Categorie: carte

  • Vanatorii de zmeie

    Vanatorii de zmeie

    Nu am mai scris de mult despre vreo carte si nici nu intentionam sa mai scriu. Mai demult ma gandeam chiar sa nu mai scriu deloc, parca v-am spus, nu?

    Dar cum, Doamne iarta-ma, sa nu scrii despre cartea asta? Cand numeri minutele in care faci o treaba, cand intri in viteza a cincea cand ai ceva de facut…doar ca sa-ti impaci constiinta, doar ca sa nu tipe casa si familia la tine, ca tu nu stii de fapt cum sa te intorci mai repede la paginile cartii ca sa dispari cu mintea din peisajul concret in care-ti duci, de fel, obisnuita-ti viata.

    Trec oamenii casei si deschid gura sa-ti spuna-o vorba. Si tu nimic nu auzi…Esti cu totul dincolo, cu suflet, cu traire, parca cu toata viata in carte.

    Am lasat intentionat sa treaca mult timp intre cartile lui Khaled Hosseini. Au trecut mai mult de doi ani de cand am citit Splendida cetate a celor o mie de sori si am amanat Vanatorii de zmeie, asa cum lasi la masa cea mai buna bucata pentru mai tarziu. Stiam eu ce ma astepta, asa ca am apelat la ea cand mi se luase tot cheful de scris si de toate. Am facut rost de carte si mi-am pus-o in brate, in tihna, cu incetul…ca sa o savurez.

    Am vrut sa fie un citit cu incetinitorul dar apoi m-am luptat cu mine sa nu stau treaza doua nopti si sa mai las cartea din mana.

    Mare talent, mare har, mare scriitor!

    Cum or primi unii asa daruri, si altii doar firimituri?

    E o carte, da? Sunt randuri din litere, da? Si atunci cum se face ca niste cuvinte nepretentioase, aparent nelucrate, fara nu stiu ce figuri de stil si fara nu stiu cata elaborare, pot sa compuna asa o stare?

    Aparent, sau poate neaparent, Khaled Hosseini scrie foarte simplu. Nu are frazele complicate ale lui Orhan Pamuk, nu sunt lungi, nu sunt grele.

    Dar povestea…, dar efectul emotional…, te cutremura. Citesti si tremura muschii pe tine, scrasnesc dintii ca sa nu iasa tipatul de revolta, te doboara tristetea si curg siroaie din ochii tai. Nu poti sa crezi ca se poate intampla asa ceva, desi stii sigur ca da. Nu poti sa nu suferi, desi stii sigur ca este o poveste. O poveste ca toate povestile, care imbina realul cu imaginarul, dar asa de bine le amesteca, ca nu mai stii ce-i adevar si ce-i imaginatie.

    Ca este adevar, e clar. Nu cred ca degeaba s-o fi suparat pe el toata comunitatea afgana, ca a povestit lumii si a pus tara intr-o lumina negativa. Dar el a spus povesti universale, caci dementa nu s-a nascut in Afganistan, nu s-a aflat si nu va fi niciodata in monopolul acesteia.

    Dementa, paranoia si absurdul insotesc toate razboaiele si n-a fost loc pe lume sa nu-i fi adus tributul si jertfa.

    Cam asta simti si gandesti citind cartea aceasta. Si zau ca mare-i harul acestui om si tot respectul pentru toti scriitorii si darul lor. Darul de a te scufunda in alte lumi, darul de a te emotiona pana la lacrimi, de a te face o particica nevazuta dintr-un alt univers, dintr-o alta viata si dintr-o alta stare.

    Si de-acuma mai imi las niste timp pana la Si muntii au ecou, Khaled Hosseini este de savurat cu pipeta, scrie prea rar pentru noi. Am inteles ca splendida cetate va fi ecranizata. Ma intreb cum vor arata femeile, ma intreb cum or reusi actorii sa transmita toata acea bogatie fabuloasa de trairi si suferinta din sufletul lor.

    De data aceasta nu am vrut sa povestesc cartea, ci am vrut doar sa-mi scriu trairile. Sunt curioasa daca v-a placut, textul asta are vreun sens doar daca si voua va place Khaled Hosseini.

     

  • Eva Luna – Isabel Allende

    Eva Luna – Isabel Allende

    328846  Tot citind eu despre Isabel Allende dupa ce am terminat Caietul Mayei, imi propusesem ca urmatoarele carti scrise de ea sa fie Eva  Luna si Casa Spiritelor. Si uite ca o colega mi-a sarit in ajutor si mi-a imprumutat-o pe prima. Multumesc frumos, Elena!

    (mai mult…)

  • Caietul Mayei si Isabel Allende

    caietul-mayei_1

    Am citit Caietul Mayei la sfarsitul lunii ianuarie, in trei zile. Si a durat atata doar pentru ca mai aveam si alte treburi de facut. Altfel nu as mai fi lasat-o din mana. Nu am scris imediat recenzia – si rau am facut -, pentru ca nu aveam niciun pasaj selectat.

    Vi s-a intamplat asa ceva?

    Mie foarte rar.

    Sa citesti o carte si sa nu notezi niciun pasaj, nu am mai patit de ani intregi. Si daca vreti sa stiti de ce, acestea ar fi motivele:

    – te tine cu sufletul la gura si nu te poti opri din lectura;
    – este atat de intensa, incat nu poti decide ce sa alegi. Ai copia pagini intregi.

    Cel mai mic pret redus, pe care l-am gasit pentru aceasta carte este de 26,95 lei(link afiliat).

    Pentru ca imi parea rau sa las timpul sa treaca si sa nu scriu nimic despre carte, am reluat lectura hotarata sa notez cateva pasaje. Si patesc acelasi lucru: nu ma pot hotari la cateva si aproape o recitesc integral. Asta da, captivitate! 🙂 Foarte rar mi se intampla sa recitesc cartile, nu pentru ca nu mi-ar placea, ci pentru ca sunt atat de multe carti ce merita a fi citite si mie timpul nu prea imi permite aceasta.

    Inainte de a va relata ceva din povestea captivanta din Caietul Mayei, vreau sa va spun cateva lucruri despre autoarea cartii.

    Isabel Allende are o viata la fel de captivanta ca si cartile ei

    caietul-mayei_2

    Isabel Allende s-a nascut in Peru-Lima, in 1942 si a copilarit in Chile. Se scrie in multe locuri ca ar fi nepoata fostului presedinte chilian, Salvador Allende, dar pe site-ul personal-isabelallende.coma afirma ca presedintele i-a fost var. La doi ani dupa lovitura de stat din 1973 in urma caruia Salvador Allende a fost omorat si tara a intrat in regimul opresiv al generalului Pinochet, Isabel Allende s-a refugiat in Venezuela impreuna cu sotul si cei doi copii. A lucrat ca jurnalist timp de 15 ani.

    Pe data de 8 ianuarie 1981, afland ca bunicul ei este grav bolnav, a inceput sa-i scrie o scrisoare cu intentia de a-i indeparta gandurile de la durere si boala. Bunicul a decedat inainte de a citi scrisoarea, dar aceasta a devenit scheletul primului ei roman, Casa Spiritelor. Cartea a avut mare succes si cu toate ca a fost publicata la varsta de 40 de ani, a fost urmata de un sir de mai mult de 20 de lucrari.

    Au trecut 30 de ani de atunci, iar Isabel Allende a inceput fiecare carte intr-o zi de 8 ianuarie, rugandu-se de fiecare data sa-si gaseasca inspiratia si tonul cartii. Acum are 70 de ani si intr-un frumos interviu acordat publicatiei romanesti larevista.ro, marturiseste ca ar fi timpul sa se odihneasca. Dar nu prea ii iese, inca are multe povesti de scris.

