Ieri am citit la Dana o postare frumoasă, intitulată Profa’ de romana. Mi-a amintit de vremurile în care am fost şi eu la catedră şi îi răspund azi la întrebarea pe care mi-a adresat-o în comentarii. Am predat chimia timp de 7 ani, în câteva locuri. Dacă în primii ani am fost la unele licee din extremele ţării, când am putut veni în Bucureşti, am început cu un liceu din Ciorogârla şi apoi am rămas la o şcoală generală de pe Şoseaua Giurgiului, în ultimii 4 ani.

De acolo am cele mai multe amintiri, acolo am stat cel mai mult şi am avut cele mai bune rezultate.
Şi parcă mi-au rămas amintirile în cap şi azi vă voi povesti una ce are legătură şi cu actuala mea situaţie de părinte şi de posesor de blog citit de ceva mămici.
La una dintre şedinţele cu părinţii, mă aşteaptă la final mămica unui elev cuminte, dar cu rezultate şcolare mediocre spre slăbuţe. Era o clasă de a-VIII-a şi ca toţi ceilalţi părinţi, era şi dânsa destul de preocupată de examenul ce urma să vină şi cam nemulţumită de copilaş.
Discuţia s-a învârtit în jurul notelor lui slabuţe şi spre final îmi spune că nu se miră de acestea, că nu se aştepta la note mai bune şi că nu mai ştie ce să facă, pentru că el se uită toată ziua la televizor.
Şi ce credeţi voi că i-a răspuns, domnişoara pe atunci, dirigintă?
I-a spus acelaşi lucru ce presupun că vă trece şi vouă acum prin cap, adică cel mai simplu lucru posibil să fie spus. Acela de a nu-l mai lăsa să se uite la televizor.
Sincer, nici acum nu ştiu ce ar fi trebuit să-i spun, mai mult de atât. Dar ţin să vă povestesc că în aceşti nouă ani şi jumătate de când îl avem pe Mihnea, mi-am amintit de multe ori despre sfatul acela şi am realizat cât a fost de uşor să-l dau. Din poziţia de atunci.
Nu o dată, întâmplarea aceasta m-a afăcut să mă gândesc că cel mai uşor lucru pe lume este să dai sfaturi altora. Şi mai ales atunci când nu ai trecut prin astfel de situaţii.
A propos de aceasta, aţi observat şi voi că cele mai dure şi mai intrasigente sfaturi şi critici despre cum ne creştem copiii, le primim de la cei care nu au copii?
Cam aşa cum am fost eu atunci. Foarte categorică şi dură. Să nu vă imaginaţi că am vorbit aşa, căci mereu am fost apropiată cu părinţii şi niciodată nu am avut tonuri arogante cu nimeni, nici ca profesor, nici apoi. Mă refeream mai sus, la conţinutul opiniei, nu la modul ei de exprimare. Clară, simplă şi categorică.
Şi vă spuneam, că de multe ori mi-am amintit discuţia aceasta, părinte fiind. Şi am realizat de câte ori te trezeşti în postura de a nu mai şti ce să faci, cum să faci, şi mai ales cum să faci ca să fie mai bine. Am realizat că sunt nenumărate momente în viaţa de părinte, în care rămâi blocat cu privirea la celălalt părinte, observând şi la el neputinţa şi neştiinţa. 
Şi am realizat lucrul acesta, în condiţiile în care avem un copil foarte în regulă, mulţumim Domnului. Cam prea încăpăţânat el, ce-i drept, dar în regulă şi bun.
Şi am conştientizat foarte puternic, că cel mai uşor lucru în viaţă este de a da sfaturi altora.
Suntem abia în clasa a-III-a şi deocamdată nu avem problema despre v-am povestit. Mihnea se uită la televizor după un program controlat, izbutind în general, să ne înfrânăm slabiciunea omenească de a-l mai lăsa uneori să se uite şi pentru că tu doreşti o clipă de linişte şi răgaz.
Dar este încă mic, şi are o personalitate foarte dominantă şi mereu zici cine ştie ce-o mai fi şi cum o mai fi. Da, ne luptăm să îmblânzim acest mic caracter în formare, dar ne şi rugăm să primim ajutor de sus şi să izbutim.
Căci sunt multe momente în viaţa unui părinte, când singura cale pe care o mai ştii este doar să te rogi.
Iar eu am mai învăţat o lecţie de viaţă, şi anume aceea de a nu mai da sfaturi necerute niciodată, şi foarte gândite şi doar dacă ştiu bine ce vorbesc, atunci când îmi sunt solicitate. 
O zi frumoasă vă urez, vă aştept cu nerăbdare părerile şi vă mulţumesc din suflet pentru că mă citiţi!
Mihaela Dămăceanu