupa urechile.

    Trebuie sa ne controlam aceste frici si trebuie sa le validam trairile. Ceea ce simt ei arata astfel:

    Avem realmente nevoie de un umar pe care sa plangem, nu de un alt creier care sa ne indosarieze emotiile. Si, de regula, parintii uita sa fie acel umar pentru ca nu se pot opri din rolul lor pedagogic, grabit sa indese pe gat, contra-timp, materia vietii, asa cum o stiu ei.

    Adolescenta se termina complet pe la varsta de 25 de ani. Pana atunci, ei se pregatesc pentru plecarea de acasă, asa cum a transmis Oana si in interviul pe care l-am publicat. Daca simt ca sunt iubiti si acceptati, aceasta este varsta la care se reintorc catre noi.

    Acestea sunt o parte din ideile care s-au discutat duminica in sala seminarului Oanei Moraru. Au fost cinci ore ce au zburat ca cinci minute. Mi-a placut foarte mult, am fost cu toata inima si toti neuronii acolo, simtind, invatand si traind. Foarte intens si foarte valoros seminar, nu am suficiente vorbe ca sa redau emotia si participarea celor din sala. Am selectat cu greu cat si ce sa transmit, imi pare ca totul ar trebui dat mai departe. Am fost mai mult decat incantata sa descopar niste copii superbi! Au rezultate extraordinare, dar asta nu inseamna ca nu au si ei problemele lor. Iar Oana? Oana Moraru e WOW. E profesor, e pedagog, e psiholog, e om de stiinta, e ceva…un amalgam minunat. Copiii aceia vorbeau cu ea ca si cu sora mai mare, prietena cea mai buna, profesoara cea mai draga. Absolut impresionant, nu stiu ce sa va mai spun sa ma credeti ca participarea la un eveniment de-al ei te rascoleste, te invata foarte multe si te imbogateste. Pe tine si pe copiii tai!

    Pana acum, au mai scris despre eveniment: Ana Nicolescu, Anca Ilie, Mara Wagner.

    Fotografiile fac parte din albumul Oanei Moraru dedicat seminarului „Adolescenta-anii identitatii”.

     

    Va multumesc pentru ca imi sunteti alaturi!

    Dacă vă place ce citiţi aici, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

     

  • Cum a fost la Food Revolution Day

    Cum a fost la Food Revolution Day

    Jamie Oliver este convins că mâncarea sănătoasă şi proaspătă poate să schimbe vieţi. Prin proiectul global Food Revolution Day militează pentru educaţia de zi cu zi în favoarea  alimentaţiei sănătoase, cu scopul de a combate obezitatea infantilă şi bolile cronice.

    Sâmbăta trecută, cu bucurie am fost cu toţi ai casei la ediţia 2017 a acestui oportun eveniment, atelier de gătit sănătos pentru copii şi părinţi.

    A fost cea mai mare dintre ediţiile din România. Peste 300 de participanţi, copii şi părinţi, s-au reunit într-o locaţie de poveste. Coordonaţi de cei 18 Ambasadori Food Revolution, copiii au pregătit o reţetă uşoară, atractivă şi sănătoasă, propusă de Jamie.

    Băiatul nostru a fost la „masa dovleceilor”, la care s-a asamblat în borcan o delicioasă salată marocană. Am apucat să gust şi eu o lingură…,De reţinut, repetat şi merge si la pachet. Adica la borcan-pachet  🙂 Bine ar fi dacă în loc de sandvişuri, s-ar mai duce la şcoală cu un borcan de salată. Chiar ar fi bine să o şi pregătească, astfel mami şi tati ar mai delega una din grijile zilnice 🙂  🙂 🙂

    Reţeta conţine cuşcuş, boabe de rodie, castravete, salată, morcov ras, felii de portocală, boabe de năut, frunze de mentă şi coriandru. Toate puse in straturi în borcanul cu capac. Deasupra se mai adaugă cubuleţe de branză feta sau mozzarela şi se presară seminţe de susan, fistic mărunţit şi chimion.

    Se prepară un sos din iaurt amestecat cu zeamă de lămâie şi puţin ulei de măsline şi se toarnă peste ingredientele din borcan. Nu este obligatoriu să fie pus la sfârşit, poate fi şi între straturile interioare. Îmi pare o reţetă bună de luat la şcoală şi serviciu. În acest caz componenta lichida se adaugă la momentul servirii, deci trebuie transportată în alt vas.

    Aceasta este una din cele 8 reţete propuse la Food Revolution Day.

    Va spuneam in revolutie in alimentatie că mai vreau reţete noi, informaţii şi ingrediente. Am primit! Una din ele a facut-o Mihnea şi nu e singura pe care o am. Mă gândesc să încerc şi sparanghelul (e reţeta într-o fotografie), chiar nu l-am gustat vreodată.

    Sper ca fotografiile să redea ceva din atmosfera plăcută a evenimentului şi din emoţia micilor bucătari iscusiţi!

