Cu cinci ani in urma, ne mutasem la Botosani in cautarea unor schimbari si in incercarea ducerii la indeplinire a unor visuri mai vechi, ce nu mai aveau loc doar in mintea mea si in aglomeratia Bucurestiului.

Dupa mutari, renovari si reconditionari de mobile din lemn cu patina de timp fumuriu, incepusem sa stau cam mult si sa nu mai imi gasesc rostul doar prin casa.

Cum vorbele mele despre scris, bloguri si calatorii il cam obosisera pe sotul meu, imi zice intr-o zi ca mi-a facut blog.

La vremea aceea, eu cochetam cu ideea de a scrie si fiul nostru, Mihnea se juca cu creioane, pensule si culori. Asa ca a incarcat pe blog desenele copilului si apoi mi-a zis sa continui, ca de-acum am unde.

Temele despre care vroiam sa scriu nu prea aveau legatura cu desene si ma gandeam ca nimeni nu va intra pe un blog pentru a vedea desenele unui copil de 7 ani.

Asa se face ca mi-am schimbat subiectele la care visam. Am abordat altele, legate de cresterea si educatia copiilor, avand in vedere experienta de parinte si fost profesor de chimie.

Nu mi-a fost prea simplu. Cu planurile era mai usor, dar cu vorbele scrise nu avusesem prea multa treaba de pe vremea cand eram pe bancile scolii. Atunci-cu ani-lumina in urma, o profesoara de limba romana, draga mie si exigenta, imi aprecia si incuraja dragostea pentru cuvant si uimirea fascinata in fata cartilor.

Ulterior m-au uimit si mai tare transformarile din eprubete, viata mea profesionala urmand aceasta directie. O vreme. Ca de la moli, molecule si fete de copii, m-am reorientat spre cifre prinse-n  conturi si facultati cu iz turistic. Si-am aterizat la privatizari!

Cand am inceput sa astern vorbe pe ecranul luminos, ma impiedicam in virgule si cuvinte mai multe decat trebuiau.

Dar Mihnea nu se impiedica, el continua sa deseneze. Cu rezerva de rigoare, cu teama de ridicol, cu pauze si indoieli, am continuat amandoi drumurile deschise odata ce Mihai(sotul meu) ne-a zis sa ne ocupam de blogul asta 🙂

Nu stiu, zau, cum ar fi fost fara el. Am scris cat am putut, cu stangacii, cu pasiune, cu speranta si cu prea multe ore intre paginile blogului. Au fost 3 ani si jumatate de superblogulluimihnea.blogspot si aproape un an de blogdefamilie.ro

Nu avem un blog cunoscut. Sunt zeci de mii de bloguri, dintre care sute sau mii mai bune ca acesta.Cu siguranta sute de bloguri mult mai bune, mult mai cunoscute si mult mai valoroase.

Dar am crescut si noi! Am crescut ca familie si ca blog.

Statisticile blogului arata 7-900 de vizitatori pe zi. Fiecare din cei trei membri ai familiei a devenit un om putin mai bun.

Dar cea mai importanta crestere a fost a baiatului! Nici nu imi puteam imagina, nici nu indrazneam sa gandesc ca Mihnea o va lua pana la urma pe un drum plin de desen si pictura.

Ca va incepe studiul artelor plastice la Liceul Nicolae Tonitza si ca in clasa a VI-a va avea sansa extraordinara de a expune alaturi de o pictorita-om cu totul special, cateva lucrari iesite din mainile lui, tocmai la Biblioteca Nationala.

Lucrurile astea chiar imi umplu sufletul de bucurie si ochii de lacrimi.

Pe langa cresterea lui, presupun ca a venit si a noastra, a parintilor. Iar eu am fost acolo, langa el, stergand si curatand culorile din toata casa si povestind pe-aici ispravi cu mosi si babe.

Scriind (mai cu noduri, mai cu hopuri), am deprins o oarecare indemanare in relatari.

