Categorie: Elif Shafak

 

Nu Sfântul nebuniilor incipiente era următorul roman al lui Elif Shafak pe care doream să îl citesc, ci Cele 40 de legi ale iubirii. De fapt, după Bastarda Istanbulului îmi propusesem să citesc Lapte Negru, singura ei carte autobiografică, scrisă după naşterea primului copil, pentru că doresc să aflu mai multe despre această femeie care m-a fascinat. Dar sora mea îmi recomandase cu atâta entuziasm Cele 40 de legi ale iubirii, încât mă făcuse să mă răzgândesc.

Plec deci la bibliotecă cu gândul de a împrumuta cartea de care ziceam şi acolo… dezamăgire! Nu este prima dată când doresc o carte şi nu o găsesc, aşa că aduc o mică critică bibliotecilor noastre, care din lipsă de fonduri probabil, achiziţionează câte două-trei exemplare dintr-o carte. Chiar trebuie să fii norocos sau foarte perseverent să găseşti ce îţi doreşti.

După ce mi-am spus punctul de vedere critic la adresa bibliotecilor – acesta fiind şi motivul unei prea lungi introduceri, trecem la subiect, nu fără a vă sfătui ca atunci când mergeţi la o bibliotecă să vă blindaţi cu o listă de cărţi, în speranţa că măcar pe una dintre ele o veţi găsi. Există şi o parte bună în această stare de fapt, şi anume aceea că lumea citeşte, din motiv ce nu găsim cărţile, nu :)) 

Şi acum să intrăm în subiect!

Sfântul nebuniilor incipiente este prima carte scrisă de Elif Shafak în limba engleză, în perioada în care a locuit în Statele Unite, în timp ce preda la o universitate. Nu este de mirare deci, că acţiunea se desfăşoară în State şi personajele ei sunt imigranţi de origine arabă, veniţi la studii în America.

„Şi totuşi, fiindcă barometrul suprem al diverselor griji turnate pe masă era un „un străin într-o ţară străină”, după ceva vreme conversaţia se îndrepta în mod ireversibil spre aria de interes comun:”Americanii!”.
– Aţi văzut benzile alea de un galben ţipător cu ATENŢIE pe care le-au pus de jur-împrejurul bibliotecii? Am crezut că a fost înjunghiat cineva acolo sau ceva de genul ăsta, izbucni Piyu. Şi după aia am aflat că avertizau împotriva ploii ! ! !
„Atenţie la scări!” îţi sărea în ochi pe casa scărilor, „Atenţie: Tavan jos!” zăreai pe tavanul fiecărui etaj al Departamentului de Relaţii cu Studenţii. Pe ceştile de cafea scria: „Atenţie: Conţinut fierbinte!” iar pe fructe: „Mai bune coapte!”. Pe oglinzile laterale ale  maşinilor, etichete autocolante te informau: „Obiectele din oglindă sunt mai aproape decât par!”, iar uşile autobuzelor publice te avertizau că: „S-ar putea să se deschidă!”. Numai în America vedeai indicatoare care anunţau: ALUNECĂRI DE ZĂPADĂ…”

Începe brusc, aşa cum a făcut în fiecare roman pe care l-am citit, cu un capitol intitulat: „S-a apucat din nou de băut”

„În bar n-au mai rămas decât doi clienţi. Doi doctoranzi ale căror studii şi chirii depăşesc cu mult bursele lor, amândoi străini în acest oraş, amândoi din ţări musulmane.
În ciuda asemănării lor aparente şi a faptului că sunt prieteni buni, e posibil să nu aibă prea multe în comun, cel puţin nu în acest moment, nu la ora 2:36 dimineaţa, când unul din ei e beat criţă, iar celălalt la fel de treaz ca întotdeauna. Stau unul lângă altul, într-un contrast din ce în ce mai izbitor, de ore întregi. Mai precis, de cinci ore.”

