Blog de familie

Etichetă: adolescenta

  • Proiectaţi încredere în copiii voştri

    Proiectaţi încredere în copiii voştri

    Iata ca a fost si conferinta Oanei Moraru si am mai invatat cate ceva despre adolescenti.

    În seara respectiva, scriam pe Facebook ca am iesit coplesita. Exact la fel ca anul trecut, cand am scris articolul daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi.

    Cand vorbeste Oana se face lumina. In minte si in casa ta, ba parca ceva licareste si pentru sistemul de invatamant.

    Dar hai sa vedem ideile abordate:

    Teoria dezvoltarii psihosociale

    –  Erik Erikson a fost un psiholog american de origine germana, autorul unei viziuni de ansamblu a evolutiei si dezvoltarii personale a fiecarui individ pe tot parcursul vietii. Daca teoria lui Piaget explica dezvoltarea cognitivă a copilului, teoria dezvoltării psihosociale a lui Erikson propune abordarea in 8 stadii a formării personalităţii, pe latura socializării, în interacţiunea cu ceilalţi, accentuand influența mediului social asupra dezvoltării copilului. Practic, putem asemana viata cu un sir de 8 vagoane. Fiecare dintre ele reprezinta o etapa si contine o dualitate, o lupta intre contrarii;

    – astfel, la venirea pe lume copilul este complet dependent de altii. In functie de modul in care mama (de regula) va intampina nevoile acestuia, copilul va dezvolta incredere/neincredere in acea persoana, iar aceasta se va generaliza fata de altii si de sine. Intre 2-4 (sau 1-3) ani urmeaza etapa autonomie versus nesiguranta, in functie de reactia noastra la descoperirile copilului. Initiativa versus vinovatie intre 4 si 6 ani, identitate versus confuzie de identitate in perioada adolescentei;

    – intre 6 si 12 ani apare nevoia de a-si dovedi competenta. Pana la 6 ani copilul a cautat privirea parintilor la fiecare actiune. Acum se uita in ochii invatatoarei. Are nevoie sa vada ca exista si in ochii altor oameni, are nevoie de validare, vrea sa fie observat ca ESTE ACOLO si ca face un efort. Tot in aceasta etapa intra si complexele de inferioritate sau superioritate. Nu trebuie incurajate, copiii vor invata ca doar critica/lauda exista pe lume;

    – In aceasta perioada nu sunt bune concursurile. Motivul este cel de mai sus, iar exceptia o constituie cele sportive si de grup. Nu se aplica celor 2-3% care sunt foarte dotati intr-un anume domeniu. De asemenea, ele pot fi facute in scoala, dar fara topuri, fara comparatie, fara sentinte. Noi ii trimitem la concursuri pentru  a ne calma anxietatea, pentru a ne convinge ca i-am impins pe drumul cel bun.  Psihologii afirma ca in aceasta perioada copiii trebuie sa invete integrarea ideii de esec si succes ca parte a vietii;

    – prin clasa a V-a sau a VI-a se vede pentru ce e pregatit un copil. In creier incepe procesul de pruning, adica disparitia a tot ce nu a fost folosit pana acum. Pana acum s-a format reteaua de gandire si urmeaza etapa in care se pierde tot ce e considerat inutil. Uite cum am inteles de ce copilul propriu nu mai stie unele lucruri pe care eu le consideram fixate in mintea lui :);

    – in perioada adolescenței se dezvolta fidelitatea. In timp ce noi ducem in spate grija viitorului copilului, adolescentul este preocupat de relațiile din grupul lui, de pozitia, de rolul pe care il are printre  colegi si prieteni;

    – tot acum, orice forma de control este percepută ca un atac emoțional. Incepe desprinderea de familie si lupta pentru independență. Asa cum am mai spus, primii adversari in cautarea independentei sunt…PARINTII. Este perioada in care ii plac conflictele. Din ele se dezvolta si creste, motiv pentru care este indicat sa nu avem anxietate fata de conflict;

    – copiii vin pe lume cu propriul sistem de ghidaj interior. Ei au primit informatia necesara autoprotectiei si stiu ca ce ii invatam nu este valabil pentru ei. Provocarile lor vor fi altele, „intelepciunea” noastra nu este de actualitate. In cariera vor schimba 7 profesii, dintre care 5 nici nu exista acum. Oare ce sa ii invatam noi despre viitor? Noi, care ne straduim sa tinem pasul cu prezentul…

    Totusi, pot face si parintii ceva?

    Pai, da!

    Sa ne rezolvam propriile probleme, sa invatam sa ascultam, sa ne cunoastem copiii, sa ne intereseze pasiunile lor, sa le oferim atentie, incredere, timp, sa CAUTAM VALOAREA DIN EI si sa ii sprijinim FIX acolo.