Nu sunt sigura ce scoala ar fi facut Mihnea daca nu era acest blog. A desenat intotdeauna cu placere, deci se poate sa fi fost in acelasi loc.

Dar nu am indoieli ca si blogul acesta a avut o contributie. Cititorii vechi stiu ca intr-o vreme aratam aproape tot ce picta el la 8-9 ani. Imi mai trecusesera rezervele si cred ca banuiti de ce.

Banuiti ca aici intrati voi in rol. Banuiti ca incurajarile voastre au contat foarte mult si ne-au motivat sa continuam.

Probabil ca nici nu va dati seama cat inseamna niste vorbe bune. Eu incepeam si sfarseam zilele citind comentariile de pe blog. Lui Mihnea i le citeam doar uneori, cand avea el chef sa ma asculte. Erau vorbe calde, incurajatoare si mare parte din ele scrise din suflet.

„Nu te bucuri?” il intrebam cand nu-mi parea ca il impresioneaza ceva. „Ba da” era raspunsul lui sec. Iar mie mi-a luat ceva timp sa pricep ca un copil nu stie sa-si gestioneze emotiile pozitive.

Ca si lui ii trebuie timp sa invete cum se raspunde la o vorba frumoasa, o lauda, un cuvant admirativ despre lucrarile lui.

Asadar, e nevoie sa recapitulez care este puterea blogului meu?

Da, este ca ne trebuie sinteze!

1. A fost unul din pilonii dezvoltarii artistice a lui Mihnea si a avut contributia lui in drumul artistic pe care a inceput sa-l parcurga.
2. A fost un factor de crestere personala, emotionala si scriitoriceasca a subsemnatei.
3. A avut o oarecare contributie in armonia familiei, chiar daca a mai starnit uneori si proteste legate de timpul pe care-l pretinde cu atata forta. Dar au fost si actiuni, drumuri, vizite, poze facute si cu scopul de a avea ce posta aici. Inutil sa spun ca acelea au adus si bucurii celor 3 M ai casei si ca au creat momente de care ne vom aminti cu placere.
4. Mi-a adus prieteni. Am scris cu ce bloggerite am reusit sa ma intalnesc personal si nu sunt chiar putine. Dar eu am simtit mereu ca aici am dezvoltat o comunitate de prieteni, fie ca ne-am intalnit, fie ca nu. Asa mi-am format eu parerea: pe mine ma citesc prieteni. Si asa vreau sa simt in continuare.

Ca de fiecare data cand scriu sentimentalisme de-astea :), inchei cu multumiri. Stiu in ce lume traim, stiu cat ma lupt cu mine si cu multe altele pentru timpul meu de citit, stiu cat conteaza minutele-ba chiar secundele, si stiu in cate locuri, moduri, activitati, bloguri, carti poate fi acesta impartit.

De aceea am fost si voi fi intotdeauna constienta de valoarea voastra, a cititorilor mei. Intr-o lume bombardata de informatie si canale pe care aceasta se scurge, voi petreceti timp valoros citind umilele mele ganduri.

Incerc de fiecare data sa va multumesc pentru asta si simt mereu ca nu imi iese pe masura intensitatii trairii!

Va dati seama cat de mult simt ca nu imi ies cu acuratete nici multumirile pe care ma straduiesc sa le exprim pentru cele  7.303 comentarii, un procent fabulos dintre acestea fiind de sprijin si sustinere.

Cu toata emotia, cu plecaciuni si-nchinaciuni, va multumesc pentru ca ne cititi si sprijiniti!

Fara cuvintele voastre bune, sigur nu mai scriam acum, aici!

Suvoiul acesta de amintiri este un raspuns la o provocare lansata de Cristian Manafu, în cadrul campaniei aniversare Stalinskaya Vodka. Toți bloggerii pot sa-si publice povestea adaugând link-ul lor acestui articol sub formă de comentariu. Desigur, se poate castiga un premiu. Unul care imi place!