    Dupa ce si-a croit o cariera literara stralucita, obtinand nenumarate distinctii si scriind 20 de carti care s-au  tradus in 35 de limbi si s-au vandut in 65 de milioane de exemplare, aceasta speciala doamna nu se poate opri din munca. Jos palaria!!!

    In viata personala a trecut prin multe momente si perioade dificile, cel mai greu de suportat fiind decesul fiicei ei in anul 1992. Urmatoarea carte, Paula, ii poarta numele si i-a fost dedicata. Tot in onoarea Paulei, a intemeiat o fundatie de caritate cu scopul protejarii femeilor si copiilor. Este casatorita a doua oara, cu un avocat si scriitor-William Gordon si din 1987 traieste in California. Are o familie numeroasa si multe personaje ale operei ei sunt inspirate din membrii de familie. Probleme cu drogurile, spre exemplu, au avut copiii vitregi.

    Ultima carte scrisa este RIPPER si a aparut recent in limba romana-la Humanitas, sub numele de Jocul Ripper.

    Caietul Mayei te tine cu sufletul la gura.

    In acest roman, Isabel Allende creeaza un sir de intamplari fascinante, ce te poarta alert, in diverse locuri si timpuri, printre personaje mai mult sau mai putin fantastice. Impleteste doua fire narative principale, cu altele mai putin dezvoltate, dar cu implicatii in viata de familie a personajului principal, Maya.

    Constructia cartii este facuta pentru a asigura succesul. A amesteca planuri diferite de actiune, locuri si persoane, a incadra in contextul unor drame colective cateva drame personale, a crea mister de familie si suspans intretinut cu fiecare pagina, este o formula a succesului la public. Dar cred ca aceste elemente nu ar duce la succes, daca nu ar fi scrise bine. Iar Isabel Allende reuseste sa le imbine cu maiestrie, incat nu ai lasa cartea din mana pana la ultima pagina.

    caietul-mayei_3

    Povestea contine jurnalul Mayei, o tanara ce tocmai se urca intr-un avion cu destinatia Chile, pentru a scapa de urmaritori si pericole. Bunica este cea care o duce la aeroport si o indeamna sa faca acelasi lucru pe care il mai facuse intre opt si cincisprezece ani, cand destinul i se sucise total:

    ” Vei avea timp din belsug sa te plictisesti, Maya. Profita ca sa scrii tampeniile monumentale pe care le-ai facut, poate asa o sa-ti fie totul mai clar.”

    Iar Maya incepe sa scrie cu o voce autoironica, despre toate aceste „tampenii monumentale”, intrerupandu-le pentru a descrie procesul de vindecare prin care trece in insula Chiloe din Chile. Acestea sunt cele doua planuri principale: imbolnavirea sau decaderea totala petrecuta in adolescenta din State si regasirea in linistea unui satuc de la marginea lumii. Planurile secundare sunt tesute prin povestile bunicii Nini si a lui Manuel-personajul alaturi de care traieste in Chiloe. Misterul este dat de legatura dintre acestia si va fi deslusit in finalul cartii.

    Maya a fost crescuta intr-un mod excentric de doua personaje pitoresti: bunica Nini si bunicul vitreg Popo:

    „Fata asta e retardata”, a decretat Nini descoperind cat de lente mi-erau progresele…..
    Eu nu eram deficienta mental, sustinea bunicul, ci imaginativa, lucru mai putin grav, iar timpul i-a dat dreptate, pentru ca de cum am terminat abecedarul am inceput sa citesc cu voracitate si sa umplu caiete intregi cu poeme pretentioase si cu istoria inventata a vietii mele, amara si trista. Descoperisem ca in scris fericirea nu serveste la nimic-fara suferinta nu exista poveste- si savuram in taina porecla „orfana”, pentru ca singurii orfani pe care-i stiam erau din carti si erau tare nefericiti”.

    Decaderea cumplita a Mayei incepe dupa moartea bunicului Popo si porneste din durerea profunda resimtita la pierderea acestuia. Pentru fata, atunci s-a daramat lumea.

    „A vrut sa moara acasa. Etapele s-au succedat exact in ordinea si la termenele prezise de Carolyn, dar tot ne-au luat pe nepregatite, caci si eu, si Nini tot mai speram o interventie divina care sa schimbe cursul nenorocirii. Moartea e pentru altii, nu pentru cei pe care-i iubim, nu pentru bunicul Popo care era centrul vietii mele, forta de gravitatie care sprijinea lumea; fara el de ce ma mai tin?, o sa ma ia vantul. ”Mi-ai jurat ca n-ai sa mori niciodata!” „Nu, Maya, am spus c-am sa fiu mereu alaturi de tine si am de gand sa ma tin de promisiune.”

    Urmeaza sirul tampeniilor: intrarea intr-o gasca foarte rea de la scoala, alcoolism, evadarea din clinica de dezalcoolizare, de unde ajunge fix printre drogati, in Las Vegas.

    „Leeman era un heroinoman atat de vechi, incat suporta doze care pentru alti oameni ar fi fost mortale.
    – Nu heroina ucide, ci stilul de viata al dependentilor, saracia, subnutritia, infectiile, murdaria, acele refolosite, mi-a explicat el.
    – Si-atunci, de ce nu ma lasi sa incerc?
    – Pentru ca o drogata nu mi-ar fi de folos.
    – Doar o data, sa vad cum e…
    – Nu. Multumeste-te cu ce-ti dau.
    Si-mi dadea: alcool, marijuana, halucinogene si pastile, pe care le inghiteam la gramada, fara sa-mi pese ce efect puteau avea, doar-doar m-or face sa scap de realitate, de vocea bunicii Nini care ma chema, de propriul meu corp, de frica de viitor. Singurele pastile pe care le recunosteam erau somniferele oranj, pilulele binecuvantate care-mi invingeau insomnia cronica si imi daruiau cateva ore de somn fara vise. Seful imi dadea voie sa prizez si cate o linie de cocaina, asta ca sa fiu vioaie si atenta la munca, dar imi interzicea cu strasnicie crackul, atat mie cat si gorilelor sale. Joe Martin si Chinezu’ aveau dependentele lor. „Porcaria asta e pentru ultimii distrusi”, obisnuia Leeman sa spuna cu dispret, numai ca acestia erau clientii sai cei mai fideli, pe care-i putea stoarce cum voia, obligandu-i sa fure si sa se prostitueze, sa se degradeze pentru urmatoarea doza. Am pierdut sirul acelor zombi care misunau pe acolo, adevarate schelete baloase si ulceroase, agitate, tremuratoare si transpirate, halucinati, somnambuli urmariti de voci si de goange care li se varau in toate orificiile corpului.”

    Lucrurile nu se opresc nici aici, se complica si mai tare, moment in care Isabel Allende introduce si un fir de roman politist. In fine, reuseste sa scape cu ajutor, iar bunica Nini este chemata sa o ia acasa.

    caietul-mayei_4jpg

    Din celalalt fir principal al actiunii – revenirea din insula din Chile, pasaje extrem de puternice sunt cele despre ororile suportate de Manuel in arestul din timpul dictaturii militare  a generalului Pinochet, cel care l-a inlaturat pe Salvador Allende.
     
    Parerea mea despre aceasta carte a fost vizibila din introducere- am citit-o pe nerasuflate aproape de doua ori, iar asta spune tot. Daca este sa caut si in partea critica din mine, atunci as spune ca toata aventura prin care trece Maya Vidal este putin exagerata. Nu imi parea necesar sa fie introduse atatea episoade dramatice, erau suficiente si mai putine. Pare cam neveridic, uneori. Scriitura este simpla si foarte usor de parcurs, pe alocuri cu truisme ce ar fi putut lipsi.

