Blog de familie

Categorie: multumiri

  • Cu multumire, profesorilor de ieri

    Cu multumire, profesorilor de ieri

    Mai sunt doar cateva zile si dus e si anul acesta şcolar! La fiecare început şi sfârşit de an, apare în noi o uşoară nostalgie, trezind în suflete şuvoaie calde de emoţii, amintiri si uneori, recunoştinţă.
    Textul acesta a aparut toamna trecuta in revista „Femeia de azi”. Reprezintă un fel de comparaţie între şcoala de ieri şi cea de azi şi o mulţumire adresată profesorilor noştri şi celor ai copiilor noştri. M-am gândit la el zilele trecute şi am vrut să îl pun şi aici. Azi, prima parte, cea despre profesorii mei
     
    Spun unii că şcoala nu mai este ce a fost, că învăţământul zilelor noastre ar fi mai slab decât cel pe care l-am urmat noi, părinţii. Îndrăznesc să spun că nu sunt de acord, că vremurile trecute(pe care nu le regret nicicum) au avut şi  bune şi rele, la fel cum îmi par si cele de astăzi. Iar sistemul de învăţământ nu face excepţie.
     
    Dacă acum ne plângem de programa şcolară prea încărcată, extrem de teoretică şi total neadaptată cerinţelor pieţei muncii, de calitatea profesorilor, uneori direct proporţională cu salariile lor si de dezinteresul sau obrăznicia elevilor, putem să ne amintim de câte discipline tehnologice fără rost studiam în licee?
     
    Mai ţineţi minte rezistenţa materialelor, utilajul şi tehnologia lucrărilor mecanice? Sau fiecare săptămână de practică în atelier, care urma după trei de cursuri? Nu am nimic cu practica, (chiar dimpotrivă, se simte lipsa şcolilor profesionale, de meserii), dar acele săptămâni la care mă refer se făceau peste tot, inclusiv în liceele din care majoritatea elevilor intrau la facultăţi, cele ce s-au transformat după Revoluţie în teoretice.
     
    În ceea ce priveşte calitatea şi densitatea informaţiilor cuprinse în programele disciplinelor de bază, aş spune că pe vremea de tristă amintire era ceva mai bine structurată. În ciuda eternei şi sublimei reforme a învăţământului, care aduce schimbări dese, pe ici pe colo, prin punctele neesenţiale, curricula este mai încărcată şi mai grea.
    Mă gândesc la şiruri si suma lui Gauss în clasa a V-a şi la nişte importante reguli de determinare a ultimei cifre a puterilor. Pe noi chiar nu ne-au chinuit cu vreo 8-10 reguli demne de ceaslovul lui Nică, ca sa determinăm ultima cifra a lui 4 la puterea 1538.
     
    Se încearcă dezvoltarea acestor profunde abilităţi de calcul matematic în acelaşi an cu înmulţirea si împărţirea cifrelor zecimale, cu fracţiile şi regulile de bază ale calculelor cu puteri. Prea mare diferenţa intre dificultatea şi importanţa acestor noţiuni, nu credeţi?
     
    Şi aş putea continua, dar nu aceasta este tema pe care doream să o dezvolt. Nu vroiam să scriu despre şcoală  ca sistem, ci despre cazurile ei particulare, despre profesorii care mi-au marcat viata în calitate de elev şi părinte. Pentru că în ultima vreme, parca nu auzim decât critici la adresa profesorilor. Şi e păcat!

    Anii 80, un simplu oraş din sudul ţării.

    Şcolile vremurilor acelea arătau aproape ca şi cele de azi. Copiii făceau acelaşi zumzet, doar ca aveau mai mult respect pentru profesori şi mai multă teamă în suflet. Dar şi atunci şcoala era importantă. De acolo începeai sa-ţi construieşti viitorul şi sa cauţi modele-n viaţă.
     
    Ca şi azi, nu toţi profesorii erau respectaţi sau iubiţi. În fiecare şcoală, in fiecare timp, există oameni cu har si oameni mai puţin chemaţi. Pedagogia este o arta si o ştiinţă, iar facultăţile recompensează  nivelul de cunoştinţe, nu darul de a le transmite altora. Cu toate acestea, în spatele diplomelor stau oameni. Iar de unii dintre ei te apropii atât de mult încât îi păstrezi ani mulţi in suflet şi le transmiţi gânduri de respect şi multumire.