     

    Noi, părinţii, ne-am învârtit în jurul pricepuţilor noştri, fotografiind şi socializând între noi. Ne-am simţit bine şi ne-am bucurat să vedem copiii testând şi pregătind reţete fresch. Sunt sigură că şi în mintea copiilor evenimentul a avut un impact pozitiv. Sigur au înţeles că pot mânca sănătos şi gustos în acelaşi timp. Au văzut şi că nu e aşa greu să bucătăreşti 🙂

    O parte din sponsorii şi partenerii evenimentului: Kudos!, BEKO, ALPRO, SHERATON HOTEL, Solaris, Costa D’Oro, Rio Mare, Cassa Azzura, Fuchs, Quixx, Raw Vegan Bistro, Green Sugar, Sloop, Puro&Bio, Noorish, Eisberg, Republica Bio, Bioloi, DGASPC sector 6, Parenting PR, Mozaic Media, Verita Internaţional School, Magic FM, Totul despre mame, Pagină de Psihologie, A list Magazine.

    Închei cu recomandările pentru o viaţă sănătoasă, transmise de echipa ambasadorilor Food Revolution:

  • Adolescenţa pregăteşte plecarea de acasă. Interviu cu Oana Moraru

    Adolescenţa pregăteşte plecarea de acasă. Interviu cu Oana Moraru

    Aşa cum am scris recent, abia aştept ziua de duminică, 28 mai. Între orele 10-15 voi fi la Double Tree by Hilton Bucharest, la seminarul Oanei Moraru, „Adolescenţa-Anii identităţii” .

    Orice părinte sau dascăl ce doreşte să înţeleagă mai bine adolescentul şi/sau să găsească răspunsuri la întrebări ce îl frământă poate participa la seminar. La sfârşitul articolului, avem un cod promoţional prin care beneficiaţi de o reducere la înscrierea prin intermediul acestui blog.

    Oana Moraru este managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic, profesor și învățătoare. Ideile Oanei le găsiți pe platforma Vocea părinților.

    Vreau să vă mărturisesc că sunt foarte bucuroasă şi chiar mândră de statutul de blogger partener, situaţie ce a permis obţinerea acestui discount pentru cititori şi un interviu incitant, în avanpremiera evenimentului.

    Oana a fost deosebit de draguţă să îmi răspundă la 3 întrebări şi vă spun că am fost destul de marcată după ce le-am primit. Încă mai sunt şi cred că voi fi în continuare 🙂  Viaţa e o transformare complexă şi continuă, perioada creşterii copiilor fiind una solicitantă şi răscolitoare, având în vedere responsabilitatea şi  emoţiile implicate. Important este să ne înţelegem copiii şi să lăsăm cursul firesc să se deruleze. Nu mă întrebaţi cât de bine reuşesc. Dar mă străduiesc mult.

    Iata intrebările şi, mai ales, răspunsurile:

    1.După mai mult de un deceniu în care părintele este modelul cel mai apropiat şi drag copilului, urmează adolescenţa, perioadă în care mulţi copii încep să-şi câştige autonomia şi să-şi manifeste revolta faţă de prea multe reguli, faţă de şcoală şi bineînţeles, faţă de părinţi. Ce crezi că putem face pentru a trece mai uşor peste această perioadă plină de minilupte în familie, astfel încât să păstrăm cât mai mult prietenia cu copilul şi armonia în familie?

    Oana Moraru: Întrebarea asta ascunde o mare iluzie: că părintele ar trebui să își mențină controlul permanent; că în adolescență parcurgem o fază tranzitorie de nesupunere care ar putea fi evitată sau corectată. Nu, adolescența nu este o fortună hormonală aducătoare de certuri și contradicții, ci o perioadă de grație excepțională, în care creierul trece, alături de mama-natură, prin cele mai importante transformări care pregătesc PLECAREA DE ACASĂ. Deci, antagonismele cu părinții sunt plasa de rezistență pentru antrenarea abilității de a sări departe de cuib. Primul lucru pe care îl fac puii de animale când cresc mari este să se hârjonească cu părinții, să îi pândească, să îi vâneze, să îi muște în joacă – toate programate inteligent în celulele noastre – pentru a ne verifica puterile de supreviețuire dincolo de casă. Dacă mama și tata iau aceste lucruri personal, adică își aduc și ei în ring orgoliile, sigur că scena de luptă devine inutil de serioasă.
    Problema nu este la adolescenți. Este la părinții care uită să se schimbe pe sine, să își moduleze discursul, tonul vocii. Ei trăiesc falsa iluzie că pot rămâne autoritari, că pot judeca, interzice și da sentințe fără negociere sau filtru emoțional.  Jung spune că după 40 de ani, omul se naște a doua oară: intră la rândul lui într-o criză din care ori iese într-o lumină spirituală și înțeleaptă, ori înțepenește în resentimente, egocentrism, și iluzia că lumea este pentru satisfacerea ego-ului. Deci, să nu uităm, că cele două crize coincid: și adolescenții, și părinții se află împreună într-o perioadă de tranziție. Ce trebuie să știe părintele este cum funcționează creierul după 13 ani, ce condiționări neurologice există înspre binele tânărului și nu nu neapărat înpre liniștea părintelui. Despre asta voi vorbi mai mult la cursul meu din 28 mai.