    Insa nimic din aceste negative cautate, sa le zic asa, nu mi-au oprit sau incetinit ritmul lecturii.  

    Caietul Mayei este o carte foarte alerta si captivanta, o vad potrivita pentru transpunerea intr-un film. Am citit-o cu sufletul la gura si cu gandul ca i-o voi recomanda neaparat fiului meu, cand va fi ceva mai mare. Iar voua v-o recomand fara nicio retinere, este o carte ce merita citita!

    As fi tare curioasa daca ati citit Caietul Mayei sau alte romane ale lui Isabel Allende si ce parere aveti. Eu am mai citit doar Despre dragoste si umbra si imi doresc sa urmeze si altele.

    Mihaela Damaceanu

  • Sfântul nebuniilor incipiente – Elif Shafak

    coperta 

    Nu Sfântul nebuniilor incipiente era următorul roman al lui Elif Shafak pe care doream să îl citesc, ci Cele 40 de legi ale iubirii. De fapt, după Bastarda Istanbulului îmi propusesem să citesc Lapte Negru, singura ei carte autobiografică, scrisă după naşterea primului copil, pentru că doresc să aflu mai multe despre această femeie care m-a fascinat. Dar sora mea îmi recomandase cu atâta entuziasm Cele 40 de legi ale iubirii, încât mă făcuse să mă răzgândesc.

    Plec deci la bibliotecă cu gândul de a împrumuta cartea de care ziceam şi acolo… dezamăgire! Nu este prima dată când doresc o carte şi nu o găsesc, aşa că aduc o mică critică bibliotecilor noastre, care din lipsă de fonduri probabil, achiziţionează câte două-trei exemplare dintr-o carte. Chiar trebuie să fii norocos sau foarte perseverent să găseşti ce îţi doreşti.

    După ce mi-am spus punctul de vedere critic la adresa bibliotecilor – acesta fiind şi motivul unei prea lungi introduceri, trecem la subiect, nu fără a vă sfătui ca atunci când mergeţi la o bibliotecă să vă blindaţi cu o listă de cărţi, în speranţa că măcar pe una dintre ele o veţi găsi. Există şi o parte bună în această stare de fapt, şi anume aceea că lumea citeşte, din motiv ce nu găsim cărţile, nu :)) 
    Şi acum să intrăm în subiect!
    Sfântul nebuniilor incipiente este prima carte scrisă de Elif Shafak în limba engleză, în perioada în care a locuit în Statele Unite, în timp ce preda la o universitate. Nu este de mirare deci, că acţiunea se desfăşoară în State şi personajele ei sunt imigranţi de origine arabă, veniţi la studii în America.
    „Şi totuşi, fiindcă barometrul suprem al diverselor griji turnate pe masă era un „un străin într-o ţară străină”, după ceva vreme conversaţia se îndrepta în mod ireversibil spre aria de interes comun:”Americanii!”.
    – Aţi văzut benzile alea de un galben ţipător cu ATENŢIE pe care le-au pus de jur-împrejurul bibliotecii? Am crezut că a fost înjunghiat cineva acolo sau ceva de genul ăsta, izbucni Piyu. Şi după aia am aflat că avertizau împotriva ploii ! ! !
    Atenţie la scări!” îţi sărea în ochi pe casa scărilor, „Atenţie: Tavan jos!” zăreai pe tavanul fiecărui etaj al Departamentului de Relaţii cu Studenţii. Pe ceştile de cafea scria: „Atenţie: Conţinut fierbinte!” iar pe fructe: „Mai bune coapte!”. Pe oglinzile laterale ale  maşinilor, etichete autocolante te informau: „Obiectele din oglindă sunt mai aproape decât par!”, iar uşile autobuzelor publice te avertizau că: „S-ar putea să se deschidă!”. Numai în America vedeai indicatoare care anunţau: ALUNECĂRI DE ZĂPADĂ…”
    Începe brusc, aşa cum a făcut în fiecare roman pe care l-am citit, cu un capitol intitulat: „S-a apucat din nou de băut”

    „În bar n-au mai rămas decât doi clienţi. Doi doctoranzi ale căror studii şi chirii depăşesc cu mult bursele lor, amândoi străini în acest oraş, amândoi din ţări musulmane.
    În ciuda asemănării lor aparente şi a faptului că sunt prieteni buni, e posibil să nu aibă prea multe în comun, cel puţin nu în acest moment, nu la ora 2:36 dimineaţa, când unul din ei e beat criţă, iar celălalt la fel de treaz ca întotdeauna. Stau unul lângă altul, într-un contrast din ce în ce mai izbitor, de ore întregi. Mai precis, de cinci ore.”

    Temele centrale ale discuţiei dintre cei doi doctoranzi se dovedesc a fi: patima lui Omer pentru alcool şi Gail, despre care aflăm mai târziu că este soţia lui Omer. Apoi Elif Shafak se întorce în timp pentru a ne-o prezenta pe Gail pe vremea când era o tânără studentă timidă, ce se străduia să îşi depăşească emoţiile şi teama de a interacţiona cu ceilalţi. Avea o geantă plină de banane şi ciocolată – hrana ei continuă… Era brunetă, cu un păr foarte bogat, nu neapărat frumoasă, cât interesantă.

    Şi ne plimbă pe parcursul câtorva ani, povestind evoluţia lui Gail, a lui Omer şi a prietenilor lui-Abed şi Piyu. Evoluţie care nu este neapărat bună, care nu duce spre ceva măreţ, ci pur şi simplu prezintă viaţa câtorva prieteni, colegi de apartament în America, unde veniseră să-şi continue studiile. Fiecare are cel puţin o problemă şi în finalul cărţii fiecare rămâne cu aceeaşi problemă. Cu o singură excepţie: cineva nu va mai rămâne.

    Ca întotdeauna, mă abţin să povestesc romanul, doresc doar să stârnesc interesul pentru cărţile pe care le-am citit şi mi-au plăcut.
    Cartea este scrisă cam după acelaşi tipar: personaje ciudate, dificile, cu probleme de adaptare, copleşite de tristeţe şi/sau întrebări, oameni care-şi caută sensul şi locul în viaţă. Dintre aceste personaje, unul moare la finalul cărţii. Acest scenariu se repetă în fiecare din cărţile ei, este probabil formula cu care îşi consacrează succesul. Dramă, misticism, oameni inadaptaţi şi sacrificiul suprem al unuia dintre ei, poate pentru ca ceilalţi să poată merge mai departe…cu viaţa. Dar nu neapărat, poate că sacrificiul nici nu are vreun scop anume, poate pur şi simplu este un dat al vieţii unora.
    Primul roman pe care l-am citit –Onoare, mi-a lăsat o impresie foarte puternică şi mi-a plăcut cel mai mult. Poate că era primul impact cu stilul scriitoarei, cu viaţa marcată de melancolie şi misticism a turcilor, cu o poveste cu impact puternic în societatea turcă, cu o problemă MARE a societăţii turce, de fapt.

