Continui seria cărţilor despre lumea islamului, cu „Splendida cetate a celor o mie de sori” cu care facem un emoţionant popas în mult încercata ţară a afganilor, alături de un alt povestitor măiastru- Khaled Hosseini.
Greu de spus de ce mă atrag atât de mult cărţile acestei lumi, cu tot dramatismul, problemele şi chiar tragismul lor.
În încercarea de a găsi o explicaţie, am să pornesc de la un comentariu pe care l-am primit la postarea despre Elif Shafak, ca replică la afirmaţia mea că lumea islamică îmi pare fascinantă:
„Eu nu am citit cartea, dar vă pot spune că ‘honor killing’ se practică (nu găsesc alt cuvânt) oriunde în lumea asta. Uneori sunt si eu fascinată de lumea lor, dar când întâlnesc astfel de situaţii nu mă mai fascinează nimic. Aş putea spune că sunt fascinată de cultura lor. Doresc să învăţ limba arabă pentru practicalitate. Am lucrat cu femei din lumea arabă, unele dintre ele nu se pot întoarce în ţara lor pentru că riscă pedeapsa cu moartea. Am întâlnit o studentă, afgană, fericită că mama ei a reuşit să fugă şi astfel ea să poată primi o educatie în UK. În ţara ei nu ar fi putut avea asa ceva, plus că ar fi fost obligată să se căsătorească cu cine i se dicta. Am fost la o conferinţă despre ‘honor killing’ şi e înfiorător. Am vizionat un documentar în care femei tinere locuiau in refugii pentru femei, în ţările lor, şi nu puteau ieşi de acolo pentru că riscau să fie omorâte. Una dintre ele rămăsese însărcinată ca urmare a unui viol. Pentru salvarea onoarei familiei, satul şi mama ei au bătut-o cu picioarele pentru a avorta copilul. E înfiorător.
Mihaela”
Din păcate, eram în concediu când am citit acest sensibil comentariu, într-un Internet cafe în care intrasem să verific într-o oră tot ce se întâmplase în lipsa mea, aşa că nu am putut răspunde. O fac acum, cu multă întîrziere, cu speranţa că Mihaela va citi vreodată aceste rânduri, pentru a-i spune că empatizez total cu ceea ce a scris şi că la fel ca atunci când am citit cărţile despre care am scris, m-am înfiorat citind şi comentariul ei.
Fascinaţia mea pentru lumea islamică îşi are izvoarele în poveştile Şeherezadei şi am simţit-o din nou pulsând când am vizitat Turcia, singura ţară a acestui spaţiu în care am ajuns. În plimbările făcute pe micile şi întortochiatele străduţe ale Istanbulului, printre tarabele cu fructe şi legume colorate, pe lângă case dărăpănate în faţa cărora stăteau femei în şalvari, admiram câte o moschee sau un vârf de minaret. O chemare a muezinului îţi amintea că nu eşti de-al locului, un pescăruş te chema spre mare, un grup de copii striga şi vorbea într-un grai neînţeles. Iar fascinaţia despre care vorbeam are legătură exact cu aceste aspecte-este mai mult o curiozitate şi o atracţie izvorâtă din încercarea de a înţelege o lume cu totul altfel, o lume misterioasă, exotică, bazată pe alte coordonate şi repere.
Şi atracţia aceasta persistă tocmai pentru că nu pot înţelege multe aspecte ale vieţii lor, aşa cum cred că se întâmplă multor femei din afara spaţiului musulman. Şi probabil că noi, nu numai că niciodată nu vom putea înţelege modul în care sunt tratate femeile musulmane, dar nici nu vom putea avea altă reacţie decât REVOLTĂ.
Căci da, Mihaela, ESTE ÎNFIORĂTOR ŞI CÂND CITEŞTI DESPRE AŞA CEVA! Sunt sută la sută de acord cu tine!
Dar mă întreb OARE CUM O FI CÂND LE TRĂIEŞTI?
Exact din acest motiv vă recomand să citiţi această carte. Pentru a încerca să înţelegeţi această altă lume şi pentru a afla cum este acolo. Chiar dacă este ÎNFIORĂTOR, chiar dacă este tot lectură, ceea ce înseamnă că tot o cunoaştere limitată vom obţine. Dar cred că este cea mai bună dintre cunoaşteri, căci un mare scriitor va izbuti mult mai bine decât tratatele de istorie să te facă să înţelegi o altă lume şi un alt spaţiu cultural. Şi prefer să mă limitez la această cunoaştere.
Aşadar, cartea este înfiorătoare, copleşitoare şi nu este pentru oameni care doresc să-şi păstreze confortul emoţional. Pentru că zguduie puternic, dar paradoxul este că ne face să mulţumim pentru viaţa noastră, pentru locul şi ţara în care trăim, pentru tot ce avem şi am primit fără niciun efort.