Temele centrale ale discuţiei dintre cei doi doctoranzi se dovedesc a fi: patima lui Omer pentru alcool şi Gail, despre care aflăm mai târziu că este soţia lui Omer. Apoi Elif Shafak se întorce în timp pentru a ne-o prezenta pe Gail pe vremea când era o tânără studentă timidă, ce se străduia să îşi depăşească emoţiile şi teama de a interacţiona cu ceilalţi. Avea o geantă plină de banane şi ciocolată – hrana ei continuă… Era brunetă, cu un păr foarte bogat, nu neapărat frumoasă, cât interesantă.

Şi ne plimbă pe parcursul câtorva ani, povestind evoluţia lui Gail, a lui Omer şi a prietenilor lui-Abed şi Piyu. Evoluţie care nu este neapărat bună, care nu duce spre ceva măreţ, ci pur şi simplu prezintă viaţa câtorva prieteni, colegi de apartament în America, unde veniseră să-şi continue studiile. Fiecare are cel puţin o problemă şi în finalul cărţii fiecare rămâne cu aceeaşi problemă. Cu o singură excepţie: cineva nu va mai rămâne.

Ca întotdeauna, mă abţin să povestesc romanul, doresc doar să stârnesc interesul pentru cărţile pe care le-am citit şi mi-au plăcut.

Cartea este scrisă cam după acelaşi tipar: personaje ciudate, dificile, cu probleme de adaptare, copleşite de tristeţe şi/sau întrebări, oameni care-şi caută sensul şi locul în viaţă. Dintre aceste personaje, unul moare la finalul cărţii. Acest scenariu se repetă în fiecare din cărţile ei, este probabil formula cu care îşi consacrează succesul. Dramă, misticism, oameni inadaptaţi şi sacrificiul suprem al unuia dintre ei, poate pentru ca ceilalţi să poată merge mai departe…cu viaţa. Dar nu neapărat, poate că sacrificiul nici nu are vreun scop anume, poate pur şi simplu este un dat al vieţii unora.

Primul roman pe care l-am citit –Onoare, mi-a lăsat o impresie foarte puternică şi mi-a plăcut cel mai mult. Poate că era primul impact cu stilul scriitoarei, cu viaţa marcată de melancolie şi misticism a turcilor, cu o poveste cu impact puternic în societatea turcă, cu o problemă MARE a societăţii turce, de fapt.

Următorul pe lista preferinţelor a fost Bastarda Istanbulului. Sfântul nebuniilor incipiente nu pot spune că mi-a adus aceeaşi bucurie. Parcă îi lipseşte puţin firul acţiunii. Dar asta o spun acum, după ce am terminat cartea, mai ales prin comparaţie cu celelalte. Altfel, stilul ei de a scrie este acelaşi şi personal îl consider foarte agreabil. Nici nu ştiu ce să spun că îmi place atât de mult la felul cum aşterne cuvintele: simplitatea şi uşurinţa cu care curg, tristeţea ce există de multe ori în ele, realismul descrierilor, deşi romanele îi sunt populate de oameni ciudaţi şi de fapte mai puţin normale, mi-e greu să definesc…

Dar de câte ori îmi pică în mână ceva scris de ea, se creează imediat şi rapid un interes. Pe mine mă captivează textul ei, aşa am păţit şi când am redeschis cartea pentru a nota citatele alese.

Şi asta chiar dacă  Sfântul nebuniilor incipiente nu rămâne în topul preferinţelor.

Mihaela Dămăceanu    

sursa

După ce a publicat Bastarda Istanbulului, Elif Shafak a fost acuzată în 2006 de „ofensă la adresa identităţii turce”, conform art. 301 din Codul Penal Turc. Acuzaţiile au fost bazate pe cuvintele unor personaje armene din roman şi ar fi putut fi condamnată la trei ani de închisoare, dacă acestea nu ar fi fost retrase. Scriitoarea îşi încheie ediţia în limba engleză a acestei cărţi, cu un mic capitol de „MULŢUMIRI” adresate atât familiilor armene şi turce, care i-au „împărtăşit poveştile lor personale, în ciuda dificultăţii de a-şi aminti un trecut dureros” cât şi celor ce au contribuit la retragerea acuzaţiilor:”am fost destul de norocoasă să primesc un sprijin enorm de la mulţi oameni, atât prieteni, cât şi necunoscuţi, de naţionalităţi şi religii diferite. Le datorez mai mult decât aş putea spune vreodată.”

