Am reflectat! De luni, de cand am publicat actiunea, pas in economisire, reflectez daca sunt obsedata de economisire. Mi s-a spus ca sunt mult prea preocupata de economisire si m-am tot gandit la raspuns. Ca sa fie clar, nu m-am suparat.

Niciun comentariu scris in mod civilizat nu ma poate supara, intrucat suntem foarte diferiti si prioritatile noastre nu sunt aceleasi

Mai mult decat atat, chiar si acelasi om isi schimba ideile si prioritatile in timpul vietii, asa cum o sa va povestesc mai jos.

Concluzia este ca acest comentariu m-a intrigat, m-a pus pe ganduri si mi-a oferit inca un subiect de scris. Deci, multumesc Ileana!

Daca ati citit postarea sau daca o veti face, veti vedea ca cei care nu reusesc sa economiseasca sunt mai multi decat cei ce izbutesc acest lucru. Nu este de mirare, stiu de pe propria piele si de la toti cei din jurul meu ca asa stau lucrurile in lumea noastra.

Raspunsul la intrebarea pe care mi-am pus-o luni, este da.

DA. La modul elegant spus, sunt prea preocupata de economisire. La modul mai putin elegant, sunt cam obsedata de economisire.

In straduinta de a-mi raspunde sincer si de a intelege chiar si eu de ce sunt obsedata de sie, mi-am amintit de mine de acum multi ani.

Primul meu job a fost undeva departe de Bucuresti si de casa parintilor mei. Am prins ultimul an cu repartitie si m-am agitat destul de mult pentru a primi in chirie un apartament de la Primaria orasului.

Hartia ca mi se aprobase apartamentul a venit la liceul la care predam. M-a chemat directoarea sa mi-o dea si mi-a explicat dumneaiei ca o singura persoana nu are cum sa stea intr-un apartament de doua camere. Asa ca va trebui sa stau cu inca o colega, o alta profesoara, nou venita si ea in liceu.

Nu prea stiam eu cum stateau lucrurile pe vremea aceea, asa ca am luat hartia si am zis ca asta este. Ulterior am cunoscut-o si pe domnisoara profesoara, viitoarea mea colega de apartament. Nu am placut-o deloc si cred ca nici ea pe mine, dar nu prea aveam ce face. Ne-am dus amandoua rapid la Primarie, am semnat toate actele si acolo mi-a precizat ca este normal sa fie ea trecuta ca titular al apartamentului, ca doar este mai mare ca mine.

Super argument 🙂 Ce daca eu alergasem ca nebuna si statusem la nu stiu cate usi ca sa intru in audiente si sa fac toate cele necesare obtinerii lui. Era mai mare, nu? Si era si verisoara directoarei noastre, am aflat mai apoi.

Lucrurile s-au asezat cumva – adica tot asa cum a vrut ea- si cand blocul a fost cat de cat gata si  ne-am mutat impreuna in noua locuinta. Eu nu aveam bani de mobila, doar un pat si o mocheta mi-am putut lua. Ea avea bani stransi si a avut cu ce sa cumpere mobila de bucatarie si o sufragerie mare si frumoasa. Mi-a comunicat si acest lucru, ceea ce fireste ca a insemnat ca ea va locui in sufragerie si eu in dormitor.

Buuuun!

Nu imi placuse de cand o vazusem si dupa cate v-am spus este lesne de inteles ca sentimentul se amplifica cu o rata exponentiala.

Dar nu au fost suficiente momentele. Au mai urmat.

Cand ne-am mutat noi era iarna si blocurile din cartierul acela, inca in constructie, nu fusesera bransate la caldura. Aveam doar gaze, apa rece si curent. Trebuia sa locuim acolo si implicit sa ne incalzim si sa ne spalam.

Mi-am cumparat si un radiator electric si imi incalzeam dormitorul cu el. Ea nu. Isi muta in fiecare seara si dimineata, un fotoliu pat, din  sufragerie in bucatarie si invers. Evident ca eu am platit factura la curent electric. Si normal sa fi fost asa, una din putinele situatii normale in toata coabitarea noastra.

Intr-o zi am incalzit apa pe aragaz, intr-o galeata metalica, smaltuita, ca acelea de pe vremea noastra 🙂 Ea nu era acasa, nu imi interzisese sa folosesc vasele ei. Apa era pentru baie si mi-a trecut prin minte ca s-ar putea supara ca ii stric galeata, dar nu s-a suparat. Nu de asta!

S-a suparat ca stric mobila. Aburul de la apa face rau mobilei de bucatarie si se desface folia aceea care se lipeste de pal, nu stiu cum ii spune.