    Cu alte cuvinte, sa fim parinti prezenti si sa compensam ceea ce nu face scoala.

    Sa ii invatam sa traiasca cu bucuria, dar si cu durerea, ambele facand parte din viata.

    Copiii NU sunt responsabili de starea noastra de bine. Nici un om nu este responsabil de starea noastra de bine.

    Daca izbutim sa fim bine cu noi insine, daca ne aliniem la interiorul  si la sinele nostru, ii invatam ceva minunat, ceva ce noua tare ne-a lipsit.

    Revenind la impresia lasata de Oana Moraru

    Revenim la impresia lasata de Oana si la faptul ca te simti coplesit. Aceasta stare vine din multitudinea de sentimente pe care le traiesti. De la vinovatie, la epifanie, la simpatie pentru copii, la mila fata de parinti, la revolta fata de sistemul depasit de scoala, la nostalgia fata de propriile clipe de adolescenta, la speranta si eliberare de griji.

    Cel putin cat esti in acea sala si o asculti pe Oana, ai sentimentul eliberator ca natura stie ce face si ca grijile tale chiar sunt putin ridicole.

    Te simti si vinovat pentru tot ce ai gresit, dar te umpli si de speranta ca viitorul copilului tau va fi in regula.

    „Asa e, are dreptate” iti trece continuu prin cap. Chiar m-am intrebat cum de am avut indoieli. De ce mi-a fost frica pentru copilul meu?

     

    De ce nu am inteles mai devreme, mai mult, mai bine? Si cum de toti cei multi din sistemul de invatamant nu stiu si nu aplica ceea ce este atat de evident?

    Acuma… sunt constienta ca EA le face pe toate clare. Realitatea este uneori foarte complicata, dar ea ne invata ca nu are rost sa ne opunem naturii si firii umane.

    Trebuie sa inspiraaaam adanc si sa fim caaalmi!

    Indiferent de fricile noastre, natura are cel mai important cuvant. La fel a fost si la noi, doar ca valul uitarii s-a asezat peste memorie.

    Si noi am fost rebeli, si noi am fost in controverse si am luptat cu ai nostri. Atat cat permitea vremea aceea, e adevarat.

    In toata aceasta complexa ecuatie de educatie a copiilor, Oana Moraru este de partea acestora. Nu ca noi, parintii, nu am fi. Doar ca mai facem greseli. Nu ca profesorii sunt toti de acuzat. Doar ca multi sunt absenti si indiferenti.

    Oana semnaleaza toate acestea. De aceea suntem coplesiti.

    Pentru ca te simti vinovat. Vinovat ca ai uitat, ca nu ai stiut, ca ai gresit. In ciuda tuturor lecturilor, discutiilor si seminariilor, suntem inca dominati de frica.

    Am adunat fiecare in suflet multe cazuri rele auzite in timp. Ne raman acolo ca semnale de avertizare. Ne ducem acasa si le povestim cu jumatate de glas, indoiti intre dorinta de a nu ne reaminti si cea de a avertiza asupra pericolului.

    Apoi rasuflam usurati. Din spusele Oanei reiese ca totul e-n regula cu copiii nostri. Ba chiar si cu noi. Doar cu frica avem de furca, e musai sa ne-o vindecam.

    Dar ne vom descurca, ACESTA ESTE MESAJUL PRINCIPAL.

    Proiectand incredere in copiii nostri, ei vor creste in aceasta lumina. Vor primi de la noi iubire si incredere, acestea fiind scanteile starii de bine.

    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

    Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.

  • Toţi am fost copii odată. Gips, gânduri si un CONCURS

    Toţi am fost copii odată. Gips, gânduri si un CONCURS

    Update 24.03.2018: Rezultatele concursului sunt la sfarsitul articolului.

    Precizare pentru cei interesaţi de CONCURS: toate informaţiile necesare sunt la sfârşitul articolului, iar în comentariul pe care vă rog să îl lăsaţi, este nevoie să precizaţi dacă doriţi să mergeţi la conferinţă. Voi include în tragerea la sorţi doar comentariile ce menţionează expres intenţia de participare. Multumesc!

    „Când crezi că ai găsit toate răspunsurile, vine viaţa şi schimbă toate întrebările” a zis atât de adevărat Bob Marley. Personal, nu am crezut niciodată că aş fi găsit toate răspunsurile, nici nu mă mai văd gândind aşa vreodată. Însă am trecut printr-o perioadă în care am avut o impresie că sunt mai „înţeleaptă” decât eram…

    Cât eşti copil te-ai tot juca, când eşti adolescent ai tot iubi, iar când eşti părinte te-ai tot îngrijora. Bineînţeles că rolul primordial al părintelui este acela de IUBITOR ŞEF al iubibilei odrasle, dar nu ştiu cum se face că în mintea noastră, a părinţilor de azi, iubirea este prea împletită cu îngrijorarea.