    2. Băiatul nostru (13 ani, clasa a VI-a la Liceul Nicolae Tonitza) are de câţiva ani o pasiune pentru graffiti, ce pare că tot creşte în intensitate. A pornit de la desene pe hârtie şi a ajuns la manifestarea pe pereti adevăraţi. Urmare discuţiilor din casă legate de drepturile proprietarilor respectivelor imobile, a căutat un mod de a împăca şi capra şi varza, începând să deseneze pereţii clădirilor abandonate sau picioare de poduri. Aceste locuri vin cu  riscuri generate de structuri nesigure de rezistenţă sau de frecventarea lor de către persoane periculoase. Cum ar fi bine să procedăm pentru a nu-i tăia aripile, dar a-l proteja cât mai mult de riscurile existente. I-am oferit varianta de a-l însoţi, însă a refuzat şi a mers fără să ne spună.

    Oana Moraru: Una din marile condiționări naturale ale creierului adolescent este nevoia de a explora locuri și acțiuni periculoase. Este antrenamentul naturii pentru viitoarea doză de neprevăzut din viața noastră. Nu este vorba doar de copilul vostru, nici măcar de ce alege el. E vorba de mama-natură și medalia cu două fețe a oricărui lucru natural. Este foarte adevărat că statisticile arată că deși aceasta este vârsta când fizic, tânărul este la starea maximă de sănătate și vigoare, cele mai multe accidente și decese apar tot acum, din cauza poftei naturale pentru neprevăzut, pericol. 
    Ca să îl ajut, l-aș informa. I-aș pune în brațe toate aceste informații despre cum natura îl slujește, îi hrănește nevoie de independență, dar îl și taxează, dacă nu alege să se iubească suficient și să își estimeze riscurile, dincolo de pasiune. Informația te ajută să te detașezi un pic de tine, să te înțelegi din exterior, să nu mai iei atât de în serios fiecare pornire ca fiind a ta propriu-zis, și, deci, de netăgăduit. Instinctul de conservare, precauția, se cultivă când îi ajutăm să înțeleagă, fără să ne ambalăm mult emoțional, fără să pară că este vorba doar de fricile noastre și nevoia noastră de control. Pentru că exact această nevoie îl va îndepărta și mai mult de la sfaturile noastre. Conectați-vă cu el și vorbiți-i pe un ton neutru despre cum fiecare etapă din viața noastră înseamnă un prog, cu câștiguri și pierderi și dați-i încrederea că va ști să își gestioneze riscurile.

    3. La ce vârstă ar fi indicat să eliminăm controlul temelor copiilor? Pe la sfarşitul clasei a V-a aceasta activitate ajunsese o mare sursă de conflict între mine şi băiat, astfel că anul acesta am considerat că e cazul să-şi asume integral responsabilitatea temelor proprii. Media generală a scăzut binişor şi mă întreb dacă este e cazul să reiau parţial controlul temelor şi al învăţării lecţiilor?

    Oana Moraru: Clasa a V-a este altă mâncare de pește. Programele de clasa a V-a sunt create ca și cum copiii cresc într-o vară cât alții în doi ani. Copiii au mare nevoie de sprijinul părinților în clasa a V-a, la teme. Lăsați la o parte judecățile despre ce ar trebui și ce nu ar trebui să facem și estimați sincer nevoia copilului de a fi ajutat. Și ajutați-l!
    Dependența se dobândește când cel care ajută – meditatorul sau părintele- n-are tehnici de împuternicire a copilului, emoțional vorbind, în timpul efortului academic. Fie sunt zoriți, fie sunt judecați, fie sunt certați, fie mama pare exasperată și la capătul puterilor – sigur acestea sunt ingredientele care-l fac pe copil să se simtă neputincios pe termen lung. În plus, părinții mai au și altă meteahnă, aceea de a programa practic copilul, neuro-lingvistic vorbind, să atace teme ca pe ceva de care trebuie să scape: ”hai să scăpăm de teme, și pe urmă ești liber”, ”vezi, dacă nu faci la timp, nu mai ai deloc timp de joacă” ect. Supraraționalizări de genul și punerea temelor în antiteză cu joaca e moarte sigură a oricărei angajări autentice. Ajutați-vă copiii ori de câte ori au nevoie, cu îngăiduință, cu răbdare, cu acceptare, cu multe cuvinte care îl fac să se simtă deștept, capabil, independent. Prindeți-l când e bun, nu când e rău!

    Mulţumesc din suflet pentru răspunsuri, le-am citit şi răscitit. Sunt sigură că efectul lor va persista, că voi fi captivată duminică şi că voi mai afla şi alte informaţii valoroase despre aceşti ani ai adolescenţei, pe care nici nu zici că şi noi i-am parcurs odată…

    Seminarul despre anii adolescenţei va avea loc duminică, 28 mai orele 10 – 15, la DoubleTree by Hilton Bucharest Unirii Square, situat pe strada Nerva Traian nr. 3A.

    Preţul pentru o persoană este de 250 lei şi include masa şi suportul de curs.