Cartea este la ofertă şi se poate cumpara de aici.

Scriitoarea a făcut cunoştinţă cu problema armenilor în copilărie, observând cum cuvântele armean sau armeni, erau pronunţate cu voce joasă, într-un fel misterios. De câte ori întreba femeile din familie de ce vorbesc în acest fel despre armeni, nimeni nu îi oferea un răspuns şi mereu se schimba subiectul. Într-unul din articolele publicate după apariţia acestei cărţi, spunea că bunicile şi mătuşile din Turcia, sunt singurele martore ale acestor evenimente şi că această „memorie colectivă” nu trebuie să se piardă. Aş spune că a avut grijă să nu se întâmple acest lucru, investigâng şi căutând familii de armeni şi turci ce trăiseră pe viu întâmplările care stârneau în femeile turce sentimentul de vinovăţie ce le oprea să povestească ce s-a întâmplat.

Dar să ne lămurim despre ce este vorba.

Genocidul împotriva armenilor a avut două etape, cea mai cruntă fiind cea din 1915, când au fost omorâţi în jur de un milion şi jumătate de armeni(numărul victimelor diferă în funcţie surse). 

Genocidul armean nu a fost recunoscut de Turcia, acesta fiind motivul pentru care scriitoarea dovedeşte curaj publicând cartea şi totodată unul dintre motivele pentru care Turcia nu a fost primită în Uniunea Europeană. O părere avizată asupra acestui subiect, am găsit într-un articol scris de Vladimir Tismăneanu, pe care îl puteţi citi aici.

La fel ca în Onoare, subiectul este o problemă dificilă a societăţii turce. Dar Elif Shafak are o măiestrie extraordinară în a scrie poveşti iar textul ei curge la fel de uşor ca oricare din poveştile de căpătâî ale copilăriei noastre. Pe cât de gravă şi serioasă este tema cărţii, pe atât de cursivă şi lină este citirea acesteia. Rar mi-a fost dat să găsesc cărţi ce izbutesc să mă captiveze de la primele rânduri:

„A fost  odată ca niciodată

Începutul unei poveşti turceşti…

                  şi al uneia armeneşti

CAPITOLUL UNU

Scorţişoară

Să nu blestemi lucrurile care cad din cer. Nici măcar ploaia. Orice ar cădea, aricât de tare ar turna, oricât de îngheţată ar fi lapoviţa, nu trebuie să rosteşti niciodată vreo blasfemie împotriva celor pe care cerul ni le-ar putea hărăzi. Toată lumea ştie lucrul ăsta. Până şi Zeliha.

Şi totuşi, iat-o în prima vineri in iulie, mergând pe trotuarul ce se strecura pe lângă traficul blocat fără speranţă; grăbindu-se spre o întâlnire la care întârziase deja, înjurând ca un birjar, afurisind pietrele sparte din pavaj, tocurile ei înalte, bărbatul care o urmărea, şoferii care claxonau frenetic, deşi faptul că larma nu avea nici un efect asupra deblocării traficului era deja o realitate urbană, întreaga dinastie otomană care cucerise odinioară oraşul Constantinopole şi apoi persistase în greşeala sa şi, o, da, ploaia…blestemata asta de ploaie de vară”. 

Aşa începe acest roman fascinant şi s-ar crede că întâlnirea la care se duce Zeliha, ce devine ulterior „mătuşa Zeliha”, este una amoroasă. Dar nu este aşa, ci este locul în care ajung uneori femeile, DUPĂ o întâlnire amoroasă.