    Deunăzi eram la coada uşii unui ortoped. La Grigore Alexandrescu, aşa că era plin de copii. Unii cu cadru, alţii cu mâini sau picioare în gips, alţii cu ceva nedetectabil ochiului meu. Rămăsesem perplexă, cu ochii lipiţi de gipsul unei fetiţe blonde şi firave. Nu puteam să înţeleg cum o fi rezistat, draga de ea, cu mâna în poziţia aceea. Avea jumătate de torace în gips şi mâna dreaptă îndoită în sus. Adică braţul era ridicat la 90 de grade faţă de corp, iar antebratul îndoit tot la 90 de grade faţă de braţ. Dar în sus. Sper că înţelegeţi ce încerc să descriu, eu nu pot să îmi imaginez cum a reuşit săraca fetiţă să menţină zi-noapte acea poziţie cumplit de nefirească. Mi s-a spus că aşa s-ar pune gipsul în cazul fracturii de claviculă. 11,38 243 cuvinte

    Cu mintea de părinte(posesor al multor răspunsuri, dar nu al tuturor 🙂 ) îmi spun că băiatul va învăţa ceva din păţania asta. Adică eu aşa sper.

    Nu mi-am exprimat cu voce tare gândurile, am rămas doar cu speranţa.

    Pocinogul se întâmplase în a doua zi de Paşte. Să fi fost în jur de 6 seara când a intrat în casă. Nu am apucat să îmi exprim mirarea că s-a întors prea repede de afară, că mi-a şi spus el că a călcat strâmb.

    Mi-am înghiţit toate vorbele dojenitoare şi l-am chemat pe taică-său. După efectuarea unor manevre, acesta decretează că ar fi o entorsă. Da sunt foarte „zgomotoase” şi e musai să îi facem „o poză”.

    Zis şi făcut a doua zi dimineaţă. Poza a arătat că ligamentele sunt cam varză şi medicul a decis să îl imobilizeze 10 zile. Plus Clexane, un anticoagulant pe care nu ne-am asumat riscul să nu i-l dăm, are greutate şi înălţime de adult. Şi trombozele sunt în floare…., din păcate.

    De o săptămână stă acasă. În primele zile a sărit pe celălalt picior, apoi a început să il folosească şi pe cel afectat, călcând doar pe degete. Injecţiile şi le face singur, seara, la fix aceeaşi oră. Eu sunt pe lângă el, responsabil şef cu dezinfectarea.

    Sunt sigură că ceva tot a învătat, măcar să işi facă injecţii subcutanat. Mândră-i mami de băiat. A fost tare simpatic în prima seară, stând el cu seringă în mână şi ezitând. Faţa îi exprima tensiunea interioară, mâna dreaptă stătea suspendată în aer. S-a îmbărbătat singur gândindu-se cum li se tăiau soldaţilor picioarele…”Şi mie mi-e frică de un AC?”

    Îi pare rău că a pierdut bucuria plimbărilor în zilele deosebit de frumoase ale săptămânii trecute, mi-a spus că se gândeşte la oamenii care sunt nevoiţi să stea în cărucioare şi a desenat şi pictat dublu faţa de cât reuşea în mod obişnuit. Am fotografiat o singură lucrare din perioada asta, este cea din fortografia reprezentativă.

    Sau ar fi fost drăguţ să vă arăt ce roz cu verde este gipsul lui 🙂

    Acuma noi!!! Am fost puţin mândră şi de noi pentru că în ciuda vârstei şi a disponibilităţiii peste medie a capacităţii de îngrijorare :), am reuşit să ne înghiţim vorbe de genul „‘vezi, ţi-am spus de o mie de ori să nu mai fii aşa de repezit” sau „într-o zi o sa-ţi rupi şi gâtul!”

    Am reuşit pentru că mi-am amintit că toţi am trecut prin de-astea, că nu îmi plăceau nicicum reproşurile acelor momente, că nu  vroiam să le aud pentru că mă simţeam suficient de vinovată.

    Am mai reuşit şi pentru că după conferinţa Oanei Moraru de anul trecut, mi-a rămas foooarte clar în minte că nu avem cum să le băgăm, cu ghiotura în cap, toată cunoaşterea noastră. Că ei trebuie să îşi acumuleze cunoaşterea lor, în ritmul lor, prin experienţele lor. Am scris impresiiile de la conferinta în acest articol: daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi.

    Şi am scris despre această întâmplare pentru că mereu mai avem de învăţat şi pentru că la fiecare mai este loc.

    Mihnea mi-a spus că faţă de alţi părinţi noi suntem ok. Mi-a picat bine, mi-ar pica şi mai bine să nu fie acea comparaţie acolo. Să fim ok pentru că suntem ok. Nu prin comparaţie cu alţii. Deci mai e loc de imbunătăţire, mereu este aşa.