    Cei care se înscriu prin intermediul acestui blog, vor trimite mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_blogdefamilie şi beneficiază de o reducere de 50 de lei din preţul de mai sus.

    Va multumesc pentru ca imi sunteti alaturi!

    Dacă vă place ce citiţi aici, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

  • De ce sunt nerabdatoare sa o cunosc pe Oana Moraru

    De ce sunt nerabdatoare sa o cunosc pe Oana Moraru

    Astăzi vreau sa vă invit la seminarul pentru părinţi şi dascăli, „Adolescenţa-Anii identităţii” susţinut de Oana Moraru în data de 28 mai, orele 10-15 la Double Tree by Hilton Bucharest.

    La sfârşitul articolului, găsiţi un cod prin care beneficiaţi de o reducere dacă vă înscrieţi prin acest blog.

    Ma gândesc la acest eveniment de mai mult timp si recunosc că am oscilat între câteva variante prin care să încerc să vă îmbii la el.

    Întrucât sunt aşa de subiectivă 🙂 am ales-o, până la urmă, pe cea  mai personală dintre ele.

    Prima mea întâlnire (indirectă) cu Oana a fost printr-un articol pe care l-am citit în urmă cu 3-4 ani.

    Sunt şanse mari să o ştiţi pe Oana Moraru. În caz contrar, aflaţi acum că este este managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic, profesor și învățătoare. Ideile Oanei le găsiți pe platforma Vocea părinților.

    În  tot ceea ce scrie mai sus, există un amănunt care m-a răscolit pe mine foarte mult si foarte personal.

    Am închis revista şi m-am reîntors brusc în urmă cu 27 de ani. Eram pe scara profesorilor, urcam spre cancelarie. Din spate mă ajunge domnul profesor Onuţă Ion. Trec aici numele dumnealui, în speranţa că există cineva care îl cunoaşte si pentru că acest om merită din plin nişte cuvinte de maximă recunoştinţă.

    Eram colegi la momentul întâlnirii pe acea scară. M-a surprins întrebându-mă dacă am văzut că notele elevilor noştri erau aceleaşi. Adică aproape fiecare elev avea la chimie aceeaşi notă cu cea pe care dumnealui o pusese la matematică. Nu observasem DELOC. Dacă mă mândresc în sinea mea cu ceva din culisele acestei frumoase meserii, acesta este faptul că niciodată nu am deschis cataloagele la ultima filă-cea despre părinţii elevilor- şi nici nu aveam obiceiul să mă uit la notele de la celelalte discipline şcolare.

    Dar afirmaţia domnului profesor m-a uimit foarte tare si m-a bucurat şi mai mult decât m-a uimit.

    Pentru mine a fost una din cele mai importante confirmări ale faptului că aveam şanse să fac bine acea meserie. Cu doar 5 ani în urmă, domnul Onuţă, în calitate de profesor de matematică şi dirigintele clasei, venea duminici la rând să mai facă cu toată clasa încă vreo  3-4 ore, peste cele 6 săptămânale ale unei clase de profil. Ne pregătea gratuit pentru admiterea la facultate.

    Pe lângă acest lucru deosebit pe care îl făcea profesorul şi omul extraordinar care a fost, o parte  din rezultatele foarte bune pe care toti le-am obţinut la admitere, venea şi din sistemul lui de notare.

    Ne năucise în clasa a IX-a cu notele lui. După ce a terminat de predat toate formulele la trigonometrie, ne-a scos pe rând la tablă şi ne-a ascultat. Cred ca mai mult de jumătate din noi au luat atunci un 3.

    Ne-am învăţat lecţia şi nu cred că a mai dat prea multe note din oral în cei 4 ani de liceu. Aproape toate celelalte note au fost din lucrări scrise. Ne dădea 3-4 lucrări pe trimestru, a căror durată era de 7 minute. Acest sistem ni se parea foarte dur, parcă şi acum îmi pare la fel 🙂

    Cert este că până la sfârşitul liceului, adusese aproape 80% din clasă la nivel de 9 şi 10 la matematică, în condiţiile în care ne luase de la note de 6-7 cu lucrările alea teribile de 7 minute. Am intrat la facultate 35 de elevi din 36.

    Lucrările nu conţineau subiecte foarte grele şi nici nu erau multe. De obicei ne dădea câte 3 exerciţii de nivel mediu. Dar nu puteai termina dacă nu ştiai din start să le faci foarte bine. De asemenea, dacă atenţia îţi juca vreo festa, tot nota 6 o încasai, căci nu mai aveai timp să revii peste ce rezolvasei.

    Pe cât de dure erau aceste extemporale, pe atât de uşor şi simplu mergea totul la predare. Văd o mulţime de profesori care vor ca elevii lor să fie capabili să lucreze exerciţii dificile. Cu cât mai dificile, cu atât mai bine!

    Părerea mea în aceasta privinţă este fix pe dos. Imi pare imposibil ca o intreagă clasă(mai ales când vorbim de ciclul gimnazial şi nu de licee de profil), să poată efectua exerciţii dificile.

    Nu ştiu cum de s-a pierdut pedagogia pe drum.

    Exerciţiile foarte dificile sunt pentru câţiva elevi(cu bold, majuscule si orice ar putea întări aceasta idee).