    Diriginta din şcoala generală

    Cam aşa au fost câţiva dintre profesorii mei, însă mă voi opri doar la doi dintre ei. Doamna dirigintă din ciclul gimnazial era profesoara de limba romana si era ilustrarea perfectă a cuvântului doamnă, in ciuda apelativului de tovaraşa profesoară. Elegantă, distinsă, un pic distantă, un pic inaccesibilă, un pic deasupra tuturora. Dar în spatele acestei impresii se găsea un om cald şi preocupat de elevi. Conştientizarea responsabilităţii formării unor copilaşi o făcea să pară oarecum distantă.
     
    Nu numai că ne-a învăţat gramatica şi regulile ei, ci în primul rând ne-a transmis dragostea de lectuăa si învăţătură, respectul pentru cuvântul vorbit şi scris. Ne-a îndemnat să visăm mult, căci dacă realizăm chiar şi jumătate din vise, tot vom fi oameni fericiţi. Şi ne spunea să citim, căci cărţile ne vor fi cei mai buni prieteni in viaţă. După ani am descoperit că aveam acelaşi scriitor preferat: “Pe Camil Petrescu îmi vine să îl învăţ pe de rost, ca pe o poezie”

    Dirigintele din liceu

    Dirigintele din liceu era profesor de matematica şi i se dusese vestea că era cel mai bun din oraş. Preda cu foarte multă răbdare şi la primele exemple nu sărea nicio etapă de calcul, fie ea şi o simplă adunare a aceleiaşi necunoscute. Dar a fost şi foarte exigent. Aproape toate notele erau din teste scrise, a căror durata era de 7 sau 9 minute. Puteai sa iei notă mare doar daca ştiai perfect sa rezolvi exerciţiile. Nu aveai timp de încercări sau de prea multa gândire. Dar pana in ultimul an, ajunsesem toţi să luam note mari.
     
    Avusese o viata personala trista, circula o poveste ca mama nu o plăcuse pe fata de care se îndrăgostise şi aşa se face ca nu se căsătorise niciodată. Când eram in clasa a XII-a ne chema pe toţi duminica la şcoală şi lucra cu noi, gratuit, încă 4 ore peste cele 5-6 ale programei unui liceu de profil. De multe ori, în pauză ne dădea bani să ne luăm îngheţată, pomenindu-şi mama care urcase la ceruri.
     
    Am intrat la facultate 34 din cei 36. Sper ca acolo, sus, unde a urcat si dumnealui, să audă mulţumirile şi recunoştinţa noastră, transmise la scânteierea unei lumânări.
    Va urma şi partea a doua, despre profesorii ce m-au impresionat azi.
     

  • Mulţumiri

    Am scris cu ceva timp în urmă postarea despre Shoebox 2013, cea care a fost de fapt, punctul declanşator al celor două idei. Pregătisem darurile pentru Shoebox, dar înainte de a le trimite, am primit un e-mail de la doamna învăţătoare. Ne spunea că doreşte să înveţe copiii să dăruiască şi ne întreba dacă ştim vreun loc unde ar putea fi duse darurile lor.
    I-am scris despre proiectul Shoebox şi i-a plăcut ideea. Copilaşii au adus la şcoală darurile şi le-au pregătit singurei, punându-le în cutii şi ambalându-le cu mânuţele lor. Au fost atât de drăguţi, încât doamnei i-a părut rău că nu le-a făcut câteva fotografii, ca să vedem şi noi cât erau de încântaţi şi de bucuroşi.
    În ziua stabilită, am fost la şcoală pentru a ajuta la transportul cadourilor făcute de copii şi am fotografiat cutiile ambalate. Nu este chiar acelaşi lucru cu a vedea copiii, dar măcar le arătăm aici, şi tot este ceva. Oricum, fotografiile copiilor nu le-aş fi putut publica pe blog.