Ca de fiecare dată, voi încerca să nu povestesc cartea, ci doar să vă incit să o citiţi, dacă nu aţi făcut-o deja.
Splendida cetate a celor o mie de sori este dedicată tuturor femeilor din Afganistan şi începe emoţionant arătându-ne ce a simţit Mariam când a aflat că este harami:
„- Eşti o harami mică şi prostovană. Cu asta m-am ales după câte-am îndurat. Cu o harami mică şi prostovană, care-mi face praf amintirile de familie.
În acel moment, Mariam nu a înţeles. Nu ştia ce înseamnă acest cuvânt, harami-copil din flori. Nu era destul de mare ca să îşi dea seama de nedreptate, ca să înţeleagă că vinovaţi nu sunt decât creatorii copilului harami, şi nu copilul harami, al cărui unic păcat nu este decât acela de a se fi născut. Totuşi, din felul în care a pronunţat nana cuvântul, Mariam a ghicit că este un lucru urât şi dezgustător să fii harami, precum o insectă, precum gândacii care colcăiau peste tot prin kolba şi pe care nana îi vâna, tunând şi fulgerând.
Mai târziu, când s-a făcut mai mare, a priceput. O durea mai ales felul în care nana îi arunca cuvântul în faţă, ca pe un scuipat. Atunci a înţeles ce vrea să spună nana, că un harami este ceva nedorit; că ea, Mariam, este o persoană nelegitimă, care nu va putea niciodată ridica vreo pretenţie legitimă asupra lucrurilor pe care le au alţi oameni, lucruri cum ar fi dragostea, familia, căminul şi poziţia socială.”
Prima parte a cărţii se desfăşoară în această kolba-casă din chirpici, înconjurată de sălcii, construită într-un luminiş de la marginea unui sătuc de lângă Herat-oraş ce fusese odată „leagănul culturii persane, locul în care îşi dădeau întâlnire scriitorii, pictorii şi sufiştii”. Acolo îşi petrece zilele Mariam, alături de mama ei-nana, aşteptând toată săptămâna vizitele lui Jalil. Jalil era tatăl lui Mariam, unul dintre cei mai bogaţi oameni din Herat, ce avea trei soţii şi nouă copii legitimi, pe care Mariam nu îi cunoştea. Deşi nu era niciodată luată în familia lui şi nici măcar nu văzuse vreodată cinematograful al cărui proprietar era tatăl ei, Mariam îl iubea mult pe acesta şi îi sorbea cuvintele vesele şi calde ce îi povesteau despre splendidul Herat şi artiştii ce trăiseră acolo cu sute de ani în urmă. Timp de cincisprezece ani din viaţă, Mariam nu va părăsi această kolba, nu va vedea Heratul şi îşi va petrece zilele în aşteptarea vizitelor de joi, ale lui Jalil şi ale lui hogea Faizullah, dascălul de Coran al satului.
De cealaltă parte nana, era o fire posacă şi permanent tristă. Nu se putea abţine să nu îl înţepe pe Jalil, dar întotdeauna o făcea când el lipsea. Fusese slujnică în casa acestuia până când i se umflase burta. Atunci, „oftatul indignat al familiei lui Jalil a aspirat tot aerul din Herat” şi au pus-o să-şi strângă lucrurile.
„-Ştii ce le-a spus nevestelor, ca să se apere? Că m-am băgat în sufletul lui. Că a fost vina mea. Didi?
Ai înţeles? Asta înseamnă să fii femeie pe lumea asta.
Apoi a pus jos castronul cu mâncarea pentru găini. Cu un deget, i-a ridicat bărbia lui Mariam.
-Uită-te la mine, Mariam.
Mariam a ridicat privirea în silă.
-Bagă bine la cap, fata mea: precum acul unei busole care arată nordul, degetul acuzator al bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Întotdeauna. Să ţii minte, Mariam”
Şi a ţinut minte, săracă, căci şi de-ar fi vrut să nu ţină, viaţa i-a amintit cu vârf şi îndesat. În ziua în care împlineşte cincisprezece ani, pleacă singură la Herat să-l caute pe Jamil. Acesta promisese că o va duce la cinematograf, dar nu mai venise. Ajunsă în faţa locuinţei lui, iubitul, bunul şi veselul ei tată, nu o primeşte în casă şi o lasă să doarmă toată noaptea pe stradă. Mariam se încăpăţânează să nu plece, convinsă fiind că o va primi. Dimineaţă îl vede pe fereastră şi realizează că nu fusese plecat aşa cum i se spusese, ci că nu o primise, preferând să o lase să doarmă pe stradă.