    Majoritatea elevilor trebuie să dobândească noţiuni de bază care să fie însuşite o dată pentru toată viaţa.

    Cum a reuşit domnul profesor să obţină acest lucru de la noi?

    Nu ne dicta teorie infinită la matematică. Notam esenţialul în caiete şi apoi trecea repede la exerciţii. Primele erau lucrate foarte încet, nu ne lasă să sărim nici cele mai simple etape ale rezolvării. Aceste salturi erau permise doar de al doilea, al treilea încolo. Lucram foarte multe exerciţii în clasă, în ordinea crescătoare a dificultăţii. Niciodata, dar absolut niciodată nu începea cu exerciţii sau probleme dificile, aşa cum tot văd eu că se practică azi. 

    E ca şi cum toată treaba aceea de fixare a informaţiilor noi trebuie făcută de alţii. Cei care pot şi care vor. Altfel, copiii noştri rămân cu multe lacune. La şcoală facem exerciţii de olimpiada, iar acasă, dacă avem cum, fixăm concepte de bază.

    Îmi pare extrem de rău că aşa a ajuns şcoala. Noi scoatem olimpici din cei ce au înclinaţii şi o mare masă de copii ce nu are conoştinţe de bază, ce nu ştie să scrie şi este plictisită peste măsură.

    Povestind ce fel de profesor a fost dirigintele meu, poate că înţelegeţi de ce m-am bucurat atât de mult că dădeam notele ca şi el. Dumnezeu să îl odihnească acolo unde este acum, mare pedagog a putut fi si multe gânduri de recunoştinţă trimit către dumnealui de câte ori îmi amintesc.

    Dar cred că vă întrebaţi care este legatura cu Oana Moraru?

    Vă explic imediat.

    În primul rând că am mai ascultat-o pe Oana şi părerea mea de fost profesor(evident influenţat de cei de modă mai veche) este că Oana păstrează ceva din acea rigoare care îmi pare pe cale de dispariţie.

    Tot aşa îmi pare şi metoda de lucru cu copiii. Una care păstrează seriozitatea celor ce ne-au fost modele la catedră.

    Vremurile s-au schimbat mult. Sigur că ceea ce se aplica acum 30 de ani nu mai decât parţial valabil astăzi.

    Copiii aceştia sunt ca nişte extratereştri pentru noi. Cu ei nu mai merge teama, nu mai există frica de părinte, şcoală, profesori. Asta nu e deloc rău. Cu ei funcţionează stârnirea curiozităţii. Serios, îmi pare că sunt foarte curioşi şi îmi place mult acest lucru. Doar că şcoala noastră nu s-a adaptat deloc la acest lucru.

    Însă oricât de curioşi şi de minunaţi sunt(chiar sunt!!!!), totuşi nu s-au născut ştiind deja să scrie şi să rezolve sisteme de ecuaţii cu 3 necunoscute.

    Ce să mai vorbim de geometrie, trigonometrie sau limbi străine?

    Acestea se fixeaza prin exerciţii. Şi exerciţiile trebuie să se facă pornind de la simplu către complex. La foarte complex ajungem doar cu cei câţiva care au înclinaţii spre disciplina aceea.

    Zic si eu, poate mă aude cineva…

    Atât cât am ascultat-o pe Oana, îmi pare că înţelege foarte bine aceste lucruri.

    La fel cum îmi pare că trebuie să o întreb o muţime de lucruri despre adolescenţă. Am fost şi eu odată, dar zici că am uitat. Am lucrat şi eu 7 ani ca profesor, dar parcă nimic din ce mergea cu ceilalţi copii, nu prea merge cu al tău. V-am povestit recent cum am rămas incremeniţi, da?

    Cum să îmi ajut cel mai bine copilul, asta vreau să mai învăţ de la Oana. Şi în materie de şcoală, şi în materie de viaţă.

    Căci acasă, şi nu numai, adolescentul este AŞA:

    Sunt rebeli, irascibili, îți împing răbdarea peste limite, te provoacă, te înfruntă, sunt pe cale să-ți confirme cele mai negre temeri.

    S-au retras, nu mai comunică, stau în casă, pierd ore în șir în fața ecranului, nu au prieteni, se simt neînțeleși, sunt nervoși și par să aibă urechile acoperite pentru toate cuvintele și intențiile tale bune.

    La ce întrebări răspunde evenimentul aflaţi aici. Mie doar la una nu imi trebuie răspunsul, de zici că nu mai ştiu nimic pe lume 😥

    Şi ultimul motiv, cel mai si mai personal, care mă răscolise când am citit articolul, este dat de un loc ce ne este comun.

    Şcoala (şi scările despre care scriam mai sus) se află în Călăraşi. Oraşul în care m-am născut, am învăţat 12 ani şi am predat 2 trimestre. Sufletul meu pângea după Bucureşti, aşa că am dat totul pe o carte şi m-am înfiinţat în capitală. Am continuat să lucrez la catedră 6 ani şi apoi mi-am mai luat o dată zborul.