    Sunt bucuroasă şi onorată să fiu partener media al evenimentului din 5 mai, dedicat de Oana Moraru frumoşilor şi liberilor adolescenţi. Adică, cu ei şi despre ei, pentru noi, părinţii şi profesorii lor.

    Evenimentul este intitulat „Adolescența și anii pregătitori (9-18)” şi se va desfăşura la Crystal Ballroom-sala Roma, sâmbătă, 5 mai între orele 10-14,30. Mai multe detalii găsiţi pe pagina de Facebook a evenimentului, adică aici.

    Oana este o bucurie de om. Vă garantez că îi veţi sorbi cuvintele. Profesor cu mulţi ani de experienţa, fin psiholog, educator cu multă profunzime, omul care spune lucrurilor pe nume şi care semnalează problemele sistemului de învăţământ. Face foarte multe pentru a schimba mentalităţi, pentru a educa părinţii şi profesorii, pentru a arăta ce ar trebui să fie şcoala secolului XXI. Este omul de la care avem multe de învăţat despre psihologia copilului de azi, despre cum ni-i inţelegem şi cum putem să fim sufleteşte aproape de ei.

    Sunt foarte mari diferenţele dintre generaţii. Copiii aceştia trăiesc într-o lume cu un dinamism fără precedent. Societatea aceasta se mişcă mai repede decât puterea noastră de adaptare şi nu de puţine ori, noi suntem cei ce învăţăm de la copii.

    De la ei şi de la specialişti. Eu, una, abia aştept să merg la conferinţă Oanei Moraru, 5 ore trec ca gândul şi ca vântul.

    Am marea bucurie să pot oferi cititorilor două bilete gratuite. Tot ce trebuie să faceţi este să îmi scrieţi un comentariu la acest articol, în care să menţionaţi expres intenţia de participare la conferinţă pentru a şti pe care îl introduc în tragerea la sorţi. Mulţumesc! M-aş bucura şi de un share pe Facebook, nu ascund asta 🙂

    Comentariile pot fi postate timp de cinci zile de la publicarea articolului, adică până luni 23 aprilie, ora 13,00. Caştigătorii vor fi stabiliţi prin tragere la sorţi şi vor fi anunţati prin update la acest articol, în seara de 23 aprilie.

     

    Rezultatele concursului: Cu scuze de intarziere, am efectuat tragerea la sorti si castigatoarele sunt Diana si Tina. Felicitari si ne auzim pe email la una din urmatoarele adrese:

    mihatoza@yahoo.com sau shoppingshop2010@ymail.com. Multumesc.

    Ana, sa stii ca tare mult m-as fi bucurat daca as mai fi avut inca un loc disponibil. Sper sa mai am concursuri si sa ne mai intalnim.

    ——————————————————————————

    Vă mulţumesc pentru că îmi sunteţi alături!

    Dacă vă place ce citiţi, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog (în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

    Iar dacă v-a placut articolul, cu un share pe Facebook il puteţi arăta şi prietenilor.

  • Daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi

    Daca se simt iubiti, adolescentii se reintorc catre noi

    Constienta mai mult sau mai putin, una dintre fricile noastre este aceea ca nu suntem parinti buni. Cam acesta imi era gandul cu care am plecat duminica trecuta la seminarul sustinut de Oana Moraru, cel la care eram nerabdatoare sa ajung.

    Sa incepem cu un exercitiu exemplu!

    Presupunem ca tu, mama, esti in bucatarie. De doua ore stai acolo in picioare, in caldura, invartind linguri in oale dolofane, taind, tocand si pregatind o masa delicioasa. Fie ca faci ceva bun si rapid, dupa o intreaga zi de munca, fie te-ai gandit cateva zile ce lucru mai special sa pregatesti pentru dragii tai.

    In sfarsit, masa este frumos asezata, tacamurile si paharele sclipesc, iar in farfurii ai creat adevarate tablouri ce risipesc in jur aburi intens aromati.

    Inviti familia la masa.

    Daca sotul este dispus sa-si intrerupa activitatea pentru ca ai reusit in primii 7 ani de casnicie (aia, cei mai grei) sa-l inveti sa aprecieze efortul tau… nu acelasi lucru va face adolescentul casei.

    El este absorbit in jocul in care de atata vreme sta cufundat. Vreme inseamna nu doar orele de azi, ci si multe altele, din nu mai stii cate zile anterioare.

    Tu spui ca se raceste mancarea, el spune absent „acum”. Dar acum nu mai are sensul pe care  il cunosti de-o viata.

    Si uite asa, simti cum ti se ridica parul in cap, cum adrenalina iti invadeaza mintea si fiecare por al corpului. In acele momente, tot ce gandesti este ca baiatul nu are niciun pic de respect, nici pentru tine, nici pentru nimeni altcineva pe lume.