    Dar am scris această postare pentru a le mulţumi:
    – tuturor copiilor din clasa a III-a A de la Şcoala Generală nr. 39, pentru gestul lor minunat şi pentru bucuria cu care au dăruit şi pregătit cadourile;
    – doamnei învăţătoare pentru ideea deosebit de frumoasă de a învăţa şi ajuta copiii să descopere bucuria de a dărui şi pentru toată munca pe care o face cu dăruire pentru copiii noştri;
    – tuturor părinţilor copiilor din clasa a-III-a A, pentru sprijinul acordat, fără de care această frumoasă acţiune nu s-ar fi putut desfăşura;
    – domnişoarei Alexandra de la Crayon Club pentru amabilitatea cu care a răspuns tuturor telefoanelor şi întrebărilor şi pentru tot ajutorul oferit;
    – şi nu în ultimul rând, domnului Valentin Vesa-iniţiatorul acestui frumos proiect şi întregii echipe ce participă la aplicarea acestei idei, pentru toată implicarea şi dăruirea lor.
    Cu ajutorul tuturor celor menţionaţi, mici suflete de copii mai puţin norocoşi, vor avea un zâmbet pe faţă şi un cadou de Moş Crăciun!

    Mulţumiri din suflet!

    Mihaela Dămăceanu  
     

  • Mulţumiri şi ghiocei

    M-am trezit de dimineaţă cu o bucurie în suflet!

    Şi cu o dorinţă de mulţumiri.

    Şi cum prima mea treabă este să postez ceva pe blog, în aburul cafelei de dimineaţă realizez că am mai multe mulţumiri adunate şi că exact asta voi scrie astăzi:

    MULŢUMIRI

    Începusem frumos luna februarie cu o nobilă intenţie, preluată de la Irina. Aceea de a-mi încuraja soţul timp 28 de zile. Şi pentru că o parte le-am spus, astăzi am să le şi scriu.

    Aşadar,

    Mulţumesc Domnului pentru tot ce mi-a dat în viaţă şi pentru că mi te-a scos în cale.

    Mulţumesc dragului meu soţ, pentru că m-a ales.

    Îţi mulţumesc pentru că mă iubeşti şi mă suporţi,

    Îţi mulţumesc pentru toată puterea, răbdarea şi buna ta dispoziţie,

    Îţi mulţumesc pentru iubirea noastră, minunea noastră,

    Raza noastră de soare-Mihnea.

    Mulţumesc părinţilor mei pentru toată dragostea şi grija pe care mi-o oferă,

    Fără de care nu aş fi fost nimic din ce sunt acum!

    Mulţumesc dragilor mei prieteni, vechi şi noi

    Pentru toată bucuria pe care mi-o dăruiesc.

    Mulţumesc Iuliei pentru articolul de ieri,

    Şi pentru tot ce am învăţat de la ea.

    Mulţumesc Iulianei, pentru că-mi trece zilnic pragul şi mă ajută cu sfaturile ei.

    Mulţumesc Ralucăi, de la care învăţ ce înseamnă forţa şi dedicaţia.

    Mulţumesc Ramonei pentru poezia ce o picură pe acest blog.

    Şi ca întotdeauna, mulţumesc Cristinei, pentru tot sprijinul ei.

    ŞI VĂ MULŢUMESC VOUĂ, TUTUROR CELOR CE TRECEŢI PRIN CĂSUŢA NOASTRĂ VIRTUALĂ, PENTRU CLIPELE PE CARE NI LE ACORDAŢI, PENTRU COMENTARIILE DIN SUFLET, PE CARE LE SCRIEŢI ŞI GÂNDURILE BUNE PE CARE NI LE TRIMITEŢI!
        

    Pentru toate acestea, am scotocit dimineaţă după ghioceii mei, fotografiaţi anul trecut, şi mă bucur că i-am găsit, ca să vi-i ofer alături de toată preţuirea noastră, acum în prag de primăvară.