    Următorul pe lista preferinţelor a fost Bastarda Istanbulului. Sfântul nebuniilor incipiente nu pot spune că mi-a adus aceeaşi bucurie. Parcă îi lipseşte puţin firul acţiunii. Dar asta o spun acum, după ce am terminat cartea, mai ales prin comparaţie cu celelalte. Altfel, stilul ei de a scrie este acelaşi şi personal îl consider foarte agreabil. Nici nu ştiu ce să spun că îmi place atât de mult la felul cum aşterne cuvintele: simplitatea şi uşurinţa cu care curg, tristeţea ce există de multe ori în ele, realismul descrierilor, deşi romanele îi sunt populate de oameni ciudaţi şi de fapte mai puţin normale, mi-e greu să definesc…

    Dar de câte ori îmi pică în mână ceva scris de ea, se creează imediat şi rapid un interes. Pe mine mă captivează textul ei, aşa am păţit şi când am redeschis cartea pentru a nota citatele alese.

    Şi asta chiar dacă  Sfântul nebuniilor incipiente nu rămâne în topul preferinţelor.

    Mihaela Dămăceanu    

  • Un interviu extraordinar

    Dragele mele, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am bucurat extrem de mult când am citit la Claudia, acest interviu cu Lisa See. M-am bucurat enoooorm pentru Claudia, pentru noi bloggerii şi pentru români. Căci trebuie să recunosc că nici prin cap nu mi-a trecut, ca o scriitoare de un asemenea calibru să fie atât de amabilă încât să acorde un interviu unui blogger român. Unui blogger care munceşte foarte mult, pe care îl admir de atâta vreme, dar tot nu credeam că aşa ceva se poate.
    Dimineaţa la prima oră, când am văzut postarea în blogroll, clickul meu a fost instictiv. Am citit, m-am bucurat mult şi nu am apucat să scriu vreun rând, căci trebuia să fug spre serviciu. Dar mi-am propus de pe drum să scriu acest articol şi să vi-l recomand şi vouă. 
    Repet, nu ştiu ce veţi crede voi, dar mie mi-a părut un lucru extraordinar, un lucru deosebit să obţii un asemenea interviu şi m-am simţit puţin mândră că blogosfera noastră se poate lăuda cu aşa ceva. Mi-ar plăcea mult să-l citiţi şi să vă bucuraţi şi voi, este frumos scris şi ne dezvăluie lucruri despre scriitoare pe care nu le ştiam.
    Măturisesc cu jenă, că nu am apucat să citesc vreo carte scrisă de Lisa See, chiar dacă îmi doream de mult.
    Acest interviu m-a convins să o fac şi sigur voi lua în curând o carte de-a ei!
    A, şi m-a emoţionat mult acest pasaj:
    Lisa: Primul lucru pe care aş dori să vi-l spun este MULŢUMESC pentru că îmi citiţi cărţile. Nici nu ştiţi cât de minunat este acest lucru pentru mine. Stau de obicei singură în camera mea în faţa computerului. Scriu, scriu, scriu. Cum lucrez şi mă pierd în imaginaţia mea, e greu să îmi închipui – sau chiar să cred – că există oameni în cealaltă parte a lumii care poate îmi vor citi cărţile. E absolut copleşitor. Aşa că vă mulţumesc din nou. Şi încă un lucru. Sper ca într-o bună zi editorul meu să mă aducă în România aşa încât să vă pot întâlni pe voi toţi.”
    Mulţumim Lisa, mulţumim Claudia şi felicitări din tot sufletul!
    Mihaela Dămăceanu 
  • Splendida cetate a celor o mie de sori

    Continui seria cărţilor despre lumea islamului, cu „Splendida cetate a celor o mie de sori” cu care facem un emoţionant popas în mult încercata ţară a afganilor, alături de un alt povestitor măiastru- Khaled Hosseini.
    Greu de spus de ce mă atrag atât de mult cărţile acestei lumi, cu tot dramatismul, problemele şi chiar tragismul lor.

    În încercarea de a găsi o explicaţie, am să pornesc de la un comentariu pe care l-am primit la  postarea despre Elif Shafak, ca replică la afirmaţia mea că lumea islamică îmi pare fascinantă:

     „Eu nu am citit cartea, dar vă pot spune că ‘honor killing’ se practică (nu găsesc alt cuvânt) oriunde în lumea asta. Uneori sunt si eu fascinată de lumea lor, dar când întâlnesc astfel de situaţii nu mă mai fascinează nimic. Aş putea spune că sunt fascinată de cultura lor. Doresc să învăţ limba arabă pentru practicalitate. Am lucrat cu femei din lumea arabă, unele dintre ele nu se pot întoarce în ţara lor pentru că riscă pedeapsa cu moartea. Am întâlnit o studentă, afgană, fericită că mama ei a reuşit să fugă şi astfel ea să poată primi o educatie în UK. În ţara ei nu ar fi putut avea asa ceva, plus că ar fi fost obligată să se căsătorească cu cine i se dicta. Am fost la o conferinţă despre ‘honor killing’ şi e înfiorător. Am vizionat un documentar în care femei tinere locuiau in refugii pentru femei, în ţările lor, şi nu puteau ieşi de acolo pentru că riscau să fie omorâte. Una dintre ele rămăsese însărcinată ca urmare a unui viol. Pentru salvarea onoarei familiei, satul şi mama ei au bătut-o cu picioarele pentru a avorta copilul. E înfiorător.

    Mihaela”

    Din păcate, eram în concediu când am citit acest sensibil comentariu, într-un Internet cafe în care intrasem să verific într-o oră tot ce se întâmplase în lipsa mea, aşa că nu am putut răspunde. O fac  acum, cu multă întîrziere, cu speranţa că Mihaela va citi vreodată aceste rânduri, pentru a-i spune că empatizez total cu ceea ce a scris şi că la fel ca atunci când am citit cărţile despre care am scris, m-am înfiorat citind şi comentariul ei.

    Fascinaţia mea pentru lumea islamică îşi are izvoarele în poveştile Şeherezadei şi am simţit-o din nou pulsând când am vizitat Turcia, singura ţară a acestui spaţiu în care am ajuns. În plimbările făcute pe micile şi întortochiatele străduţe ale Istanbulului, printre tarabele cu fructe şi legume colorate, pe lângă case dărăpănate în faţa cărora stăteau femei în şalvari, admiram câte o moschee sau un vârf de minaret. O chemare a muezinului îţi amintea că nu eşti de-al locului, un pescăruş te chema spre mare, un grup de copii striga şi vorbea într-un grai neînţeles. Iar fascinaţia despre care vorbeam are legătură exact cu aceste aspecte-este mai mult o curiozitate şi o atracţie izvorâtă din încercarea de a înţelege o lume cu totul altfel, o lume misterioasă, exotică, bazată pe alte coordonate şi repere.

    Şi atracţia aceasta persistă tocmai pentru că nu pot înţelege multe aspecte ale vieţii lor, aşa cum cred că se întâmplă multor femei din afara spaţiului musulman. Şi probabil că noi, nu numai că niciodată nu vom putea înţelege modul în care sunt tratate femeile musulmane, dar nici nu vom putea avea altă reacţie decât REVOLTĂ.   

    Căci da, Mihaela, ESTE ÎNFIORĂTOR ŞI CÂND CITEŞTI DESPRE AŞA CEVA! Sunt sută la sută de acord cu tine!

    Dar mă întreb OARE CUM O FI CÂND LE TRĂIEŞTI?

    Exact din acest motiv vă recomand să citiţi această carte. Pentru a încerca să înţelegeţi această altă lume şi pentru a afla cum este acolo. Chiar dacă este ÎNFIORĂTOR, chiar dacă este tot lectură, ceea ce înseamnă că tot o cunoaştere limitată vom obţine. Dar cred că este cea mai bună dintre cunoaşteri, căci un mare scriitor va izbuti mult mai bine decât tratatele de istorie să te facă să înţelegi o altă lume şi un alt spaţiu cultural. Şi prefer să mă limitez la această cunoaştere.