Nu vreau să vă povestesc mai departe, am vrut doar să vă stârnesc curiozitatea şi să vă introduc în atmosfera cărţii. Urmează situaţii şi mai rele decât ce am povestit până aici, orori de-a dreptul, care s-au petrecut cu adevărat în Afganistan, chiar dacă această carte nu este inspirată după un poveste reală. Dar Khaled Hosseini spune că întâmplările cărţii sunt reale, iar el a ţesut povestea cărţii, adunând laoalaltă situaţii şi întâmplări disparate.
Aş putea să spun toată povestea, dar nu vreau să mai fur din farmecul cărţii. În plus, pentru cei ce doresc să ştie toată povestea, aceasta este deja scrisă de Andreea. Eu sunt genul care nu vrea să ştie firul întâmplărilor înainte de a citi cartea şi de aceea nici nu am citit recenzia Andreei până nu am închis ultima pagină din Splendida cetate a celor o mie de sori.
Am notat o mulţime de citate şi deşi am scris prea mult, tot nu pot să nu-l includ şi pe următorul, căci m-au trecut fiorii citindu-l. Este vorba de mesajul transmis populaţiei de către talibani, la venirea lor la conducerea ţării:
„Watanul-ul nostru se va numi de-acum Emiratul Islamic al Afganistanului. Vor intra în vigoare următoarele legi:
Toţi cetăţenii trebuie să se roage de trei ori pe zi. Dacă a venit ora rugăciunii şi veţi fi prinşi făcând altceva, veţi fi bătuţi.
Toţi bărbaţii îşi vor lăsa bărbile să crească. Lungimea corectă este de cel puţin un pumn încleştat sub bărbie. Dacă veţi încălca această prevedere, veţi fi bătuţi.
Toţi băieţii vor purta turbane. Băieţii din clasa întâi până în clasa a şasea vor purta turbane negre, cei din clasele mai mari, albe. Toţi bărbaţii vor purta veşminte islamice. Gulerele de la cămăşi vor fi închise la nasturi.
Cântatul este interzis.
Dansul este interzis.
Jocurile de cărţi, de şah, pariurile şi înălţarea zmeielor sunt interzise.
Scrierea de cărţi, vizionarea de filme şi pictarea de tablouri sunt interzise.
Dacă deţineţi papagali, veţi fi bătuţi. Păsările vor fi omorâte.
Dacă veţi fura, vi se va tăia mâna de la încheietură. Dacă veţi fura din nou, vi se va tăia laba piciorului.
Dacă nu sunteţi musulmani, nu vă rugaţi în locuri în care puteţi fi văzuţi de către musulmani. Dacă o veţi face, veţi fi bătuţi şi veţi fi băgaţi la închisoare. Dacă veţi fi prinşi că încercaţi să convertiţi un musulman la credinţa voastră, veţi fi executaţi.
Atenţie, femei:
Veţi sta tot timpul în casele voastre. Nu este cuviincios ca femeile să bată străzile fără rost. Dacă ieşiţi afară, este obligatoriu să fiţi însoţite de un mahram, o rudă bărbat. Dacă veţi fi prinse singure pe stradă, veţi fi bătute şi trimise acasă.
Nu vă veţi arăta, în nicio împrejurare, chipul. Când veţi ieşi, vă veţi acoperi cu burqa. Dacă nu vă veţi supune, veţi fi bătute crunt.
Produsele cosmetice sunt interzise.
Bijuteriile sunt interzise.
Nu veţi purta haine provocatoare.
Nu veţi vorbi decât dacă veţi fi întrebate.
Nu veţi privi bărbaţii în ochi.
Nu veţi râde în public. În caz contrar, veţi fi bătute.
Nu vă veţi da cu ojă pe unghii. Dacă o veţi face, veţi pierde un deget.
Fetelor le este interzis să meargă la şcoală. Toate şcolile de fete vor fi închise imediat. Dacă veţi încerca să deschideţi o şcoală de fete, veţi fi bătuţi, iar şcoala va fi închisă.
Femeilor le este interzis să muncească.
Dacă veţi fi găsite vinovate de adulter, veţi fi omorâte cu pietre.
Ascultaţi. Ascultaţi cu atenţie. Supuneţi-vă. Allah-u-akbar.”
Khaled Hosseini s-a născut pe 4 martie 1965 în Kabul-Afganistan, într-o familie nobilă de origine paştună. Tatăl era diplomat iar mama profesoară de limba persană ce se trăgea din familia Mohammadzai, aflată la conducerea ţării în vremea copilăriei scriitorului. În acea perioadă femeile nu aveau în Afganistan soarta crudă ce a urmat timp de 30 de ani, când s-a ajuns până la interzicerea dreptului de a urma şcoli.