    Mihaela Dămăceanu

  • Ziua mulţumirilor şi povestea blogului

    Unele din cele mai importante sau dificile dorinţe pe care le-am avut în viaţă, au prins contur printr–un prim pas făcut de cei din jurul meu, ajutându-mă astfel să le pornesc.
    Cam aşa a fost şi cu blogul acesta.
    Ideea de a începe să scriu a încolţit în mintea mea prin 2008 şi voi povesti altă dată şi în altă parte, de unde şi cum. Doream să scriu despre altceva şi am scris. Nu am avut niciodată curajul de a le publica.
    Dacă mă va ajuta Dumnezeu şi voi izbuti să mă organizez, sper să le public şi pe acelea şi să continui să scriu şi pe acea temă.
    În general, sunt genul care analizează prea mult fiecare pas pe care îl face. Şi am constatat că nu este foarte bine. Aşa că mi-am propus să mă schimb şi să lucrez cu mine în această direcţie.
    Constatarea de mai sus, am făcut–o după ce am pornit acest blog.
    O să vă explic de ce.
    Repet că doream de mult să scriu şi am tot vorbit despre asta în casă.
    Atât de mult, încât l-am exasperat pe Mihai, dar în acelaşi timp, i-am indus şi lui o parte din ideile mele.
              Aşa greu cum vede el, s-a chinuit foarte mult şi a făcut acest blog şi încă altele. Chinul lui a fost altfel decât al meu. În timp ce eu, mă luptam să scriu şi să îmi adun curajul de a publica undeva ceea ce concep, el, care este mult mai spontan decât mine şi nu stă atât de mult pe gânduri, s-a luptat să facă blogurile, tehnic vorbind, fără a fi citit şi a şti nimic despre asta. Şi cum am mai spus pe undeva, citeşte cu lupa.
              În primăvară, a făcut blogul acesta, fără ca eu să ştiu şi a postat desenele băiatului, unele fotografii şi apoi diplomele obţinute de Mihnea în vieţişoara lui.
    Era cazul să mă hotărăsc!
    M-am bucurat de iniţiativa lui dar ştiam că un blog trebuie să atragă cititori. Fără explicaţii, fără poveşti, fără subiecte interesante pentru cei care îl accesează, nu are prin ce să atragă.
    Din fericire, ca orice părinte, îmi iubesc copilul. Şi ca fost profesor care îşi iubise meseria, am rămas cu o pasiune pentru subiectele legate de copii, de creşterea şi de educaţia lor.
    Deşi spontaneitatea nu este caracteristica mea forte, acum nu am mai stat pe gânduri şi am început să scriu imediat despre cele mai importante momente şi experienţe din viaţa noastră de părinţi.
    Am hotărât să îmi adun curajul de a le publica imediat.
    Căci curajul este una din cele mai importante trăsături ale vieţii. El este unul din factorii principali ai succesului şi lipsa lui este unul din motivele pentru care nu ne luptăm să avem viaţa mai interesantă,  pe care unii dintre noi, o visăm.
    Aşadar, am scris câteva postări. Credeţi că am avut curaj dintr–o dată să le public?
    Nu.
    Cu inima plină de teamă, le-am trimis prietenei mele Corina, care scrie de vreo 20 de ani, rugând-o să–mi spună dacă sunt nişte prostii. Mi–a răspuns că în nici un caz şi că textul este bun.
    Ştiam eu că nu vorbeşte gratuit de fel dar este prietena mea! Tot nu eram convinsă că m-aş pricepe, însă m-am gândit să nu mai despic firul în patru.
    Mi–am amintit de ce mi-a spus, mai demult, o altă prietenă care scrie:
    “Tu singur, nu ai cum să îţi dai seama dacă scrii bine. Trebuie musai să vadă alţii ceea ce scrii şi să-ţi spună ei”. Logic, nu?
    Respir adânc şi postez pe blog.
    Reacţii încurajatoare, pe Facebook.
    Seara stau iarăşi cu emoţie maximă să văd ce spune Anca. Este şi cumnata, şi din fericire şi prietena mea, dar ştiu că nici ea nu spune vorbe gratuite. Ştiam că dacă nu i–ar fi plăcut ce am scris, mi–ar fi spus. Surpriza plăcută a fost că şi ei i–a plăcut.