    Aşadar, cartea este înfiorătoare, copleşitoare şi nu este pentru oameni care doresc să-şi păstreze confortul emoţional. Pentru că zguduie puternic, dar paradoxul este că ne face să mulţumim pentru viaţa noastră, pentru locul şi ţara în care trăim, pentru tot ce avem şi am primit fără niciun efort.
      
    Ca de fiecare dată, voi încerca să nu povestesc cartea, ci doar să vă incit să o citiţi, dacă nu aţi făcut-o deja.

    Splendida cetate a celor o mie de sori este dedicată tuturor femeilor din Afganistan şi începe emoţionant arătându-ne ce a simţit Mariam când a aflat că este harami:

    coperta cartii splendida cetate a celor o mie de sori

    „- Eşti o harami mică şi prostovană. Cu asta m-am ales după câte-am îndurat. Cu o harami mică şi prostovană, care-mi face praf amintirile de familie.
    În acel moment, Mariam nu a înţeles. Nu ştia ce înseamnă acest cuvânt, harami-copil din flori. Nu era destul de mare ca să îşi dea seama de nedreptate, ca să înţeleagă că vinovaţi  nu sunt decât creatorii copilului harami, şi nu copilul harami, al cărui unic păcat nu este decât acela de a se fi născut. Totuşi, din felul în care a pronunţat nana cuvântul, Mariam a ghicit că este un lucru urât şi dezgustător să fii harami, precum o insectă, precum gândacii care colcăiau peste tot prin kolba şi pe care nana îi vâna, tunând şi fulgerând.
    Mai târziu, când s-a făcut mai mare, a priceput. O durea mai ales felul în care nana îi arunca cuvântul în faţă, ca pe un scuipat. Atunci a înţeles ce vrea să spună nana, că un harami este ceva nedorit; că ea, Mariam, este o persoană nelegitimă, care nu va putea niciodată ridica vreo pretenţie legitimă asupra lucrurilor pe care le au alţi oameni, lucruri cum ar fi dragostea, familia, căminul şi poziţia socială.”
    Prima parte a cărţii se desfăşoară în această kolba-casă din chirpici, înconjurată de sălcii, construită într-un luminiş de la marginea unui sătuc de lângă Herat-oraş ce fusese odată „leagănul culturii persane, locul în care îşi dădeau întâlnire scriitorii, pictorii şi sufiştii”. Acolo îşi petrece zilele Mariam, alături de mama ei-nana, aşteptând toată săptămâna vizitele lui Jalil. Jalil era tatăl lui Mariam, unul dintre cei mai bogaţi oameni din Herat, ce avea trei soţii şi nouă copii legitimi, pe care Mariam nu îi cunoştea. Deşi nu era niciodată luată în familia lui şi nici măcar nu văzuse vreodată cinematograful al cărui proprietar era tatăl ei, Mariam îl iubea mult pe acesta şi îi sorbea cuvintele vesele şi calde ce îi povesteau despre splendidul Herat şi artiştii ce trăiseră acolo cu sute de ani în urmă. Timp de cincisprezece ani din viaţă, Mariam nu va părăsi această kolba, nu va vedea Heratul şi îşi va petrece zilele în aşteptarea vizitelor de joi, ale lui Jalil şi ale lui hogea Faizullah, dascălul de Coran al satului.
    De cealaltă parte nana, era o fire posacă şi permanent tristă. Nu se putea abţine să nu îl înţepe pe Jalil, dar întotdeauna o făcea când el lipsea. Fusese slujnică în casa acestuia până când i se umflase burta. Atunci, „oftatul indignat al familiei lui Jalil a aspirat tot aerul din Herat” şi au pus-o să-şi strângă lucrurile.
    „-Ştii ce le-a spus nevestelor, ca să se apere? Că m-am băgat în sufletul lui. Că a fost vina mea. Didi?
    Ai înţeles? Asta înseamnă să fii femeie pe lumea asta.
    Apoi a pus jos castronul cu mâncarea pentru găini. Cu un deget, i-a ridicat bărbia lui Mariam.
    -Uită-te la mine, Mariam.
    Mariam a ridicat privirea în silă.
    -Bagă bine la cap, fata mea: precum acul unei busole care arată nordul, degetul acuzator al bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Întotdeauna. Să ţii minte, Mariam”
    Şi a ţinut minte, săracă, căci şi de-ar fi vrut să nu ţină, viaţa i-a amintit cu vârf şi îndesat. În ziua în care împlineşte cincisprezece ani, pleacă singură la Herat să-l caute pe Jamil. Acesta promisese că o va duce la cinematograf, dar nu mai venise. Ajunsă în faţa locuinţei lui, iubitul, bunul şi veselul ei tată, nu o primeşte în casă şi o lasă să doarmă toată noaptea pe stradă. Mariam se încăpăţânează să nu plece, convinsă fiind că o va primi. Dimineaţă îl vede pe fereastră şi realizează că nu fusese plecat aşa cum i se spusese, ci că nu o primise, preferând să o lase să doarmă pe stradă.
    Nu vreau să vă povestesc mai departe, am vrut doar să vă stârnesc curiozitatea şi să vă introduc în atmosfera cărţii. Urmează situaţii şi mai rele decât ce am povestit până aici, orori de-a dreptul, care s-au petrecut cu adevărat în Afganistan, chiar dacă această carte nu este inspirată după un poveste reală. Dar Khaled Hosseini spune că întâmplările cărţii sunt reale, iar el a ţesut povestea cărţii, adunând laoalaltă situaţii şi întâmplări disparate.
    Aş putea să spun toată povestea, dar nu vreau să mai fur din farmecul cărţii. În plus, pentru cei ce doresc să ştie toată povestea, aceasta este deja scrisă de Andreea. Eu sunt genul care nu vrea să ştie firul întâmplărilor înainte de a citi cartea şi de aceea nici nu am citit recenzia Andreei până nu am închis ultima pagină din Splendida cetate a celor o mie de sori.
    Am notat o mulţime de citate şi deşi am scris prea mult, tot nu pot să nu-l includ şi pe următorul, căci m-au trecut fiorii citindu-l. Este vorba de mesajul transmis populaţiei de către talibani, la venirea lor la conducerea ţării:
    „Watanul-ul nostru se va numi de-acum Emiratul Islamic al Afganistanului. Vor intra în vigoare următoarele legi:
    Toţi cetăţenii trebuie să se roage de trei ori pe zi. Dacă a venit ora rugăciunii şi veţi fi prinşi făcând altceva, veţi fi bătuţi.
    Toţi bărbaţii îşi vor lăsa bărbile să crească. Lungimea corectă este de cel puţin un pumn încleştat sub bărbie. Dacă veţi încălca această prevedere, veţi fi bătuţi.
    Toţi băieţii vor purta turbane. Băieţii din clasa întâi până în clasa a şasea vor purta turbane negre, cei din clasele mai mari, albe. Toţi bărbaţii vor purta veşminte islamice. Gulerele de la cămăşi vor fi închise la nasturi.
    Cântatul este interzis.
    Dansul este interzis.
    Jocurile de cărţi, de şah, pariurile şi înălţarea zmeielor sunt interzise.
    Scrierea de cărţi, vizionarea de filme şi pictarea de tablouri sunt interzise.
    Dacă deţineţi papagali, veţi fi bătuţi. Păsările vor fi omorâte.
    Dacă veţi fura, vi se va tăia mâna de la încheietură. Dacă veţi fura din nou, vi se va tăia laba piciorului.
    Dacă nu sunteţi musulmani, nu vă rugaţi în locuri în care puteţi fi văzuţi de către musulmani. Dacă o veţi face, veţi fi bătuţi şi veţi fi băgaţi la închisoare. Dacă veţi fi prinşi că încercaţi să convertiţi un musulman la credinţa voastră, veţi fi executaţi.
    Atenţie, femei:
    Veţi sta tot timpul în casele voastre. Nu este cuviincios ca femeile să bată străzile fără rost. Dacă ieşiţi afară, este obligatoriu să fiţi însoţite de un mahram, o rudă bărbat. Dacă veţi fi prinse singure pe stradă, veţi fi bătute şi trimise acasă.
    Nu vă veţi arăta, în nicio împrejurare, chipul. Când veţi ieşi, vă veţi acoperi cu burqa. Dacă nu vă veţi supune, veţi fi bătute crunt.
    Produsele cosmetice sunt interzise.
    Bijuteriile sunt interzise.
    Nu veţi purta haine provocatoare.
    Nu veţi vorbi decât dacă veţi fi întrebate.
    Nu veţi privi bărbaţii în ochi.
    Nu veţi râde în public. În caz contrar, veţi fi bătute.
    Nu vă veţi da cu ojă pe unghii. Dacă o veţi face, veţi pierde un deget. 
    Fetelor le este interzis să meargă la şcoală. Toate şcolile de fete vor fi închise imediat. Dacă veţi încerca să deschideţi o şcoală de fete, veţi fi bătuţi, iar şcoala va fi închisă.
    Femeilor le este interzis să muncească.
    Dacă veţi fi găsite vinovate de adulter, veţi fi omorâte cu pietre.
    Ascultaţi. Ascultaţi cu atenţie. Supuneţi-vă. Allah-u-akbar.”