    Dupa ce distilezi destul asemenea ganduri, mergi la el si scoti routerul din priza.

    Sistemul limbic este raspunzator de aceste reactii

    Ceva de genul acesta se intampla in fiecare casa si un asemenea exemplu  ne-a dat unul din frumosii adolescenti pe care Oana Moraru i-a adus la seminar. Nu era vorba de gatit, ci de un mic ajutor solicitat de parinte.

    In momentul in care refuza sa vina la masa, in tine se declanseaza frica ca nu esti un parinte bun si nu esti in stare sa educi un copil care sa respecte reguli, sa se integreze intr-un program si in sistemul ce il asteapta cu bratele deschise, ca sa ii impuna si mai multe reguli. In tine se activeaza sistemul limbic, care incepe sa strige „PERICOL, PERICOL, PERICOL”, iar reactia noastra este de tipul lupta, ingheata sau fugi. A scoate routerul din priza inseamna sa  adopti prima varianta.

    Insa noi nu prea rationam in momentele acelea si implicit nu ne straduim sa intelegem si punctul lor de vedere. Alex, care a dat exemplul similar celui ales de mine, a incercat sa ne explice.  Era dupa o zi lunga, cu multe activitati. Jocul acela era momentul lui de relaxare, dar el se desfasoara in grup. Intr-o sesiune de joc sunt implicati multi parteneri si o intrerupere din partea oricaruia dintre ei, anuleaza ce au lucrat TOTI inainte.

    Adolescentii de la seminar au transmis catre noi ideea ca le cerem sa fie prezenti atunci cand avem nevoie de ei sau intr-un moment al rutinei zilnice, dar nu suntem intotdeauna prezenti si cand ei ne solicita. „Dar crezi ca eu trebuie sa imi fac programul in functie de tine?” spune destul de des parintele de adolescent. Atunci cand ei doresc sa vorbeasca cu noi, ii ascultam pe jumatate, cu intreruperi sau cu gandul la treburile noastre.

    Psihologii spun ca in adolescenta se activeaza tot ce a fost nerezolvat in perioada 2-5 ani. Daca acele probleme emotionale nu se rezolva acum, ele se reactiveaza in criza de la 40 de ani.

    Adolescenta este o perioada tumultoasa. La intrebarea adresata de Oana celor patru adolescenti, referitoare la ce asteapta ei de la noi, copiii au raspuns ca vor sa ii lasam in pace si sa nu ii mai controlam permanent. Noi, parintii, nici nu prea realizam ca exercitam atata control. De aceea e bine sa ii intrebam pe ei ce simt. Am facut si eu acest lucru, iar raspunsul a fost exact acelasi 🙂  Dar apoi a indulcit amarul, spunandu-mi ca nu e chiar asa de rau, din moment ce el isi poate permite sa comunice ce nu ii convine. Eiii, mi-a mai revenit putin inima la locul ei 🙂

    Sa intelegem cum functioneaza creierul adolescentilor

    Ceea ce sta in puterea noastra de a face, este sa ii intelegem, sa ii iubim neconditionat, sa ii acceptam si validam. Sa incercam sa pricepem cum functioneaza creierul lor in aceasta perioada, acesta este mesajul Oanei catre noi si cheia care exista la noi.

    Comportamentul adolescentilor „in plina perioada de invatare a zborului in afara cuibului” este dominat de patru mari trasaturi:

    1. Sunt foarte sensibili din punct de vedere emotional. Lucrurile cele mai simple devin pentru ei o chestiune de viata si de moarte. Emotiile sunt exacerbate, devin imprevizibili si schimbatori. Ne descopera slabiciunile, sufera ca nu suntem perfecti, ne dau jos de pe piedestal si doresc sa nu fie ca noi. De aici si un conflict interior, pentru ca pe cealalta parte, ei si-ar dori sa ne vada in continuare perfecti, realizand ca sunt o prelungire a noastra.
    2. Simt o mare nevoie de angajare sociala. Mama natura dezvolta in ei dorinta de apartenenta la grup pentru ca astfel se asigura supravietuirea individului. In aceasta perioada prietenii au o mare influenta asupra adolescentului. In situatiile in care grupul nu este cel pe care ni l-am dori, este bine sa ti-l apropii ca sa poti ulterior transmite „observatii indirecte” asupra membrilor grupului. Umorul, „gadilarea orgoliului” adolescentului nostru si orice alta energie blanda sunt cele mai bune cai de influentare. In niciun caz comanda si interdictia!
    3. Adolescentul are un apetit crescut pentru noutate, pericol, neprevazut. Starea de fapt a lucrurilor, viata obisnuita de zi cu zi il plictiseste. Natura face acest lucru pentru a pregati tanarul pentru viitoarea plecare de acasa. Solutia pentru formarea unui instinct al pericolului este empatia. In alte state, empatia se cultiva inca de la 12-13 ani prin implicarea in voluntariat. Ajutand pe altii, copiii devin mai constienti de eventualele pericole sau pierderi ce pot aparea din decizii gresite.
    4. Adolescenta aduce cu ea capacitatea de explorare creativa. In aceasta perioada, apar intrebarile „dar de ce trebuie sa fac asta/dar daca am putea face altfel?”. Totul este pus sub semnul intrebarii din dorinta de a gasi cai noi si a schimba lucrurile in bine.