Când scriitorul avea 11 ani, familia s-a mutat în Franţa, unde tatăl său obţinuse un loc de muncă. Întrucât nu s-au mai putut întoarce în ţara natală datorită evenimentelor de acolo, părinţii au decis să ceară azil politic în Statele Unite, la scurt timp după ocupaţia sovietică. Fiind oameni cu multă onoare, nu au dorit să trăiască din ajutorul social plătit de statul american, astfel încât tatăl lui s-a angajat ca şofer de taxi iar mama a spălat vase într-un restaurant.
Scriitorul a studiat biologia şi apoi a schimbat cariera, urmând facultatea de medicină. A lucrat ca medic doar 10 ani, renunţând să mai profeseze la scurt timp după apariţia primului său roman, Vânătorul de zmeie. Aceasta, şi apoi Splendida cetate a celor o mie de sori, au fost best-selleruri ce au dominat zeci de săptămâni topurile americane de vânzări. Următoarea carte publicată a fost Şi munţii au ecou. Toate trei au fost traduse şi la noi.
În această carte, Khaled Hosseini încearcă să dea un răspuns miilor de femei occidentale, ce s-or fi întrebat de nenumărate ori, cum o fi viaţa femeilor ce împart acelaşi soţ. Sincer vorbind, nu ştiu dacă scriitorul a avut în intenţie acest răspuns când a pornit povestea, ci cred că mai degrabă a dorit să scrie despre o extraordinară prietenie. O prietenie între două femei provenind din medii foarte deosebite, aduse de o soartă prea puţin îngăduitoare, în situaţia de a fi soţiile aceluiaşi bărbat.
După ce am terminat
Splendida cetate a celor o mie de sori, mi-am amintit de bunul obicei pe care îl avea odată editura ce publica colecţia „Biblioteca pentru toţi” de a include o prefaţă la fiecare carte. Obişnuiam să le citesc şi aflam multe date despre carte şi biografia autorului. Păcat că nu se mai practică, erau scrise cu mult profesionalism şi le simt lipsa. Dar nu mi-am pierdut obiceiul de a mă documenta la sfârşit despre fiecare lectură ce mi-a plăcut şi am apelat iarăşi la marele GOOGLE. S-a scris foarte mult despre această carte şi despre
Khaled Hosseini şi ar merita să fie menţionate foarte multe surse. Din păcate nu le pot cuprinde pe toate, dar dacă doriţi mai puteţi trece voi în comentarii.
Eu recomand celor ce doresc să citească şi alte recenzii:
– Andreea a povestit toată cartea pentru că nu a vrut să o uite. Noi toţi cei care dorim acelaşi lucru, ştim de-acuma unde vom reveni că să ne amintim;
– tot la cuvântul splendid, folosit şi în titlul cărţii, apelez pentru a descrie recenzia scrisă de Mădălina Haiducu pe societatesicultura.ro;
– Mara a sintetizat foarte bine gândurile de recunoştinţă ale femeilor, ba chiar ale tuturor românilor, ce apar la lectura acestei cărţi.
După cum am spus şi mai sus, am petrecut un număr considerabil de ore pentru a scrie acest material, cel mai lung de pe acest blog. De aceea, sper că nu vă veţi supăra pe mine dacă îndrăznesc să vă rog să-mi acordaţi şi voi câteva secunde pentru a da un click pe unul din butoanele de mai jos, dacă v-au plăcut rândurile scrise. În felul acesta îmi întindeţi o mână de ajutor, distribuind articolul prietenilor voştri şi ajutaţi la popularizarea unei cărţi fantastice ce merită citită de cât mai multă lume.
Mulţumiri speciale tuturor celor ce o vor face, dar mulţumirile mele se îndreaptă oricum, către toţi cei ce mi-au acordat timp preţios citind aceste rânduri şi gânduri!
Dar mai presus de orice altă intenţie, rândurile scrise au încercat să vă convingă să citiţi
cartea. Eu am găsit aici un răspuns la o întrebare pe care mi-am pus-o de multe ori, referitoare la cum or putea suporta femeile musulmane să împartă acelaşi soţ. Sincer vorbind, nu ştiu dacă scriitorul a avut în intenţie acest răspuns când a pornit povestea, ci mai degrabă a dorit să scrie despre o extraordinară prietenie. O prietenie între două femei aduse de o soartă prea puţin îngăduitoare, în situaţia de a fi soţiile aceluiaşi bărbat. Şi este remarcabil cât de bine a putut înţelege şi descrie un bărbat, psihologia nu a unei femei, ci a două, şi acestea foarte diferite.
Citiţi Splendida cetate a celor o mie de sori, ar fi mare păcat să rataţi această extraordinară carte.
Mihaela Dămăceanu
Tot citind eu despre Isabel Allende dupa ce am terminat 