    Şi mai departe cunoaşteţi ce am făcut. Adică, unii dintre voi, postările.
    Partea din spate, cea emoţională, nu. Şi cel puţin pentru mine, este lupta cea mai grea.
    Am pus un comentariu pe blog, în care descriu o parte din gândurile care te încearcă. Cel puţin la început, când nu eşti sigur pe ceea ce faci, emoţional este greu. De-a lungul timpului, am admirat mulţi scriitori şi jurnalişti, inclusiv pe Corina, care a fost o talentată de când o ştiu. Pot eu să scriu ceva, de aceeaşi calitate?. Greu, foarte greu de ajuns la fel de bun. Cu un simplu blog, nu ai pretenţia de a fi nici una, nici cealaltă. Dar dacă scrii prost, nu ai din start nicio şansă să faci ceva util ţie şi altora. Şi atunci, mai bine stai în banca ta şi–ţi faci meseria pe care o ştii. 
    Pentru a ţine un blog trebuie să scrii. Şi tot scriind şi studiind trebuie să evoluezi. Şi când ajungi bun, se poate spune că eşti un fel de jurnalist. E cale lungă până acolo, e drept. Dar emoţia mea venea de aici. Pentru că dacă  scriu prost, atunci startul este ratat. Şi la vârsta mea, chiar dacă îmi place să scriu, nu îmi mai permit să pierd timpul cu exerciţii.
    Cam acestea erau gândurile din capul meu, de câţiva ani încoace şi de aceea ezitam să postez ceea ce scriam. Îmi lipsea curajul să aflu cum scriu şi puterea de a suporta adevărul.
    Şi bineînţeles că nici acum nu este uşor şi nu ştiu dacă scriu bine. Dar, realmente, am ajuns la 50 de postări datorită semnalelor bune şi încurajărilor pe care le-am primit. O parte pe Facebook şi o mai mare parte verbal. Au fost prieteni care au ţinut să–mi spună că trebuie să continui. Au fost prieteni care mi-au spus că aş avea talent şi le mulţumesc din tot sufletul pentru încurajări.
    Aşadar transmit astăzi cele mai sincere mulţumiri, tuturor celor amintiţi aici: Mihai, Corina, Cristina şi Anca pentru tot ajutorul. Este clar că Mihai şi Mihnea necesită un capitol separat, integral dedicat lor, pentru tot ce însemnă ei în viaţa mea, dar aici le mulţumesc special pentru acest blog.
    Le mulţumesc în mod special lor, în al doilea rând tuturor prietenilor mei şi tuturor cititorilor pe care nu îi cunosc, în primul rând pentru timpul acordat şi pentru răbdarea de a-mi citi postările(ştiu că sunt cam lungi). 
    Le mulţumesc tuturor celor m–au încurajat, pentru că şi–au mai rupt un pic din timpul acesta,  care devine din ce în ce mai preţios, pentru a mă suna, pentru a veni special la birou să–mi spună să continui, pentru a posta comentarii care mi–au umplut sufletul de bucurie, pe blog sau pe Facebook. Pentru acelaşi lucru, mulţumesc tuturor prietenilor de pe Facebook şi tuturor membrilor din multele grupuri în care am fost cooptată, pentru toate likeurile primite, care şi ele m-au ajutat mult să continui.
    În general mulţumesc prietenilor mei, pentru că îmi sunt prieteni.
    Am venit astăzi cu aceste mulţumiri speciale legate de blog, pentru că un blog nu poate exista fără cititori. Dacă aş fi vrut să scriu doar pentru mine, le lăsam pe toate în jurnal.
    Dacă am ales să pornim acest blog, atunci vin cu aceste mulţumiri speciale pentru voi. Pentru că în această ecuaţie, voi, toţi cei pe care i-am amintit mai sus şi toti cei care veţi mai citi aceste rânduri, indiferent când, sunteţi cei mai importanţi. Fără voi, nu am cum să continui.
    Astfel, închei astăzi cu
    CELE MAI SINCERE MULŢUMIRI!
    Şi mai am o mulţumire specială de adresat. Mulţumesc Sorinei, pentru toate încurajările transmise şi pentru că în urma discuţiei purtate vineri seara, am scris sâmbătă cea mai tare postare din punct de vedere al traficului, de până acum.
    Mihaela Dămăceanu