    Şcoala Helikon este în Călăraşi. Citind acel articol din revistă, m-am bucurat şi m-am întristat. M-am bucurat pentru ea si pentru oraşul acela din care eu am plecat prea repede, m-am întristat puţin pentru mine, gândindu-mă cum ar fi fost dacă nu renunţam la profesorat. Daca nu plecam dintr-o profesie cu care părea că am multe afinităţi… Nu spun că îmi pare rău. Sunt bine, doar că am şi momente de nostalgie.

    Felicitările mele, Oana Moraru!

    Abia aştept să te cunosc şi mult aş vrea să vizitez şcoala Helikon!

    Am scris toată povestea ca să vă spun că m-aş bucura să ne întâlnim acolo, să mai aflăm răspunsul la unele întrebări!

    Evenimentul se desfășoară între orele 10 – 15, la DoubleTree by Hilton Bucharest Unirii Square, 3A Nerva Traian Street, 031041 București. Preţul pentru o persoană este de 250 lei şi include suportul de curs şi masa.

    Cei care se înscriu prin intermediul acestui articol, vor trimite mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_blogdefamilie.

    În acest caz, prețul biletului se va reduce la 200 lei.

    Mulţumesc pentru tot sprijinul şi vă rog să transmiteţi informaţia mai departe!

  • Câteva idei despre comunicarea cu copilul


    „Ce ai făcut astăzi la şcoală?” 
    „Bine!”

    Acesta este răspunsul sec pe care l-am obţinut de fiecare dată când am pus întrebarea, adică în fiecare zi la ora 12,10, când îl luam pe Mihnea de la şcoală, câteva luni bune din primul an al vieţii de şcolărel. Într-o discuţie cu câteva colege, aflu de la una dintre ele – ce are un băiat de douăzeci şi ceva de ani, că ea a auzit acest răspuns timp de vreo 12 ani de şcoală. Mai departe nu l–a mai auzit pentru că a renunţat să mai întrebe. Deci, m-am tot gândit cum să tratăm problema. Mai apoi am citit pe undeva un articol despre marketing şi parcă mi s-a luminat mintea. Am realizat greşeala, de fapt greşelile.

    Cam aşa ar trebui procedat, chiar dacă nu toate acestea îmi ies şi nici nu obţin rezultate întotdeauna. Dar când le aplic, este mai bine:
    –        Alegeţi întrebări specifice şi exacte, nu generale ca cea de mai sus. De asta m-am prins când soţul meu m-a întrebat odată la telefon, despre ce am mai vorbit cu  două prietene dragi, după o întâlnire pe care doar eu o avusesem. Noi vorbisem multe lucruri interesante, dar în momentul întrebării, mintea mea s-a blocat instantaneu şi parcă nimic nu îmi mai venea în cap. Tot ce i-am răspuns erau impresiile pozitive despre locul în care fusesem şi masa bună pe care o servisem.”Dar eu te-am întrebat ce aţi discutat” a venit replica lui. Aşa este, remarcam în sinea mea, fără a avea nici un răspuns în cap. Este exact ceea ce se întâmplă şi în mintea copilului atunci când i se adresează o întrebare atât de generală. Exemple specifice ar fi: Ai răspuns  astăzi la ora de matematică/română? A corectat doamna învăţătoare tema la…..? Ai ieşit la tablă? Te-a certat doamna astăzi? Ce  joc aţi făcut la educaţie fizică?
    –      Alegeţi bine momentul în care puneţi aceste întrebări. Încercarea mea de discuţie de la începutul articolului se derula la ieşirea de la şcoală. Nu acesta este momentul potrivit, sătul fiind atunci de şcoală. În plus, el mergea spre casă cu fetiţă pe care o plăcea şi cu atât mai mult nu îi era mintea la discuţia cu mine, despre un atât de interesant subiect. Înainte de teme, de somn sau când trebuie să facă o treabă care nu îi place, mi-a ieşit cel mai bine.

    –        Nu îl certaţi când vă povesteşte întâmplări cu care nu sunteţi de acord. Mama mea a făcut mai mereu astfel şi am sfârşit prin a nu-i mai povesti nimic. Mi se întâmplă şi mie acum, dar mă străduiesc să mă mai şi abţin uneori. Ar trebui să reuşesc mai des.
    –        Daţi exemple personale din viaţa voastră de elev, despre momente mai dificile şi cum aţi reuşit să le gestionaţi. Sunt învăţături în ele şi am observat că prind foarte bine la copii.

    –       Abţineţi-vă să îi cicăliţi continuu, lăsaţi–i să se mai lovească şi singuri de mici probleme. Şi aici mai a, ceva de lucru, dar parcă mai puţin decât are soţul meu.
    –     Gasiţi timp să vă puneţi la mintea lor şi să vă jucaţi cu ei. Uşor de zis, da, da. Aici am de învăţat de la soţul meu!

    –       Povestiţi–le amintiri din copilaria voastră. La capitolul acesta stăm destul de bine amândoi, iar Mihnea devorează aceste poveştiri.
    –     Învăţaţi împreună cu ei ceva ce v-aţi dorit mereu, dar nu aţi apucat până acum. Aici nu am aplicat decât de vreo două ori, când am desenat împreună cu copilul. Zilele trecute mă gândeam cum ar fi să ne apucăm de limba germană împreună. Mi-aş reaminti probabil, mai concret, că o limbă străină nu se învaţă uşor şi aş înţelege mai mult dificultăţile lui la engleză.