În ciuda temei grave a cărţii, aceasta nu este nicidecum un tratat de istorie dificil, ci un roman care se citeşte cu sufletul la gură, cu o intrigă la fel de bine construită ca într-un roman poliţist. În stilul ei caracteristic, ne plimbă prin lume, de data aceasta  împletind destinele a două familii: una armeană-Tchakhmakhchian şi una turcă-Kazanci, pe parcursul a patru generaţii.

Mare parte a acţiunii se desfăşoară în Istanbul, într-un konac în care locuiesc patru surori, alături de mama, de petite-ma, de bastarda Asya şi de Sultan al V-lea. După cum observaţi nu există niciun bărbat în acea casă cu patru generaţii de femei, căci în familia Kazanci era obiceiul ca bărbaţii să moară în jurul vârstei de  de 40 de ani. Singurul bărbat în viaţă-Mustafa, plecase în America cu speranţa că va devia astfel cursul destinului. Acolo se căsătoreşte cu Rose, ce îl alege din dorinţa de a se răzbuna pe familia armeană a fostului ei soţ, cunoscând resentimentele acestora faţă de turci.

Fiica lui Rose-Armanoush Tchakhmakhchian decide să meargă la Istanbul, pentru a găsi casa în care trăise puternica ei bunică şi a înţelege mai bine problemele trecutului, atât de prezente în memoria familiei ei şi a întregii comunităţi armene. Nu povestesc mai mult, vă las pe voi să descoperiţi legăturile dintre cele două familii, personajele ciudate dar simpatice, modul în care cele două comunităţi se raportează la tragismul istoriei şi soluţia prezentată de Elif Shafak.

 Am mai scris despre frumoasa Elif Shafak şi cred că a fost evident cât de mult mi-a plăcut scriitura ei. Mi-am dorit să mai citesc şi altceva, şi dorinţa persistă în continuare. Se întâmplă uneori, să nu mai fii la fel de entuziasmat când citeşti o a doua carte a unui autor. Ţi se poate părea că nu mai are acelaşi farmec, că romanele seamănă şi nu mai regăseşti fascinaţia primului contact. Nu este cazul ei, căci îmi doresc la fel de mult să citesc în continuare cât mai mult din ce a scris. Următoarea pe listă ar fi „Lapte negru”, singurul roman autobiografic- în care relatează propria depresie postnatală. Am aflat că i-a fost greu să mai scrie, după ce a avut primul copil. Până atunci, îşi dedicase viaţa literaturii. Spunea că atunci când scria un roman, nu mai ştia de nimic în jurul ei, timp de câteva luni. Apariţia copilului nu-i mai permitea luxul unei astfel de abordări şi sunt foarte curioasă să aflu cum a reuşit să îmbine până la urmă, cele două aspecte atât de importante ale vieţii: meseria căreia îi dedicase totul şi condiţia de mamă. Să nu uităm că provine dintr-o societate în care rolul mamei este ceva aproape sacru, în care femeile îşi dedică integral viaţa copiilor şi nu scrisului. Provine dintr-o societate pe care o iubeşte, în ciuda vieţii internaţionale pe care o duce. Într-un alt interviu, spunea că viaţa ei este ca un compas. Un picior este adânc înfipt în Istanbul, iar celălalt descrie un cerc prin lume. Aşa îmi par şi cele două romane pe care am avut bucuria să le citesc. Indiferent cât ne plimbă prin lume, problemele abordate sunt ale societăţii turce, probleme despre care va continua să scrie, indiferent unde se va găsi.

Probabil, cu speranţa că se vor rezolva.

Mihaela Dămăceanu

Am citit Onoare de Elif Shafak, mai pe drum, mai pe seară, mai în parc păzindu-l pe Mihnea în interminabilele lui ture de bicicletă. Este prima  carte din cele comandate de la Elefant. Am înlocuit una din ele, cu Onoare  la sfatul unei colege foarte avizate.