    Pentru a intampina problemele adolescentei trebuie sa ne conectam cu copiii nostri si sa intelegem cum functioneaza creierul lor.

    „Tot ce ne dorim in viata noastra in relatie cu ei – reguli, granite, un nivel de autoritate, puterea de a-i influenta inca in decizii, de a ne face ascultati – nu vin niciodata din putere, vin din conexiune.

    Limitele pentru copiii nostri nu sunt pentru a fi impuse, ci pentru a ii contine, pentru a-i face sa se simta iubiti si in siguranta. Orice pretentie de limita impusa pentru ca „eu sunt seful/eu sunt totusi mama ta/pe vremea mea nu indrazneam sa raspundem astfel parintilor/cat stai in casa mea, faci ce hotarasc eu” vor fi primite – in lumina punctelor 1, 2, 3  si 4 de mai sus – ca pe:

    1. Un atac emotional – pentru ca eu simt intens, cu extreme dramatice!
    2. Un divort social – pentru ca am nevoie de prietenii mei, altfel nu exist!
    3. O legare in lanturi – pentru ca am nevoie sa incerc lucruri noi!
    4. O incarcerare a mintii – pentru ca am nevoie sa gandesc in afara regulilor lumii, nu numai ale familiei!”

    Adolescentii nu mai comunica cu parintii pentru ca noi le-am minimalizat trairile, i-am judecat sau i-am ignorat in anii precedenti. Sau ne-am speriat de doua ori mai tare ca ei. Ca noi asta facem, la orice mic incident suntem cu gandul in viitor, proiectand situatii rele ce s-ar putea intampla daca ei nu invata lectia acelui moment. Ei sunt in prezent, dorind sa fie „auziti, continuti si aprobati”, in timp ce noi suntem in viitorul gri, vazut sumbru in acele momente.

    Imediat incepem sa le explicam si ei imediat isi astupa urechile.

    Trebuie sa ne controlam aceste frici si trebuie sa le validam trairile. Ceea ce simt ei arata astfel:

    Avem realmente nevoie de un umar pe care sa plangem, nu de un alt creier care sa ne indosarieze emotiile. Si, de regula, parintii uita sa fie acel umar pentru ca nu se pot opri din rolul lor pedagogic, grabit sa indese pe gat, contra-timp, materia vietii, asa cum o stiu ei.

    Adolescenta se termina complet pe la varsta de 25 de ani. Pana atunci, ei se pregatesc pentru plecarea de acasă, asa cum a transmis Oana si in interviul pe care l-am publicat. Daca simt ca sunt iubiti si acceptati, aceasta este varsta la care se reintorc catre noi.

    Acestea sunt o parte din ideile care s-au discutat duminica in sala seminarului Oanei Moraru. Au fost cinci ore ce au zburat ca cinci minute. Mi-a placut foarte mult, am fost cu toata inima si toti neuronii acolo, simtind, invatand si traind. Foarte intens si foarte valoros seminar, nu am suficiente vorbe ca sa redau emotia si participarea celor din sala. Am selectat cu greu cat si ce sa transmit, imi pare ca totul ar trebui dat mai departe. Am fost mai mult decat incantata sa descopar niste copii superbi! Au rezultate extraordinare, dar asta nu inseamna ca nu au si ei problemele lor. Iar Oana? Oana Moraru e WOW. E profesor, e pedagog, e psiholog, e om de stiinta, e ceva…un amalgam minunat. Copiii aceia vorbeau cu ea ca si cu sora mai mare, prietena cea mai buna, profesoara cea mai draga. Absolut impresionant, nu stiu ce sa va mai spun sa ma credeti ca participarea la un eveniment de-al ei te rascoleste, te invata foarte multe si te imbogateste. Pe tine si pe copiii tai!

    Pana acum, au mai scris despre eveniment: Ana Nicolescu, Anca Ilie, Mara Wagner.

    Fotografiile fac parte din albumul Oanei Moraru dedicat seminarului „Adolescenta-anii identitatii”.

     

    Va multumesc pentru ca imi sunteti alaturi!

    Dacă vă place ce citiţi aici, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.