    –      Nu le daţi pedepse foarte aspre. Aici stăm destul de bine şi am observat că are mare efect pentru el, să mă vadă că sunt supărată.

        Acesta este un text scris mai demult, rămas prin ciorne şi redescoperit ieri. Mi s-a părut destul de util şi am considerat că i-ar sta mai bine la articole publicate. Sâmbătă am avut concurs la matematică şi asta mi-a adus în atenţie subiectul comunicării cu copilul, când sinţeam cum mă înfurii puţin văzând unele greşeli de neatenţie. Însă am reuşit să mă abţin destul de bine şi mi-am adresat singură nişte mici felicitări. 
         Dar altfel, am avut un week-end mai dificil, căci nu m-am simţit deloc bine în el şi mă luase groaza gândindu-mă pe la câţi doctori aş avea de trecut.  
    Mihaela Dămăceanu

  • A fi părinte!

    Am început să scriu această postare, ca un comentariu pe blogul lui Dojo, ce se întreba ca orice mamă în devenire, cât de greu este acest rol. Realizând că devine prea lung, m-am gândit să mă mut aici, şi am rescris totul, pentru că l-am şters din greşeală.

    Articolul ei pornea de la părerile unor doamne ce au ales să nu facă copii, gândindu-se că este foarte greu.
    Aceste afirmaţii mi-au stârnit un val de amintiri, cu impresiile mele de dinainte de a-l avea pe Mihnea şi cu alte discuţii, păreri şi întâmplări, auzite de-a lungul timpului, într-o bucată, nu chiar scurtă, de viaţă. 
    Ca şi ea, şi ca atâtea altele, mi-am pus şi eu astfel de întrebări. Îmi amintesc cum nu puteam să înţeleg cum e posibil să nu mai ai o clipă pentru tine, mulţi ani după ce apare copilul, şi mai ales, cum poţi rezista astfel. În egoismul oricărui om fără copii, acest lucru îţi pare un sacrificiu şi este uneori, greu de acceptat, ideea că tot timpul tău se va umple doar cu pregătirea biberoanelor, cu schimbarea scutecelor şi mai ales, cu nenumăratele griji legate doar de copil. Cu cât acesta vine mai târziu, cu atât percepţia grijilor este mai mare.
    Şi a venit! Şi a fost exact aşa cum am spus mai sus. Dar ceea ce nu ai cum să simţi înainte, este forţa care se dezvoltă inconştient în tine, care te conduce şi te ghidează în aşa fel, încât treci peste toată oboseala, peste tot ceea ce poate fi privit ca rutină şi mergi înainte, mai uşor sau mai greu, descurcându-te cum poţi, dar esenţial este că mergi. Şi că te descurci. Şi de asemea, ceea ce nu poţi conştientiza dinainte, este bucuria pe care o ai. Căci minunăţia aceea mică, devine centrul fizic şi psihic al existenţei tale, şi din acel moment, nimeni şi nimic nu va fi mai frumos şi mai important, pe lume.
    Nimeni şi nimic, nu te va opri din a redescoperi viaţa prin ochii lui, din a reînvăţa să te bucuri de lucruri mici şi simple, pe care copilul le priveşte cu încântare, transmiţându-ţi şi ţie uimirea lui. 
    Şi mi-am mai amintit apoi, de o discuţie avută cu o doamnă plăcută, de vreo 65 de ani, undeva pe holurile unei policlinici. A fost singura dată în viaţă când am auzit o asemenea interpretare. Mi-a spus că a ALES să nu facă copii, pentru că nu a putut suporta responsabilitatea pe care ar fi preluat-o. Mai auzisem eu câteva motive şocante, cum ar fi că soţul nu suportă mirosul de bebeluş sau că nu pot aduce pe lume încă un suflet care să se chinuie, şi l-am adăugat şi pe acesta în acea categorie.
    Să nu mă înţelegeţi greşit! Nu judec şi nu condamn pe nimeni! Deşi nu izbutesc întotdeauna, mă străduiesc la maximum să nu judec, să încerc să analizez părerea opusă, să o înţeleg cât pot şi să mă abţin de la a emite judecăţi, atunci când mi-e greu să înţeleg sau nu sunt de acord. Subliniez că nu întotdeauna reuşesc, dar în aproape cinci decenii de viaţă, am învăţat că nu este deloc corect şi înţelept să fac asta, pentru simplul şi logicul motiv, că niciodată circumstanţele vieţii nu sunt aceleaşi, şi că niciodată nu ştii cu adevărat cum ai reacţiona în circumstanţele vieţii celuilalt.
    Dar să revenim la discuţia cu doamna. Argumentul dânsei m-a pus foarte mult pe gânduri. Mihnea avea în jur de doi ani atunci, dar ca orice părinte ceva mai „copt”, ca să nu zic „moş”, realizam serios responsabilitatea. Tocmai ce începusem să realizez. Înainte, ne dorisem copil, şi nu disecasem foarte mult problema. Îmi treceau unele gânduri, ca cele de mai sus, şi cam atât. Partea asta cu responsabilitatea, nu prea. Şi m-a izbit afirmaţia doamnei, pentru că eu de felul meu, îmi cam fac griji. Deja îl şocasem pe Mihai, cu discuţii legate de studiile viitoare ale copilului, de viitorul lui în ţara asta, de dilemele alegerii fiecărui mic pas legat de educaţia copilului. La mine totul este analiză şi deja ne ciondănisem pe tema vârstei la cere începe grădiniţa, la opţiunea pentru grădiniţa de stat sau privată, la cât permiţi bunicilor să se implice în creşterea copiilor, ş.a.m.d.