Încă de la lansare, sub sloganul ”Pentru cei puternici”, Stalinskaya Vodka este alături de cei care care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter. Anul acesta, Stalinskaya a împlinit 20 de ani.

Friguţ bine de tot, afară. Nu ştiu sigur dacă mi s-a înroşit nasul, dar când am ajuns la serviciu aşa-l simţeam. Nu că era nevoie să vină geruţul ca să îmi amintească, dar sigur mi-a mai dat un mic brânci.

Mai sunt cinci săptămâni până la Crăciun-azi începe şi postul  şi m-am trezit cu un amestec de stări: pe de-o parte sărbătorile iernii aduc bucurie şi cadouri, pe cealaltă parte aduc şi ceva presiune, cu treburile lor multe şi mărunte.

În fiecare an îmi propun să mă organizez mai bine, nu îmi iese mereu. Dar perseverez cu bunele intenţii organizatorice, ar fi cazul să concep un plan. Îmi plac planurile, mai bine zis îmi place să le alcătuiesc 🙂

Şi pentru că veni vorba de sărbători, hai să vă arăt brăduţul meu. Este un micuţ de brad, dar e cu poveste şi drum, aşa că este cel mai drag dintre brazii de Crăciun. Nu am mai apucat să scriu despre concediul nostru de la munte, dar măcar despre brad să vă povestesc. Scriam eu in ceva veşti bune  că am urcat pe munte cu Mihnea şi că nu înceta să-şi rotească ochii şi capul după toţi brazii, plantele, gâzele, ciupercile…în timp ce mami gâfâia încercând să ţină pasul şi ritmul 🙂

Sus, spre vârful Ceahlăului, îmi trăgeam sufletul şi de-a dreptul inspiram peisajul. Îl am şi acum în minte, mă umple de bucurie. Mihnea trebăluia prin frunziş cu băţul şi cuţitul proaspăt achiziţionat şi purtat cu mândrie la şold. Îmi cere sticluţele de apă-noroc că eram aproape de destinaţie şi dispare iar.

Când se întoarce avea doi braduţi. Puiuţi mici-să fi avut vreo 7-8 cm, dar tot m-am burzuluit oleacă. Mi-a părut rău că i-a luat din locuşorul şi mediul lor, i-am spus că-i omoară degeaba, că la noi mor şi florile de căldură, d’apăi brazii. Dar erau deja scoşi, nu prea i-a păsat de ceartă, scurma de zor cu cuţitul. A umplut fiecare sticlă cu pământ, frunziş şi cetiniş, a fixat acolo micuţele rădăcini de brad şi i-a purtat în rucsacul din spate, păn-la Duruitoare şi înapoi.

I-a udat şi îngrijit acolo, i-a plimbat pe lungul traseu de întoarcere Durău-Piatra-Neamţ-Bucureşti. Deja îmi era drag de el cu braduţii şi de atenţia pe care le-o dăruia.

Mi-a spus în tren că îi va pune la el în cameră şi când vor creşte îi va duce la mamaia şi-i va planta în grădină. Nu am crezut că vor rezista şi am insistat să lase măcar unul pe bacon, în camera lui nu vedeam şanse să reziste. În paranteză fie zis, îî şi vedeam uscaţi încă de când eram pe Ceahlău.

Şi-a ţinut unul pe birou, pus în ghiveci cu pământul şi frunzişul lui şi completat cu pământ luat de la florărie. De acelaşi sol a avut parte şi celalalt.

Unul s-a uscat şi unul trăieşte şi acum. Surprinzător pentru mine, a rezistat cel din casă. I-a pis permanent apă, niciodată nu a apucat pamântul să se usuce.

Am avut şi eu grijă de cel din balcon, dar nu l-am udat chiar aşa de des. De la apă o fi rezistat? Nici nu pot să vă spun cât îmi este de drag micul nostru braduţ. Musai îi punem un globuleţ-două, că nu cred să încapă mai multe în el.

Dar aşa braduţ purtat cu drag, n-am mai avut până acuma în casă 😀 .