    sursa

    Khaled Hosseini s-a născut pe 4 martie 1965 în Kabul-Afganistan, într-o familie nobilă de origine paştună. Tatăl era diplomat iar mama profesoară de limba persană ce se trăgea din familia Mohammadzai, aflată la conducerea ţării în vremea copilăriei scriitorului. În acea perioadă femeile nu aveau în Afganistan soarta crudă ce a urmat timp de 30 de ani, când s-a ajuns până la interzicerea dreptului de a urma şcoli.
    Când scriitorul avea 11 ani, familia s-a mutat în Franţa, unde tatăl său obţinuse un loc de muncă. Întrucât nu s-au mai putut întoarce în ţara natală datorită evenimentelor de acolo, părinţii au decis să ceară azil politic în Statele Unite, la scurt timp după ocupaţia sovietică. Fiind oameni cu multă onoare, nu au dorit să trăiască din ajutorul social plătit de statul american, astfel încât tatăl lui s-a angajat ca şofer de taxi iar mama a spălat vase într-un restaurant.

    Scriitorul a studiat biologia şi apoi a schimbat cariera, urmând facultatea de medicină. A lucrat ca medic doar 10 ani, renunţând să mai profeseze la scurt timp după apariţia primului său roman, Vânătorul de zmeie. Aceasta, şi apoi Splendida cetate a celor o mie de sori, au fost best-selleruri ce au dominat zeci de săptămâni topurile americane de vânzări. Următoarea carte publicată a fost Şi munţii au ecou. Toate trei au fost traduse şi la noi. 

    În această carte, Khaled Hosseini încearcă să dea un răspuns miilor de femei occidentale, ce s-or fi întrebat de nenumărate ori, cum o fi viaţa femeilor ce împart acelaşi soţ. Sincer vorbind, nu ştiu dacă scriitorul a avut în intenţie acest răspuns când a pornit povestea, ci cred că mai degrabă a dorit să scrie despre o extraordinară prietenie. O prietenie între două femei provenind din medii foarte deosebite, aduse de o soartă prea puţin îngăduitoare, în situaţia de a fi soţiile aceluiaşi bărbat.
    După ce am terminat Splendida cetate a celor o mie de sori, mi-am amintit de bunul obicei pe care îl avea odată editura ce publica colecţia „Biblioteca pentru toţi” de a include o prefaţă la fiecare carte. Obişnuiam să le citesc şi aflam multe date despre carte şi biografia autorului. Păcat că nu se mai practică, erau scrise cu mult profesionalism şi le simt lipsa. Dar nu mi-am pierdut obiceiul de a mă documenta la sfârşit despre fiecare lectură ce mi-a plăcut şi am apelat iarăşi la marele GOOGLE. S-a scris foarte mult despre această carte şi despre Khaled Hosseini şi ar merita să fie menţionate foarte multe surse. Din păcate nu le pot cuprinde pe toate, dar dacă doriţi mai puteţi trece voi în comentarii.

    Eu recomand celor ce doresc să citească şi alte recenzii:
    Andreea a povestit toată cartea pentru că nu a vrut să o uite. Noi toţi cei care dorim acelaşi lucru, ştim de-acuma unde vom reveni că să ne amintim;
    – tot la cuvântul splendid, folosit şi în titlul cărţii, apelez pentru a descrie recenzia scrisă de Mădălina Haiducu pe societatesicultura.ro;
    Mara a sintetizat foarte bine gândurile de recunoştinţă ale femeilor, ba chiar ale tuturor românilor, ce apar la lectura acestei cărţi.

    După cum am spus şi mai sus, am petrecut un număr considerabil de ore pentru a scrie acest material, cel mai lung de pe acest blog. De aceea, sper că nu vă veţi supăra pe mine dacă îndrăznesc să vă rog să-mi acordaţi şi voi câteva secunde pentru a da un click pe unul din butoanele de mai jos, dacă v-au plăcut rândurile scrise. În felul acesta îmi întindeţi o mână de ajutor, distribuind articolul prietenilor voştri şi ajutaţi la popularizarea unei cărţi fantastice ce merită citită de cât mai multă lume.
    Mulţumiri speciale tuturor celor ce o vor face, dar mulţumirile mele se îndreaptă oricum, către toţi cei ce mi-au acordat timp preţios citind aceste rânduri şi gânduri!

    Dar mai presus de orice altă intenţie, rândurile scrise au încercat să vă convingă să citiţi cartea. Eu am găsit aici un răspuns la o întrebare pe care mi-am pus-o de multe ori, referitoare la cum or putea suporta femeile musulmane să împartă acelaşi soţ. Sincer vorbind, nu ştiu dacă scriitorul a avut în intenţie acest răspuns când a pornit povestea, ci  mai degrabă a dorit să scrie despre o extraordinară prietenie. O prietenie între două femei aduse de o soartă prea puţin îngăduitoare, în situaţia de a fi soţiile aceluiaşi bărbat. Şi este remarcabil cât de bine a putut înţelege şi descrie un bărbat, psihologia nu a unei femei, ci a două, şi acestea foarte diferite.

    Citiţi Splendida cetate a celor o mie de sori, ar fi mare păcat să rataţi această extraordinară carte.

    Mihaela Dămăceanu   
  • Bastarda Istanbulului

    sursa

    După ce a publicat Bastarda Istanbulului, Elif Shafak a fost acuzată în 2006 de „ofensă la adresa identităţii turce”, conform art. 301 din Codul Penal Turc. Acuzaţiile au fost bazate pe cuvintele unor personaje armene din roman şi ar fi putut fi condamnată la trei ani de închisoare, dacă acestea nu ar fi fost retrase. Scriitoarea îşi încheie ediţia în limba engleză a acestei cărţi, cu un mic capitol de „MULŢUMIRI” adresate atât familiilor armene şi turce, care i-au „împărtăşit poveştile lor personale, în ciuda dificultăţii de a-şi aminti un trecut dureros” cât şi celor ce au contribuit la retragerea acuzaţiilor:”am fost destul de norocoasă să primesc un sprijin enorm de la mulţi oameni, atât prieteni, cât şi necunoscuţi, de naţionalităţi şi religii diferite. Le datorez mai mult decât aş putea spune vreodată.”