     

  • Adolescenţa pregăteşte plecarea de acasă. Interviu cu Oana Moraru

    Adolescenţa pregăteşte plecarea de acasă. Interviu cu Oana Moraru

    Aşa cum am scris recent, abia aştept ziua de duminică, 28 mai. Între orele 10-15 voi fi la Double Tree by Hilton Bucharest, la seminarul Oanei Moraru, „Adolescenţa-Anii identităţii” .

    Orice părinte sau dascăl ce doreşte să înţeleagă mai bine adolescentul şi/sau să găsească răspunsuri la întrebări ce îl frământă poate participa la seminar. La sfârşitul articolului, avem un cod promoţional prin care beneficiaţi de o reducere la înscrierea prin intermediul acestui blog.

    Oana Moraru este managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic, profesor și învățătoare. Ideile Oanei le găsiți pe platforma Vocea părinților.

    Vreau să vă mărturisesc că sunt foarte bucuroasă şi chiar mândră de statutul de blogger partener, situaţie ce a permis obţinerea acestui discount pentru cititori şi un interviu incitant, în avanpremiera evenimentului.

    Oana a fost deosebit de draguţă să îmi răspundă la 3 întrebări şi vă spun că am fost destul de marcată după ce le-am primit. Încă mai sunt şi cred că voi fi în continuare 🙂  Viaţa e o transformare complexă şi continuă, perioada creşterii copiilor fiind una solicitantă şi răscolitoare, având în vedere responsabilitatea şi  emoţiile implicate. Important este să ne înţelegem copiii şi să lăsăm cursul firesc să se deruleze. Nu mă întrebaţi cât de bine reuşesc. Dar mă străduiesc mult.

    Iata intrebările şi, mai ales, răspunsurile:

    1.După mai mult de un deceniu în care părintele este modelul cel mai apropiat şi drag copilului, urmează adolescenţa, perioadă în care mulţi copii încep să-şi câştige autonomia şi să-şi manifeste revolta faţă de prea multe reguli, faţă de şcoală şi bineînţeles, faţă de părinţi. Ce crezi că putem face pentru a trece mai uşor peste această perioadă plină de minilupte în familie, astfel încât să păstrăm cât mai mult prietenia cu copilul şi armonia în familie?

    Oana Moraru: Întrebarea asta ascunde o mare iluzie: că părintele ar trebui să își mențină controlul permanent; că în adolescență parcurgem o fază tranzitorie de nesupunere care ar putea fi evitată sau corectată. Nu, adolescența nu este o fortună hormonală aducătoare de certuri și contradicții, ci o perioadă de grație excepțională, în care creierul trece, alături de mama-natură, prin cele mai importante transformări care pregătesc PLECAREA DE ACASĂ. Deci, antagonismele cu părinții sunt plasa de rezistență pentru antrenarea abilității de a sări departe de cuib. Primul lucru pe care îl fac puii de animale când cresc mari este să se hârjonească cu părinții, să îi pândească, să îi vâneze, să îi muște în joacă – toate programate inteligent în celulele noastre – pentru a ne verifica puterile de supreviețuire dincolo de casă. Dacă mama și tata iau aceste lucruri personal, adică își aduc și ei în ring orgoliile, sigur că scena de luptă devine inutil de serioasă.
    Problema nu este la adolescenți. Este la părinții care uită să se schimbe pe sine, să își moduleze discursul, tonul vocii. Ei trăiesc falsa iluzie că pot rămâne autoritari, că pot judeca, interzice și da sentințe fără negociere sau filtru emoțional.  Jung spune că după 40 de ani, omul se naște a doua oară: intră la rândul lui într-o criză din care ori iese într-o lumină spirituală și înțeleaptă, ori înțepenește în resentimente, egocentrism, și iluzia că lumea este pentru satisfacerea ego-ului. Deci, să nu uităm, că cele două crize coincid: și adolescenții, și părinții se află împreună într-o perioadă de tranziție. Ce trebuie să știe părintele este cum funcționează creierul după 13 ani, ce condiționări neurologice există înspre binele tânărului și nu nu neapărat înpre liniștea părintelui. Despre asta voi vorbi mai mult la cursul meu din 28 mai.

    2. Băiatul nostru (13 ani, clasa a VI-a la Liceul Nicolae Tonitza) are de câţiva ani o pasiune pentru graffiti, ce pare că tot creşte în intensitate. A pornit de la desene pe hârtie şi a ajuns la manifestarea pe pereti adevăraţi. Urmare discuţiilor din casă legate de drepturile proprietarilor respectivelor imobile, a căutat un mod de a împăca şi capra şi varza, începând să deseneze pereţii clădirilor abandonate sau picioare de poduri. Aceste locuri vin cu  riscuri generate de structuri nesigure de rezistenţă sau de frecventarea lor de către persoane periculoase. Cum ar fi bine să procedăm pentru a nu-i tăia aripile, dar a-l proteja cât mai mult de riscurile existente. I-am oferit varianta de a-l însoţi, însă a refuzat şi a mers fără să ne spună.

