Nu Sfântul nebuniilor incipiente era următorul roman al lui Elif Shafak pe care doream să îl citesc, ci Cele 40 de legi ale iubirii. De fapt, după Bastarda Istanbulului îmi propusesem să citesc Lapte Negru, singura ei carte autobiografică, scrisă după naşterea primului copil, pentru că doresc să aflu mai multe despre această femeie care m-a fascinat. Dar sora mea îmi recomandase cu atâta entuziasm Cele 40 de legi ale iubirii, încât mă făcuse să mă răzgândesc.

Plec deci la bibliotecă cu gândul de a împrumuta cartea de care ziceam şi acolo… dezamăgire! Nu este prima dată când doresc o carte şi nu o găsesc, aşa că aduc o mică critică bibliotecilor noastre, care din lipsă de fonduri probabil, achiziţionează câte două-trei exemplare dintr-o carte. Chiar trebuie să fii norocos sau foarte perseverent să găseşti ce îţi doreşti.

După ce mi-am spus punctul de vedere critic la adresa bibliotecilor – acesta fiind şi motivul unei prea lungi introduceri, trecem la subiect, nu fără a vă sfătui ca atunci când mergeţi la o bibliotecă să vă blindaţi cu o listă de cărţi, în speranţa că măcar pe una dintre ele o veţi găsi. Există şi o parte bună în această stare de fapt, şi anume aceea că lumea citeşte, din motiv ce nu găsim cărţile, nu :)) 

Şi acum să intrăm în subiect!

Sfântul nebuniilor incipiente este prima carte scrisă de Elif Shafak în limba engleză, în perioada în care a locuit în Statele Unite, în timp ce preda la o universitate. Nu este de mirare deci, că acţiunea se desfăşoară în State şi personajele ei sunt imigranţi de origine arabă, veniţi la studii în America.

„Şi totuşi, fiindcă barometrul suprem al diverselor griji turnate pe masă era un „un străin într-o ţară străină”, după ceva vreme conversaţia se îndrepta în mod ireversibil spre aria de interes comun:”Americanii!”.
– Aţi văzut benzile alea de un galben ţipător cu ATENŢIE pe care le-au pus de jur-împrejurul bibliotecii? Am crezut că a fost înjunghiat cineva acolo sau ceva de genul ăsta, izbucni Piyu. Şi după aia am aflat că avertizau împotriva ploii ! ! !
„Atenţie la scări!” îţi sărea în ochi pe casa scărilor, „Atenţie: Tavan jos!” zăreai pe tavanul fiecărui etaj al Departamentului de Relaţii cu Studenţii. Pe ceştile de cafea scria: „Atenţie: Conţinut fierbinte!” iar pe fructe: „Mai bune coapte!”. Pe oglinzile laterale ale  maşinilor, etichete autocolante te informau: „Obiectele din oglindă sunt mai aproape decât par!”, iar uşile autobuzelor publice te avertizau că: „S-ar putea să se deschidă!”. Numai în America vedeai indicatoare care anunţau: ALUNECĂRI DE ZĂPADĂ…”

Începe brusc, aşa cum a făcut în fiecare roman pe care l-am citit, cu un capitol intitulat: „S-a apucat din nou de băut”

„În bar n-au mai rămas decât doi clienţi. Doi doctoranzi ale căror studii şi chirii depăşesc cu mult bursele lor, amândoi străini în acest oraş, amândoi din ţări musulmane.
În ciuda asemănării lor aparente şi a faptului că sunt prieteni buni, e posibil să nu aibă prea multe în comun, cel puţin nu în acest moment, nu la ora 2:36 dimineaţa, când unul din ei e beat criţă, iar celălalt la fel de treaz ca întotdeauna. Stau unul lângă altul, într-un contrast din ce în ce mai izbitor, de ore întregi. Mai precis, de cinci ore.”

Temele centrale ale discuţiei dintre cei doi doctoranzi se dovedesc a fi: patima lui Omer pentru alcool şi Gail, despre care aflăm mai târziu că este soţia lui Omer. Apoi Elif Shafak se întorce în timp pentru a ne-o prezenta pe Gail pe vremea când era o tânără studentă timidă, ce se străduia să îşi depăşească emoţiile şi teama de a interacţiona cu ceilalţi. Avea o geantă plină de banane şi ciocolată – hrana ei continuă… Era brunetă, cu un păr foarte bogat, nu neapărat frumoasă, cât interesantă.

Şi ne plimbă pe parcursul câtorva ani, povestind evoluţia lui Gail, a lui Omer şi a prietenilor lui-Abed şi Piyu. Evoluţie care nu este neapărat bună, care nu duce spre ceva măreţ, ci pur şi simplu prezintă viaţa câtorva prieteni, colegi de apartament în America, unde veniseră să-şi continue studiile. Fiecare are cel puţin o problemă şi în finalul cărţii fiecare rămâne cu aceeaşi problemă. Cu o singură excepţie: cineva nu va mai rămâne.

Ca întotdeauna, mă abţin să povestesc romanul, doresc doar să stârnesc interesul pentru cărţile pe care le-am citit şi mi-au plăcut.

Cartea este scrisă cam după acelaşi tipar: personaje ciudate, dificile, cu probleme de adaptare, copleşite de tristeţe şi/sau întrebări, oameni care-şi caută sensul şi locul în viaţă. Dintre aceste personaje, unul moare la finalul cărţii. Acest scenariu se repetă în fiecare din cărţile ei, este probabil formula cu care îşi consacrează succesul. Dramă, misticism, oameni inadaptaţi şi sacrificiul suprem al unuia dintre ei, poate pentru ca ceilalţi să poată merge mai departe…cu viaţa. Dar nu neapărat, poate că sacrificiul nici nu are vreun scop anume, poate pur şi simplu este un dat al vieţii unora.

Primul roman pe care l-am citit –Onoare, mi-a lăsat o impresie foarte puternică şi mi-a plăcut cel mai mult. Poate că era primul impact cu stilul scriitoarei, cu viaţa marcată de melancolie şi misticism a turcilor, cu o poveste cu impact puternic în societatea turcă, cu o problemă MARE a societăţii turce, de fapt.

Următorul pe lista preferinţelor a fost Bastarda Istanbulului. Sfântul nebuniilor incipiente nu pot spune că mi-a adus aceeaşi bucurie. Parcă îi lipseşte puţin firul acţiunii. Dar asta o spun acum, după ce am terminat cartea, mai ales prin comparaţie cu celelalte. Altfel, stilul ei de a scrie este acelaşi şi personal îl consider foarte agreabil. Nici nu ştiu ce să spun că îmi place atât de mult la felul cum aşterne cuvintele: simplitatea şi uşurinţa cu care curg, tristeţea ce există de multe ori în ele, realismul descrierilor, deşi romanele îi sunt populate de oameni ciudaţi şi de fapte mai puţin normale, mi-e greu să definesc…

Dar de câte ori îmi pică în mână ceva scris de ea, se creează imediat şi rapid un interes. Pe mine mă captivează textul ei, aşa am păţit şi când am redeschis cartea pentru a nota citatele alese.

Şi asta chiar dacă  Sfântul nebuniilor incipiente nu rămâne în topul preferinţelor.

Mihaela Dămăceanu