Oooops, la asta nu ma gandisem.

„Si cum ne vom spala?” intreb enervata si intepenita de posibilitatea care se intrezarea.

In vizite la prieteni, a venit raspunsul.

Nu ne-am certat, nu am avut decat vreo doua discutii decente si apoi am incetat sa mai prea comunicam. Cam toata comunicarea se redusese la intrebarea daca ma marit si la raspunsul meu ca nu.

De cate ori ma vedea vorbind cu vreun coleg in cancelarie sau oriunde, seara imi punea aceasta intrebare. La preluarea apartamentului era precizat in contract ca cea care se casatoreste prima ramane in apartament.

Eu nu aveam nici cel mai mic gand de casatorie pe-acolo, dar ea se temea ca pierde locuinta. Cateodata mi se facea si mila de ea. Modul in care se comportase si felul in care acaparase situatia, extragand pentru ea tot ce era avantajos, ma indigna si ma indeparta.

Dar reflectam si la viata pe care o avusese. Pana atunci, cand ajunsese la 35 de ani, lucrase doar la tara, facuse naveta, stransese bani si sperase probabil, ca multi oameni, la casatorie.

Casatoria nu prea se arata, dar anul acela fusese foarte bun pentru ea. Rezolvase toate celelalte probleme, ceea ce nu era deloc rau pentru un singur an

Insa eu nu o placeam deloc si nu puteam sa comunic mai nimic cu ea. Chiar daca coabitarea noastra era aparent normala, eu povesteam despre ea prietenilor pe care mi-i facusem in oras. Si cam radeam deseori.

Am mai stat doar cateva luni in oras, a venit Revolutia si am putut pleca. Nu m-am simtit bine acolo, aproape plangeam dupa Bucuresti si prietenii mei din facultate.

Dar din toata experienta, cel mai mult mi-a displacut ea. Am categorisit-o in mintea mea si in fata altora, ca o domnisoara batrana, cu apucaturi de avara si cu sufletul dominat de bani.

Am plecat, ea a ramas cu apartamentul, mi-a trimis mai tarziu o scrisoare sa imi dau acceptul sa il cumpere.

Am venit in Bucuresti unde am stat si eu multi ani singura. Cu prieteni in jur, mult mai aproape de ai mei si cu o viata destul de placuta. Dar toate paleau cand ani de zile intram seara intr-o casa goala.

Uneori imi mai aminteam de ea. Rar, ce-i drept, dar mi se intampla. Si mi se intampla si sa imi fie teama sa nu devin la fel, o domnisoara batrana, avara si singura.

Imi parea rau ca povestisem in hohote despre obiceiurile ei. Nu o data mi-a trecut prin minte ca imi dadea si mie Dumnezeu lucrul de care facusem haz la altii.

Unii dintre voi stiu ca problema singuratatii am rezolvat-o. Mai raman celelalte 🙂  Glumesc, sper sa nu car nicodata fotolii sau sa ma spal la prieteni, ca nu pot sa-mi tin nici acum rasul gandindu-ma.

Dar lectia numarul unu a fost sa nu mai judec oamenii si sa nu mai rad de ei. In masura normalitatii si a firii omenesti, ca sigur ca ni se mai intampla.

Lectia numarul doi a venit peste niste alti ani, cand am ramas cu salariul ultra-super-extra diminuat.

Si BUUUUU!!!!! Numaram fiecare leut, dupa niste buni anisori in care nu facusem asta. Si mi-am promis ca nu voi mai trece prin asa ceva.

Si a inceput cititul, cautatul, studiatul blogurilor si publicatul blogurilor de finante personale. Si a inceput sa imi placa.

Continuarea o stiti, am scris-o in articolele precedente.

CONCLUZIA?

Nu vreau sa mai judec pe nimeni, nu vreau sa mai trec prin doi ani de socotit banuti, dar nici nu vreau sa fiu obsedata de ei. Multumesc din nou, Ileana, ca mi-ai atras atentia.

Uneori pierzi din vedere ca foarte usor poti trece in extreme.

Calea pe care voi merge un timp va fi sa continui sa depun la banca cei 10%, plus suta de lei si apoi sa traiesc ca si pana acum.

Vedem ce imi va iesi si cat voi persevera, o sa va mai tin la curent

Este o poveste, a mea, si o concluzie tot a mea. Fiecare face ce vrea si ce poate cu banii lui, eu doar povestesc si scriu experiente.

Ca daca are omul blog 🙂 , trebuie sa si scrie.

Si ideal este sa scrie despre ce ii place si il entuziasmeaza, de 🙂

Sper ca am avut vreo coerenta, iar am scris prea mult 🙂