    Oana Moraru: Una din marile condiționări naturale ale creierului adolescent este nevoia de a explora locuri și acțiuni periculoase. Este antrenamentul naturii pentru viitoarea doză de neprevăzut din viața noastră. Nu este vorba doar de copilul vostru, nici măcar de ce alege el. E vorba de mama-natură și medalia cu două fețe a oricărui lucru natural. Este foarte adevărat că statisticile arată că deși aceasta este vârsta când fizic, tânărul este la starea maximă de sănătate și vigoare, cele mai multe accidente și decese apar tot acum, din cauza poftei naturale pentru neprevăzut, pericol. 
    Ca să îl ajut, l-aș informa. I-aș pune în brațe toate aceste informații despre cum natura îl slujește, îi hrănește nevoie de independență, dar îl și taxează, dacă nu alege să se iubească suficient și să își estimeze riscurile, dincolo de pasiune. Informația te ajută să te detașezi un pic de tine, să te înțelegi din exterior, să nu mai iei atât de în serios fiecare pornire ca fiind a ta propriu-zis, și, deci, de netăgăduit. Instinctul de conservare, precauția, se cultivă când îi ajutăm să înțeleagă, fără să ne ambalăm mult emoțional, fără să pară că este vorba doar de fricile noastre și nevoia noastră de control. Pentru că exact această nevoie îl va îndepărta și mai mult de la sfaturile noastre. Conectați-vă cu el și vorbiți-i pe un ton neutru despre cum fiecare etapă din viața noastră înseamnă un prog, cu câștiguri și pierderi și dați-i încrederea că va ști să își gestioneze riscurile.

    3. La ce vârstă ar fi indicat să eliminăm controlul temelor copiilor? Pe la sfarşitul clasei a V-a aceasta activitate ajunsese o mare sursă de conflict între mine şi băiat, astfel că anul acesta am considerat că e cazul să-şi asume integral responsabilitatea temelor proprii. Media generală a scăzut binişor şi mă întreb dacă este e cazul să reiau parţial controlul temelor şi al învăţării lecţiilor?

    Oana Moraru: Clasa a V-a este altă mâncare de pește. Programele de clasa a V-a sunt create ca și cum copiii cresc într-o vară cât alții în doi ani. Copiii au mare nevoie de sprijinul părinților în clasa a V-a, la teme. Lăsați la o parte judecățile despre ce ar trebui și ce nu ar trebui să facem și estimați sincer nevoia copilului de a fi ajutat. Și ajutați-l!
    Dependența se dobândește când cel care ajută – meditatorul sau părintele- n-are tehnici de împuternicire a copilului, emoțional vorbind, în timpul efortului academic. Fie sunt zoriți, fie sunt judecați, fie sunt certați, fie mama pare exasperată și la capătul puterilor – sigur acestea sunt ingredientele care-l fac pe copil să se simtă neputincios pe termen lung. În plus, părinții mai au și altă meteahnă, aceea de a programa practic copilul, neuro-lingvistic vorbind, să atace teme ca pe ceva de care trebuie să scape: ”hai să scăpăm de teme, și pe urmă ești liber”, ”vezi, dacă nu faci la timp, nu mai ai deloc timp de joacă” ect. Supraraționalizări de genul și punerea temelor în antiteză cu joaca e moarte sigură a oricărei angajări autentice. Ajutați-vă copiii ori de câte ori au nevoie, cu îngăiduință, cu răbdare, cu acceptare, cu multe cuvinte care îl fac să se simtă deștept, capabil, independent. Prindeți-l când e bun, nu când e rău!

    Mulţumesc din suflet pentru răspunsuri, le-am citit şi răscitit. Sunt sigură că efectul lor va persista, că voi fi captivată duminică şi că voi mai afla şi alte informaţii valoroase despre aceşti ani ai adolescenţei, pe care nici nu zici că şi noi i-am parcurs odată…

    Seminarul despre anii adolescenţei va avea loc duminică, 28 mai orele 10 – 15, la DoubleTree by Hilton Bucharest Unirii Square, situat pe strada Nerva Traian nr. 3A.

    Preţul pentru o persoană este de 250 lei şi include masa şi suportul de curs.

    Cei care se înscriu prin intermediul acestui blog, vor trimite mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_blogdefamilie şi beneficiază de o reducere de 50 de lei din preţul de mai sus.

    Va multumesc pentru ca imi sunteti alaturi!

    Dacă vă place ce citiţi aici, dacă vă e de folos sau vă impresionează cu ceva, vă puteţi abona la blog în casuţa de abonare din dreapta sus) sau puteţi da un like paginii de Facebook a Blogului de familie.