    Cartea este la ofertă şi se poate cumpara de aici.

    Scriitoarea a făcut cunoştinţă cu problema armenilor în copilărie, observând cum cuvântele armean sau armeni, erau pronunţate cu voce joasă, într-un fel misterios. De câte ori întreba femeile din familie de ce vorbesc în acest fel despre armeni, nimeni nu îi oferea un răspuns şi mereu se schimba subiectul. Într-unul din articolele publicate după apariţia acestei cărţi, spunea că bunicile şi mătuşile din Turcia, sunt singurele martore ale acestor evenimente şi că această „memorie colectivă” nu trebuie să se piardă. Aş spune că a avut grijă să nu se întâmple acest lucru, investigâng şi căutând familii de armeni şi turci ce trăiseră pe viu întâmplările care stârneau în femeile turce sentimentul de vinovăţie ce le oprea să povestească ce s-a întâmplat.
    Dar să ne lămurim despre ce este vorba.

    Genocidul impotriva armenilor
    Sursa
    Genocidul împotriva armenilor a avut două etape, cea mai cruntă fiind cea din 1915, când au fost omorâţi în jur de un milion şi jumătate de armeni(numărul victimelor diferă în funcţie surse). 
    Genocidul armean nu a fost recunoscut de Turcia, acesta fiind motivul pentru care scriitoarea dovedeşte curaj publicând cartea şi totodată unul dintre motivele pentru care Turcia nu a fost primită în Uniunea Europeană. O părere avizată asupra acestui subiect, am găsit într-un articol scris de Vladimir Tismăneanu, pe care îl puteţi citi aici.
    La fel ca în Onoare, subiectul este o problemă dificilă a societăţii turce. Dar Elif Shafak are o măiestrie extraordinară în a scrie poveşti iar textul ei curge la fel de uşor ca oricare din poveştile de căpătâî ale copilăriei noastre. Pe cât de gravă şi serioasă este tema cărţii, pe atât de cursivă şi lină este citirea acesteia. Rar mi-a fost dat să găsesc cărţi ce izbutesc să mă captiveze de la primele rânduri:
    A fost  odată ca niciodată
    Pe când creaturile Domnului
    Erau nenumărate precum boabele de grâu,
    Iar a vorbi prea mult era un păcat…
    Începutul unei poveşti turceşti…
                      şi al uneia armeneşti
    CAPITOLUL UNU
    Scorţişoară
    Să nu blestemi lucrurile care cad din cer. Nici măcar ploaia. Orice ar cădea, aricât de tare ar turna, oricât de îngheţată ar fi lapoviţa, nu trebuie să rosteşti niciodată vreo blasfemie împotriva celor pe care cerul ni le-ar putea hărăzi. Toată lumea ştie lucrul ăsta. Până şi Zeliha.
    Şi totuşi, iat-o în prima vineri in iulie, mergând pe trotuarul ce se strecura pe lângă traficul blocat fără speranţă; grăbindu-se spre o întâlnire la care întârziase deja, înjurând ca un birjar, afurisind pietrele sparte din pavaj, tocurile ei înalte, bărbatul care o urmărea, şoferii care claxonau frenetic, deşi faptul că larma nu avea nici un efect asupra deblocării traficului era deja o realitate urbană, întreaga dinastie otomană care cucerise odinioară oraşul Constantinopole şi apoi persistase în greşeala sa şi, o, da, ploaia…blestemata asta de ploaie de vară”. 
    Aşa începe acest roman fascinant şi s-ar crede că întâlnirea la care se duce Zeliha, ce devine ulterior „mătuşa Zeliha”, este una amoroasă. Dar nu este aşa, ci este locul în care ajung uneori femeile, DUPĂ o întâlnire amoroasă.
    În ciuda temei grave a cărţii, aceasta nu este nicidecum un tratat de istorie dificil, ci un roman care se citeşte cu sufletul la gură, cu o intrigă la fel de bine construită ca într-un roman poliţist. În stilul ei caracteristic, ne plimbă prin lume, de data aceasta  împletind destinele a două familii: una armeană-Tchakhmakhchian şi una turcă-Kazanci, pe parcursul a patru generaţii.

    Mare parte a acţiunii se desfăşoară în Istanbul, într-un konac în care locuiesc patru surori, alături de mama, de petite-ma, de bastarda Asya şi de Sultan al V-lea. După cum observaţi nu există niciun bărbat în acea casă cu patru generaţii de femei, căci în familia Kazanci era obiceiul ca bărbaţii să moară în jurul vârstei de  de 40 de ani. Singurul bărbat în viaţă-Mustafa, plecase în America cu speranţa că va devia astfel cursul destinului. Acolo se căsătoreşte cu Rose, ce îl alege din dorinţa de a se răzbuna pe familia armeană a fostului ei soţ, cunoscând resentimentele acestora faţă de turci.

    Fiica lui Rose-Armanoush Tchakhmakhchian decide să meargă la Istanbul, pentru a găsi casa în care trăise puternica ei bunică şi a înţelege mai bine problemele trecutului, atât de prezente în memoria familiei ei şi a întregii comunităţi armene. Nu povestesc mai mult, vă las pe voi să descoperiţi legăturile dintre cele două familii, personajele ciudate dar simpatice, modul în care cele două comunităţi se raportează la tragismul istoriei şi soluţia prezentată de Elif Shafak.
     Am mai scris despre frumoasa Elif Shafak şi cred că a fost evident cât de mult mi-a plăcut scriitura ei. Mi-am dorit să mai citesc şi altceva, şi dorinţa persistă în continuare. Se întâmplă uneori, să nu mai fii la fel de entuziasmat când citeşti o a doua carte a unui autor. Ţi se poate părea că nu mai are acelaşi farmec, că romanele seamănă şi nu mai regăseşti fascinaţia primului contact. Nu este cazul ei, căci îmi doresc la fel de mult să citesc în continuare cât mai mult din ce a scris. Următoarea pe listă ar fi „Lapte negru”, singurul roman autobiografic- în care relatează propria depresie postnatală. Am aflat că i-a fost greu să mai scrie, după ce a avut primul copil. Până atunci, îşi dedicase viaţa literaturii. Spunea că atunci când scria un roman, nu mai ştia de nimic în jurul ei, timp de câteva luni. Apariţia copilului nu-i mai permitea luxul unei astfel de abordări şi sunt foarte curioasă să aflu cum a reuşit să îmbine până la urmă, cele două aspecte atât de importante ale vieţii: meseria căreia îi dedicase totul şi condiţia de mamă. Să nu uităm că provine dintr-o societate în care rolul mamei este ceva aproape sacru, în care femeile îşi dedică integral viaţa copiilor şi nu scrisului. Provine dintr-o societate pe care o iubeşte, în ciuda vieţii internaţionale pe care o duce. Într-un alt interviu, spunea că viaţa ei este ca un compas. Un picior este adânc înfipt în Istanbul, iar celălalt descrie un cerc prin lume. Aşa îmi par şi cele două romane pe care am avut bucuria să le citesc. Indiferent cât ne plimbă prin lume, problemele abordate sunt ale societăţii turce, probleme despre care va continua să scrie, indiferent unde se va găsi.

    Probabil, cu speranţa că se vor rezolva.