    Şi, da! Ştia doamna ce spunea referitor la faptul că această responsabilitate este copleşitoare. Nu am contrazis-o cu nimic, nu am încercat să-i schimb şi să-i demontez opinia. Mi-am amintit chiar de zicala: „cine are copii să-i crească, cine nu, să nu-i dorească”. Ştiu, tot din experienţa vieţii, că aceste discuţii sunt sterile, că nu are niciun sens să convingi un om pe care doar l-ai întâlnit, de contrariul unei păreri, de care el este total convins şi pe care şi-a construit toată viaţa.
    Am lăsat toate reflexiile pentru mine şi concluzia absolut logică, a fost că îşi întemeiase toată poziţia şi argumentaţia, pe o singură latură şi perspectivă.
    Da! Este „cea mai grea meserie din lume”!
    Dar nici nu este alta, care să-ţi ajungă mai mult şi mai bine, la suflet!

    Toată partea cealaltă a situaţiei, nu o cunoscuse, şi nu avea cum să o cunoască. Nu putea să ştie, cum este să te uiţi cu minutele la un chip de copil adormit şi să gândeşti: ” Este perfect!”. Chiar şi în acest concediu, la 9 ani şi jumătate după ce mica noastră minune ne-a răsturnat viaţa, i-am făcut poze în timp ce dormea. Nu putea să înţeleagă cum poţi pica în extaz, gâdilind şi mângâiind o pielicică fină şi moale de bebeluş. Nu avea cum să ştie, cum creşte sufletul în tine, când auzi din guriţa odraslei tale, un lucru inteligent, o glumă, o vorbă de spirit. Sau cum eşti în stare să-ţi iei liber de la serviciu şi să stai tremurând la poarta grădiniţei, în prima zi în care îl laşi acolo. Mândria primului desen, copleşitoarea prima zi de şcoală, bucuria unei discuţii despre o carte sau un film, şi multe altele pe care nu le mai spun sau pe care nici eu nu le-am descoperit, încă…
    Pe acestea, doamna nu le putea şti…
    Şi am plecat pe drum, meditând la subiect şi bucurându-mă că nu am fost înzestrată cu atâta raţionalitate.
    Şi mai am o mică poveste, care încheie şi concluzionează întreaga mea pledoarie.
    Cam în aceeaşi perioadă cu întâlnirea cu doamna, o prietenă mă întreabă dacă îmi pare ceva în neregulă cu ea, pentru că nu simţea o dorinţă arzătoare de a avea copil. Îmi spunea că ei îi este bine aşa cum sunt lucrurile şi că se întreabă de ce nu simte o dorinţă atât de puternică de a avea copii, cum se întâmplă soţului ei. Am liniştit-o cum am putut şi am încercat să-i spun că nu suntem toţi la fel, dar că asta nu înseamnă că nu va fi o mamă bună, sesizând că de fapt, aceasta era temerea ei.
    Ulterior, a rămas însărcinată şi a născut la 40 de ani(cu doi mai mult decât mine, că de-aia tot spun că nu este chiar bine să fie atât de târziu). A fost cea mai conştiincioasă graviduţă pe care am cunoscut-o, şi nu exagerez deloc. 
    La câteva luni după naştere, avem o discuţie telefonică, care firesc că se învârte în jurul fetiţei(o dulceaţă, bineînţeles). Printre altele, îşi aminteşte de ce vorbisem noi, şi zice:
    – De toate mi-ai spus, şi ai avut dreptate. Doar că nu mi-ai spus şi cât este de greu!
    – Nu ţi-am spus, pentru că asta se uită! Senzaţia de greu trece şi nu este cea care rămâne. Dar tu cum eşti, cum te simţi?
    – Niciodată în viaţa mea, nu am fost mai fericită ca acum!
    Şi vă asigur că niciodată nu o mai auzisem spunând că este fericită, cum de altfel, nici nu am auzit multă lume, spunând aceasta. Şi vă mai spun, că urmărind-o timp de 7 ani, este o mămică extraordinară.
    Tot sufletul ei este frumoasa ei fetiţă şi este tot foarte conştiincioasă, bineînţeles!

    Mihaela Dămăceanu 
    P.S. Nu sunt părintele perfect. Dar mă voi strădui toată viaţa mea, cu toată forţa pe care o am în mine, SĂ FIU!