    Mihaela Dămăceanu

  • Cum am găsit timp de citit

    sursa

     V-am spus vreodată că îmi place să merg cu maşina? Atât de mult, încât pe vremea în care visam cu jind la statutul, celebritatea şi prestanţa atât de invidiatei poziţii de student, îmi propusesem ca prima treabă serioasă pe care o va avea respectiva, când va ajunge şi ea pe podiumul studenţimii, să fie…plimbatul cu troleibuzul? Să nu râdeţi, că mai urmează! Şi nu doar cu trolebuzul, ci şi cu tramvaiul şi la fel cu autobuzul.
    Adică, îmi propusesem eu, ca atunci când voi ajunge în colosala capitală, să merg cu câteva maşini, trolee, tramvaie, de la un capăt la altul al oraşului, pe tot traseul, să nu scap nimic. Şi aveam şi o motivaţie serioasă, alta decât plimbarea cu maşinile: trebuia să cunosc oraşul, ca nu cumva să mă rătăcesc în el.
    Şi care-o fi legătura cu cititul? vă întrebaţi acum cu exasperare…
    Păi, este, că de dragul plimbatului cu maşina, nu citeam eu. Adică, nu mai citeam eu.
    Că-mi plăcea atât de mult, şi îmi place în continuare, din motiv ce nu sufăr deloc că nu mai avem autoturism propriu şi personal, şi circul bine merci cu R.A.T.B.-ul, dacă s-o mai numi aşa. R.A.T.B. ne-R.A.T.B., pe mine el mă plimbă şi mă leagănă încetişor şi mă lasă în pace cu gândurile mele, liniştită eu cu ele. Mă mai supără pe mine uneori, câte un parfum sau opusul lui, câte o aglomeraţie, dar nu-i nimic, unde mai am eu linişte să cuget, în altă parte decât în autobuz? Niciunde, sau ar mai fi undeva, dar prefer să nu amintesc pe blog de locul acela.
    Asta cu liniştea a fost până într-o zi când m-a copleşit ruşinea faptului că nu mai citeam o carte. Cititul cărţilor fiind şi el o pasiune şi o bucurie. Adică, cam demult fusese aşa, că mai nou cititul era doar pe Internet, unde ce-i drept că citeam şi ceva lucruri serioase, importante şi utile. DAR…NU ERAU CĂRŢI.
    sursa

    Iar cartea-i cartea, orice-ar fi şi oricum ne-am învârti şi amăgi.
    Astfel încât, într-o zi mă gândii să tai răul din rădăcină :)) şi să şterg cu buretele amorţeala melancolico-filozofico-bloggeristică în care mă scufundam în călătoriile prin oraşul întâi iubit, apoi renegat şi apoi regăsit şi să las cartierele, blocurile, casele, florile şi oamenii în pace şi să fac un lucru util. Plus gândurile din amorţeala pe care mi-o cream. Să le las în pace. Să stea acolo la locul lor. Las că le ordonez eu altă dată, şi mai bine citesc, mi-am spus singurică, într-o zi.
    Mi-ar fi plăcut să vă dezvălui un secret mare, ceva spectaculos, ceva memaiauzit şi nemaipomenit, dar…n-am.
    Am aplicat un lucru simplu, la îndemâna tuturor celor ce nu merg cu maşina la serviciu.
    Am câştigat o ora şi jumătate-minimum, de citit. CĂRŢI. De la bibliotecă.
    Rezultatul?
    Sunt la jumătatea celei de-a treia cărţi a anului 2014, prilej cu care îmi mai spăl ruşinea pe care am simţit-o când am scris pe blog în văzul lumii, cât de multe cărţi am citit eu anul trecut.
    Şi mai presus de orice număr, am reuşit să regăsesc o bucurie, o bucurie mare pe care o pierdusem fără să ştiu cum şi fără să vreau.
    Şi o bogăţie mai presus de orice bogăţie, care ne stă mereu la îndemână, dar de care uităm… copleşiţi fiind de atâtea, printre care şi lipsa bogăţiei. 
    Mihaela Dămăceanu
  • Leapşa despre cărţi

    Că tot am scris ieri că în acest an îmi stabilesc „colosalul” obiectiv de a citi 10 cărţi, este cel mai bun moment să-mi amintesc de vremurile mai bune când acest deziderat nu avea nevoie a fi programat. Preiau astăzi o frumoasă leapşă pe care am primit-o mai demult de la Raluca M şi pe care nu am putut-o onora în decembrie, din motive de aglomeraţie de treburi.
    Aşadar, zic şi eu ca şi Raluca: „pe cai”!
    1. Prima amintire cu mine citind.
    Din păcate, nu reţin care a fost prima carte terminată. Îmi amintesc doar perioada claselor primare, în care „înghiţeam” poveşti, cel mai adesea din colecţia ce ne-a însoţit copilăria-„Poveşti nemuritoare”. Apoi, l-am devorat pe Alexandre Dumas, deci cu siguranţă primul roman a fost unul scris de el, dar nici aici, nu reţin care a fost primul. Chiar şi pe mine mă surprinde cum de în acele vremuri, nu aveam darul statisticilor şi clasificărilor :))
    2. Prima carte pe care am citit-o şi recitit-o.
    Nu am avut acest obicei al recitirii, mereu am vrut să citesc altceva. Cred că la vârsta de acum, ar fi cazul să trec la recitit, convinsă fiind că aş privi altfel foarte multe cărţi citite în urmă cu prea mulţi ani.
    3. O carte pe care fiecare copil ar trebui să o citească.
    Nu ştiu de ce îmi vine greu să nominalizez şi aici ceva. Cred că depinde foarte mult de vârstă şi de copil. Spre exemplu, Micul Prinţ, poate fi cu adevărat înţeleasă la o vârstă a copilăriei mai mari.
    4. Locul meu preferat de citit.
    În pat, indubitabil.
    5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii.
    Ani de zile, nimic. Acum, iau un pix şi o foaie de hârtie.
    6. Numărul cărţilor de pe lista mea de lecturi viitoare.
    Momentan 6, în memorie. Nu am încă o listă scrisă dar voi remedia de urgenţă.
    7. Ultima carte pe care am primit-o sau am cumpărat-o.
    Medjugorje-anii 90 Triumful inimii de Sora Emmanuel
    8. O carte care mi-a schimbat viaţa într-un fel.
    Nu pot spune că ar fi o carte care mi-a schimbat viaţa. Dar pot numi câteva care mi-au plăcut foarte mult: Învierea-Lev Tolstoi, Inimă vrăjită-Romain Rolland, Cărarea pierdută-Alain Fournier.
    9. O carte care îmi place dar care pare să nu placă nimănui.
    Concert din muzică de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu. Este o carte ce mie mi-a plăcut, dar nu am auzit în toată viaţa pe cineva spunând acelaşi lucru, nici despre carte nici despre scriitoare.
    10. O carte care nu-mi place dar pe care toată lumea pare să o iubească.
    Nu ştiu să dau niciun răspuns aici.
    11. O carte care mă intimidează.
    Ulise de James Joyce. Am început-o de două ori, fără succes. Şi mai am o problemă cu Virginia Woolf, pe care deasemenea nu am putut-o citi, deşi am avut două tentative. Poate ea ar fi mers sus, că atâta lume o iubeşte pe această scriitoare.
    12. Trei dintre scriitorii mei preferaţi.
    F. Scott Fitzgerald
    Camil Petrescu
    Lev Tolstoi.
    Acestea fiind zise, predau mai departe leapşa aceasta unor fete despre care cred că încă nu au primit-o:  IrineiIulieiElleiAntoanetei, Ghindei, DaneiClaudiei, Loredanei, Corinei.
    Mihaela Dămăceanu